Totti.
Scholesy.
Messi.
Lee Dixon, detasat unul din cele mai frumoase autogoluri pe care le-am vazut.
Keyboard warriors
Acum ceva vreme scriam despre înjurăturile pe care și le iau jurnaliștii în secțiunea de comentarii. Jonathan Wilson scrie și el despre asta în unul din cele mai bune articole pe care le-am citit anul ăsta:
If a reader disagrees with an opinion or an interpretation and argues his case, valuable syntheses can result; too oft en, though, the response becomes an attack directed directly at the author rather than the argument.
Journalists are now expected to walk a gauntlet of abuse as an everyday part of their job. It’s all very bizarre – no accountant or shopassistant or street-sweeper or solicitor is expected to go about their business receiving constant messages telling them they’re a useless prick who is biased/knows nothing/is fraudulently drawing a salary.
Vinovatii fara vina
Cum era şi firesc să se întâmple după un declin atât de sever şi prelungit, am început să căutăm vinovaţi. Primul ar fi Mircea Sandu, păpuşarul machiavelic al unui fotbal putred. Nu ştiu dacă l-aţi văzut pe Sandu după meciul din Bosnia – zâmbitor, avea o detaşare indecentă, de om care plănuia botezuri la un priveghi, în timp ce vorbea de construcţia unei echipe pentru 2016, la fel cum făcea în 2002, în 2006, în 2010.
Al doilea ar fi Răzvan Lucescu, care de când a venit la naţională e, vorba lui Tony Soprano, like King Midas in reverse, everything he touches turns to shit. Vorbeşte de grup şi de atitutdine, dar începe un meci decisiv cu jumătate de echipă compusă din rezerve la cluburile lor, face schimbări chestionabile şi insistă cu acest 4-4-2 deja demodat în fotbalul mare.
Apoi vin jucătorii, care sunt pe rând rataţi, penibili, care ar trebui să îngenuncheze şi să-şi pună cenușă în cap. Eu vin şi întreb: pentru ce, dacă au dat tot ce au avut? O să-mi spuneţi că n-au dat, dar a jucat cineva mai prost decât ştiam, decât o face la echipa de club?
Avem doi jucători care contează în fotbalul mare, ambii trecuţi de 30 de ani: Chivu şi Mutu, care n-au început niciodată un meci împreună în aceste preliminarii. De la mijloc în sus, nimeni în afară de Mutu nu poate face diferenţa. A fost mai multă creativitate în bara lui din foarfeca decât în toate meciurile noastre fără el.
Când o dai în bară, există mereu suspiciunea că nu te-ai străduit destul. E o sechelă a aforismului ieftin care decenii întregi ne-a ţinut loc de literatură motivaţională: dacă vrei, poţi! Reversul ar fi că de vreme ce n-ai putut înseamnă că n-ai vrut. Nu reuşim să înţelegem că vrutul e condiţia necesară dar nu şi suficientă, trebuie să mai şi poţi.
Ce te faci dacă tu vrei, adversarul vrea şi el, dar poate mult ca tine? Eşti obligat să compensezi, să îţi doreşti mai mult victoria. E ca și cum i-ai reprosa unui șofer de Dacie papuc care urca un deal cu pedala la fund, ca nu sare de 70 la oră pentru ca nu-și dorește să meargă mai repede.
Că nu s-a putut mai mult, că oricine are limitele lui, e într-adevăr o consolarea seacă. Îţi răpeşte satisfacţia de a înjura pe cineva când asta e tot ce ţi-a mai rămas. Nu curge cerneală, ziarele nu se vând iar chibitareala îşi pierde din vervă. Dar asta nu înseamnă că nu e adevărat, că uneori mai mult nu se poate. Cum inspirat cita Tactic-Zone din Moromete în analiza meciului cu Bosnia: “De unde să vă dau eu mai mult, dacă atâta e?”
Iar atâta timp cât ai dat tot ce ai avut în alea 90 de minute, nu poţi să fii decât mândru, fie că ai pierdut fie că ai câştigat.
Dacă nu mă ascultaţi pe mine ascultaţi-l măcar pe Cloughie, care într-un interviu a spus o chestie care mi-a rămas în minte. Citiți cu atenție paragrafele următoare pentru că e mult adevăr în ele:
I’d want to be number one în my industry for management rather than just motivation. I couldn’t motivate a be to sting you if it didn’t have the equipment. I couldn’t motivate a snake to bite you if it didn’t have the teeth. You can only bring out of people what they are capable of giving.
If we all learnt our jobs and lived our lives on the basis that you can’t get blood out of a stone we’d be a hell of a sight better off in every way. One of the worst crimes you can commit in life, not just in football but in life, is to ask people to deliver something they haven’t got. That destroys them totally.
Până la urmă, cred că cel mai aproape de adevăr e tot Adrian Georgescu:
Adevăraţii vinovaţi sunt Dobrin, Balaci sau Hagi: ei ne-au arătat că în România se poate juca fotbal, pregătindu-ne astfel pentru un viitor care n-a sosit niciodată.
„Piticul” pertinent
În Bizarro World-ul care a ajuns să fie fotbalul românesc, reperele au fost bulversate într-un aşa hal încât tupeul trece drept bună-credinţă şi invers. Vorba lui Cristian Bădiliţă, nu e huiduit cine greşeşte, ci cine demonstrează greşeala.
