Trei ganduri scurte dupa Anglia – Muntenegru

Anglia remizează acasă cu una din cele mai mici naţiuni din Europa. Toată populaţia muntenegreană ar încăpea în 7 Wembley-uri. E absolut uimitor ce fac băieţii ăştia, care ieri nici măcar nu i-au avut pe Vucinic şi Jovetic! Muntenegru conduce grupa cu 10 puncte din 4 meciuri şi nici un gol primit.

Anglia a demonstrat aceeaşi depresivă lipsă de idei pe care o văzusem în Africa de Sud. Phil McNulty are dreptate: „Anglia pur şi simplu a devenit ‘second class’€™, nu mai reprezintă o forţă în meciurile care contează, şi oricine crede altceva delirează”.

Citind cronica afectivă a lui Jesee Chula, de la EPL Talk, mi-am amintit că sunt doi ani în cap de când stăteam în locul lui, simţind aceeaşi vibraţie inefabilă:

As the last few seconds of God Save the Queen echoed through the stadium, I soon felt an overwhelming sense of pride, not as an Englishman, but as a football fan. Yes, my loyalties lie with the Three Lions, but it was the grand idea that for those few special moments, I was simply a part of something bigger, something new in my often times menial 9-5. I had arrived somewhere, this was the moment I had wished for during all those Monday morning sales meetings. In a way I was experiencing my calling, or at least my passion.

Si încă ceva: de ce să-l chemi pe Wilshere la mijlocul unui baraj crucial pentru U21, dacă ai de gând să-l ții pe bancă tot meciul?

Romania U21 – Anglia U21 0-0

Am plecat sceptic spre Botoşani, ştiind că Anglia U21 nu mai pierduse de cinci ani în deplasare în calificări, iar noi nu prea ne pricepem să stricăm statisticile. Aşteptam să-i văd mai degrabă pe Sturridge şi Henderson, decât pe Torje și Bicfalvi, pe care îi mai văzusem ratând o calificare, cea cu Ţara Galilor de la Iaşi.

Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama că e primul meci pe care-l văd pe viu de când m-am întors în România, deşi e mai bine de un an de atunci. Dar nu mi-a luat mult să-mi amintesc de ce am evitat peluzele noastre.

Am găsit la Botoşani un aer atât de balcanic, încât îl aşteptam pe Kusturica să scoată capul din spatele uneia dintre camerele de filmat. N-aveam bilet, dar mi-a luat cam 4 secunde să găsesc un bişniţar. Un ţigan cu burtă în trening Adidas, lanţ de aur la gât, cu o borsetă de piele şi acel aer inconfundabil de autoritate pe care ţi-l dau înţelegerile pe care le ai cu oamenii de care teroretic ar trebui să te fereşti, adică miliţienii.

Am intrat fără bilet, escortat de bişniţar, care în mod evident avusese grijă de toată lumea, inclusiv de un funcţionăraş nevrotic într-un costum ieftin, care urla în gura mare că nu mai intră nimeni fără bilet, dar care n-a părut deranjat de sutele de oameni băgaţi de bişniţari la peluză sub nasul lui.

Poate pare ipocrită frustrarea mea faţă de un sistem de care m-am folosit fără ruşine. Dar nu e ca şi cum FRF-ul ar fi vândut bilete online şi eu nu le-am cumpărat. Treaba e simplă: dacă nu erai din Botoşani, nu aveai cum să intri decât apelând la bişniţari.

Bişniţarii şi seminţele vândute cu paharul. De ce sunt tolerate mizeriile astea două în jurul stadioanelor când e atât de simplu să le elimini?

Am intrat cam cu o oră înainte de începutul meciului, greşeală pedepsită crunt de omul responsabil cu playlist-ul Stadionului Municipal. In heavy-rotation a fost un soi de dance-balcanic pe versurile: „Romanul e român, haiducii să trăiască!” A mai fost „Treceti batalioane române, Carpaţii!” şi alte asemenea piese din iPod-ul lui Vadim Tudor. Publicul, aceeaşi felie abrutizată a societăţii pe care mi-o aduceam aminte de pe Emil Alexandrescu, nu părea deranjat.

Despre meci acum. N-am găsit nici un rezumat şi nici nu mi-am luat notiţe, aşa că mă feresc să scriu o cronică detaliată. Am văzut un meci încâlcit, nervos şi sacadat. Jocul în sine mi s-a părut lung ca o meditaţie la chimie. Nu ştiu cum s-a văzut la tv, dar mie România mi-a făcut impresia unei echipe care a grăbit prea mult atacul, rezumându-şi strategia ofensivă la bubuit mingi către careul advers. Şuturi am tot avut (19-3), nu-i vorbă, dar majoritatea au fost la alibi. Anglia nu mi s-a părut în nici un moment în pericol.

Ne-au lipsit mult titularii din preliminarii, Ganea şi Costea, dar cred că problemele noastre pornesc ceva mai jos, de la mijloc, unde la fel ca la naţionala mare, nu avem un fluidificante, un mijlocaş care să aibă viziunea şi abilitatea de a dicta ritmul jocului, cum face Wilshere la ei.

Torje s-a străduit mult, poate prea mult pentru limpezimea anumitor faze, dar l-a prins pe Manecienne în zi mare. Phil Jones, care are doar 18 ani, mi s-a părut o stâncă. Portarul Fielding poate n-a avut cele mai elegante intervenţii, dar şi-a făcut treaba. Revenind la ai nostri, nu mi-a placut nici in tur nici in retur suficienţa lui Alexe. Dacă ar fi jumătate din jucătorul care își închipuie că e, tot am avea atacant bun.

Cu toată propaganda ultra-naţionalistă a crainicului de la stadion, e clar că nu avem zvâcul Belarusului spre exemplu, care a întors un 2-0 cu Italia în deplasare, şi s-a calificat după 3-0 la Minsk, gafă decisivă Mannone, în atenţia goonerilor.

Dar cred că România nu şi-a făcut dreptate astăzi. Peluza Nord, în care am stat, a tras trei concluzii: că mai bine intra Albestiul, că avem mentalitate de oameni proşti şi că nici n-avem noroc, parc-am fi blestemaţi. E greu să-i contrazici.

Încă o observație: nu ne-am calificat niciodată în luptă dreaptă la un European de tineret (în ’98 am fost gazde și tot am terminat ultimii). Vasăzică, de mai bine 30 de ani nu contăm la tineret, dar cu toate astea ne aşteptăm ca mânjii mediocri să devină cai de curse pur-sânge câţiva ani mai târziu. De unde şi până unde atâta optimism?