Nu cred să fi citit ceva mai emoționant tot anul, o poveste exceptională despre cum o echipă obscură ca Milwall devine singurul punct comun într-o relație tată-fiu altfel disfuncțională:
There are so many cliches. “It’s in my blood”, “Cut me and I bleed blue and white”, “English by birth, Millwall by the grace of God” etc. But for me, the reason I give for a lifelong love affair with The Lions is very simple whenever anyone feels the need to ask ‘why?’
“Because my Dad does”.
Nu există probabil în toată lumea două oraşe atât de apropiate, doar 10 mile distanţă, care să se urască atât de mult. Fotbalul e doar prelungirea unei ostilităţii vechi de sute de ani, care a început pe vremea războiului civil, când Newcastle şi Sunderland au fost în tabere opuse.
În 1642, Newcastle era de partea Regelui Charles I, care îi acordase privilegii în privinţa negoţului cu cărbuni. Sunderland, oraş minier deopotrivă, se alătura armatei scoţiene în lupta anti-monarhie. După o bătălie cruntă la Boldon Hill, scoţienii au colonizat Newcastle-ul, care a devenit bază militară republicană pe durata războiului. Au trecut aproape 400 de ani de atunci, dar ura s-a păstrat. Nicăieri mai intactă ca pe stadioane.
Newcastle şi Sunderland nu se mai întâlniseră de mai bine de un an, timp în care tensiunile s-au acumulat aşteptând să dea în clocot. Newcastle, echipa de tradiţie a nord-estului, venea după un an de exil în Championship. Între timp, Sunderland, mult timp un club yo-yo, şi-a cimentat poziţia în clasa de mijloc a Premier league. În vară, Steve Bruce a plătit 13m pe un vârf pe care acum îşi permite să-l ţină pe bancă. In the mighty words of Michael Scott: well, well, well, how the turn tables…
În faţa a 52 de mii de geordies extaziaţi, Newcastle a demolat-o pe Sunderland în una din cele mai brutale demonstraţii de fotbal din lungă istorie a Tyne-Wear derby. Gazedelor le-a ieşit tot, oaseptilor nimic.
La pauză era deja 3-0, după dublă căpitanului Kevin Nolan şi penalty-ul executat perfect de geordie-ul nigerian, Shola Ameobi. Cu Titus Bramble eliminat în minutul 57 după un fault crâncen din poziţie de ultim apărător, deznodământul era clar. Până la final Nolan şi-a completat hat-trick-ul şi Ameobi dubla, în timp ce Bent a punctat în prelungiri pentru Sunderland, un gol pe care am fi naivi să credem că a adus vreo consolare.
Ai zice că e uşor să alegi omul meciului când căpitanul reuşeşte o triplă, dar Nolan n-a fost singurul protagonist. E drept, a fost efervescent si mai ales letal în ultimii 10 metri, ceea ce e remarcabil pentru un mijlocaş. Dar ce te faci cu Joey Barton, care a trimis tot meciul pase de zeci de metri în buzunarul atacanţilor, cum se spune, ce te faci cu Shola Ameobi, care ajunge la cota 6 în ultimele 4 meciuri cu Sunderland, sau cu Andy Carroll, blagoslovit de toată presa insulară de azi cu acelaşi epitet - unplayable?
„Hughton is a geordie!” scria pe unul din bannerele de pe St. James’Park. Scaunul lui Hughton se cam clătina după umilinţa din Cupa Ligii cu Arsenal, dar cum ar putea Mike Ashley să-i refuze un nou contract după meciul de ieri?
De cealaltă parte, Steve Bruce, care chiar e un geordie born and bred, a recunoscut că a fost cea mai proastă după-amiază din cariera de antrenor:
„It’s still trying to sink in, what we have just witnessed. Everything that could go wrong went wrong. Penalties, red cards, poor defending. It’s been a disastrous afternoon. We have to hold our hands up and say we were well beaten. To come here and play like that, it’s not acceptable.”
Apropo de lucruri inacceptabile, Digi a ignorat două din cele mai mari derby-uri provinciale din Anglia: Villa cu Birmingham, şi Newcastle cu Sunderland. Nu ştiu dacă erau mai importante decât etapa de Moto GP, sau decât Palermo – Lazio, dar ştiu ca dacă îţi respecţi privitorii, îţi faci câte canale ai nevoie ca să transmiţi ce ai de transmis. Sky-ul are cinci spre exemplu. Altfel rişti să fii bănuit că ai cumpărat drepturile de televizare doar pentru că poţi, doar că celorlalţi să nu le rămână nimic. Or asta ar fi cinic.
Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a zecea, una din care Digi-ul nu transmite decât două partide. Curioasă decizia de a nu transmite Tyne-Wear derby, cel mai aprig derby al Nord-Estului, care va fi duminică de la 15:30 pentru amatorii de stream-uri online.
Primim şi poveşti, dacă nu găsiţi un link. Al meu trebuie să fie ăsta, talentul exploziv al lui Robinho condensat în câteva secunde:
Ieri în Cupa Ligii, a debutat pentru Manchester United un anume puşti de 17 ani, despre care se tot spune că ar fi cel mai talentat fotbalist adolescent din Anglia, mai bun chiar decât Wilshere sau McEachran. Ravel Morrison a prins doar 68 de secunde în partida cu Wolves, dar reputaţia i-a luat-o cu mult înainte pe forumuri şi pe Youtube.
Morrison are o cadenţă electrizantă cu mingea la picior, e puternic dar nonşalant în mişcare, şi caută mereu mingea, îi place responsabilitatea. Toţi cei care l-au văzut jucând pentru reserve spun că băiatul face lucrurile să pară foarte simple, amintind de Gazza la 18-19 ani.
Brian Marwood, cel care conduce academia lui Manchester City, spune despre Morrison:
„I signed him at Nike at 15. I know the baggage there. United will work hard to get him back into line. A lot of other clubs give up on that side and indulge him because he’s a talented footballer.”
Bagajul lui Morrison e copilăria în Longsight, un cartier neprietenos din sudul Manchester-ului, unde n-a avut cele mai bune influenţe. A fost implicat recent într-o altercaţie cu un poliţist care îi trăsese pe el şi pe prietenii lui pe dreapta, în maşină fiind găsite o armă şi ceva de fumat.
În orice caz, ţineţi minte numele, s-ar putea să fie în Brazilia în 2014.