Asta s-a întâmplat azi la conferinţa de presă a lui Gabi Torje, vădit aşezat în scaun a contre couer, şi care a făcut nefăcuta de a le răspunde „jurnalistilor” pe măsura imbecilităţii întrebărilor. Or, aşa ceva nu putea fi tolerat de o presă talibanizată în jurul propriei incompetenţe. Nu, tată, tu eşti pus acolo ca să facem noi mişto de tine, nu tu de noi! Să fie clar!
Dar s-o luăm de la început. Cine a mai văzut interviuri cu Torje, ştie că nu e cel mai culant dintre fotbalişti. Nu zâmbeşte de complezenţă şi nici nu prea lasă loc de „buna ziua” în relaţia cu presa. În engleză s-ar chema că „he can’t suffer fools gladly”. Să începem cătinel analiza pe text:
Crezi că în momentul ăsta dacă ar veni alt selecţioner ar putea face mai mult?
Mi-ar fi plăcut să-l aud pe Torje spunând că da, Răzvan Lucescu, care l-a adus şi titularizat la naţională, e un clovn nepriceput şi abia aşteaptă să-l vadă plecat. Poate doar aşa să fi înţeles şi duduia aia ce intebare cretină a pus. Însă Torje i-a zis cât se poate de logic: „Ce să vă răspund eu la întrebarea asta? Crezi că dacă mâine te duci la altă televiziune o să pui alte intebari?” Îmi venea să-l aplaud, nu alta.
Crezi că România poate învinge pe Luxemburg?
A doua întrebare cu răspuns conţinut. „Nu, sincer nu cred că putem dar ăsta e calendarul şi trebuie respectat. Dacă ar fi după mine eram în club în seara asta.” Ăsta e rapunsul la care se aştepta jurnalistul? În orice caz, întrebarea ori e imbecilă ori ironică, aşa cum a luat-o Torje.
Sincer, cum simţi tu asemănarea dintre naţionala României şi cea a Insulelor Feroe?
Cu o mimă dezgustată, Torje le spune că deja încep să pună intebari care jignesc.
Ai pe conştiinţă faza faultului din care bosniacii au egalat?
Când am auzit asta la televizor, credeam că n-am înţeles bine întrebarea. Cam cât de puţin o fi trebuind să înţelegi din fotbal ca să-l scoţi pe Torje vinovat pentru primul gol?
Fără să sară calul, dinamovistul a răspuns pe rând aceloraşi voci şterse care pun aceleaşi întrebări idioate de ani de zile. Dar în loc să livreze porţia de lucuri comune pe care presă o aştepta, Torje i-a făcut să vadă cât de penibili sunt. Le-a pus jurnaliştilor o oglindă în faţă şi nu le-a plăcut când s-au văzut în ea.
Aproape imediat, un flăcău de la GSP „da de pământ” cu Torje şi cu ifosele lui. Ifose precum cel de a fi respectat pentru munca lui. Incompetenţa e de la bun început asumată, autorul precizând că şi-a pierdut răbdarea şi că scrie mai mult ca suporter decât ca jurnalist.
Într-un editorial patetic-revanşard, Torje devine piticul impertinent, pentru că a avut curajul de a sta drept în faţă unei cohorte de jurnalişti strâmbi. Lui Torje nu i se reproşează atât tonul direct, cât faptul că nu e Mircea Lucescu şi că n-a demonstrat „NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC” la naţională. Că are doar 5 meciuri la senori nu mai conteză, la fel cum nu contează nici că Mircea Lucescu abia debuta la națională la vârsta la care lui Torje i se reprosaeză deja că n-a făcut absolut nimic pentru ea.
Nu mai departe de săptămâna trecută acelaşi autor începea cronica de meci astfel:
Ce s-ar face Dinamo de azi fără acest inepuizabil Torje? Ar arată probabil că o echipă la care fanii s-ar uită uneori doar că să se mai distreze în loc să vadă o comedie!
După ce „scrie de unul singur istoria primei reprize”, Torje e pe rând „maestru” şi apoi „erou”.
Asta e presa noastră, care luni construiește statui din paie ca să aibă ce să pună pe foc duminică… Când jurnaliștii sunt neamuri proaste se cheamă ca sunt tăioși, iar când fotbaliștii le spun jurnaliștilor că sunt neamuri proaste se cheamă că sunt impertinenți.
Bosnia – Romania 2-1
In the mighty words of Rafa Benitez, facts:
- mijlocaşii cu care România a început partida au împreună 29 de selecţii la naţională
- Florescu a jucat ultimul meci pentru echipa sa de club în noiembrie 2010, fiind recent pus pe liber de o echipă de liga a doua din Rusia
- Deac a prins doar 2 meciuri pentru Schalke în Bundesliga, ultima dată ieşind la pauză cu Hoffenheim
- Lucescu a început toate meciurile din aceste preliminarii cu Florescu şi Deac, mai puţin cel cu Franța, când Deac a intrat la pauză.
- 5 din 11 titulari nu sunt titulari și la echipele de club.
- Dzkeo, singur, costă cât mai mult decât toţi titularii noştri.
- Răzvan Lucescu are 5 victorii din 19 meciuri la națională.
După toate astea stau şi mă întreb: se aștepta cineva sa se întâmple orice altceva decât ce s-a întâmplat - respectiv să nu jucăm absolut nimic, să fim rupţi la mijloc, inferiori la fazele fixe pe care le-am tot dat cadou, şi să cădem fizic după minutul 60?