What’s a gun doing in your trousers?” “It’s for protection.” “Protection from what? Zee Germans?” (Snatch)
Anglia îşi întâlneşte mâine Bau-baul fotbalistic, Germania. Cea mai crâncenă rivalitate naţională din fotbalul european, zic unii. Crâncenă, dar în sens unic, pentru că englezii îi destestă pe nemţi, fără că reciproca să fie valabilă.
Obsesia culturală a englezilor e înrădăcinată în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci încoace insularii îşi proiectează toate frustrările fotbalistice asupra nemţilor. Ai zice că ei sunt de vină pentru toate neîmplinirile Albionului. Culmea e că de cele mai multe ori, chiar sunt.
Presa de canal britanică a avut grijă să creeze şi să gâdile constant aprehensiunea fotbalistică a englezilor faţă de germani. De zugravirea unei atmosfere psihotic-beligerante s-a ocupat de data asta Daily Mail-ul care a anunţat nici mai mult nici mai puţin că Beckenbauer „declară război” naţionalei Angliei, pe care o consideră stupidă pentru că n-a reuşit să termine pe primul loc. Ce a spus de fapt Beckenbauer? „Dummerweise haben die Engländer ein bissel gepatzt…” –„Din păcate, englezii au alunecat un pic…” Afecţiunea cu care a vorbit Kaiserul despre „prietenii din Insula” cum i-a numit pe englezi, s-a pierdut la traducere, tabloidele care au ieşit a două zi din tipografii fiind muiate în vitriol.
Episodul 1 – Heil Hitler. Anglia a fost invitată la Berlin pentru un amical în mai 1938, la două luni după Anschluss, anexarea Austriei la Germania nazistă. Guvernul de la Londra, condus de Neville Chamberlain, încă îşi închipuia că ambiţiile teritoriale ale lui Hitler pot fi ţinute în frâu prin intermediul diplomaţiei, aşa că jucătorii Angliei au fost sfătuiţi de Foreign Office să îl salute pe Führer prin celebra ridicare a mâinii, în faţa a 110.000 de nemţi.
Anglia a câştigat previzibil cu 6-3 dar Hitler îşi atinsese scopul. Scriitorul german Ulrich Linder, autor al cărţii Strikers for England, notează: „Să pierzi cu Anglia era ceva normal la vremea respectivă. Pentru Hitler efectul propagandistic era mai important decât orice altceva.” Acest episod e unul din cele mai ruşinoase din istoria Albionului.
Episodul 2 – 1966, finala Campionatului Mondial. Ăsta a fost meciul meciurilor, cel de la care a plecat totul. Anglia avea 2-1 după golurile lui Hurst şi Peters, dar Germania a egalat cu 15 secunde înainte de final. S-a intrat în prelungiri. Alf Ramsey şi-a adunat elevii şi le-a spus calm: „All right. You let it slip. Now start again.”
Urmează probabil cea mai controversată fază din istoria fotbalului englez: Hurst primeşte mingea în centrul careului, şi-o aşază şi şutează cu sete. Balonul se duce în bară, muşcă din gazon şi iese înapoi afară. A fost sau n-a fost? Am văzut analize şi simulări tridimensionale care demonstrează ambele părţi ale argumentului. Mai degrabă n-a fost totuşi. Cert e că s-a dat şi Anglia avea 3-2. Englezii au ţinut de rezultat până în ultimul minut, când relaxarea unora dintre ei, l-a făcut pe comentator să exclame: „Some people on the field, they think it’s all over… It is now”. O frază începută la 3-2 şi terminată la 4-2 pentru că Hurst tocmai rezolvase meciul cu o torpilă din partea stânga.
Karma care s-a creat în acel meci influenţează în continuare destinele naţionalelor implicate, sunt convinşi fataliștii. Şi e greu să-o contrazici. Din 1966 până azi, nemţii au participat la 20 de turnee majore, câştigând 5 din ele şi ajungând în finală de 6 ori. Biata Anglie a prins doar două semifinale, fiind scoasă de Germania la penalty-uri de fiecare dată. Asta nu-i va opri sa cânte mâine „Two World Wars and one World Cup, England, England.”
Episodul 3 - Mundialul din 1970, sferturi de finală. Anglia, cu o echipă chiar mai puternică decât în ’66, întâlneşte R.F.G.-ul. Poziţia Angliei de atunci e similară cu cea a Spaniei de astăzi, în sensul că începeau turneul ca favoriţi, şi nimeni în afară de Brazilia n-ar fi trebuit să-i încurce. În noaptea dinaintea meciului cu nemţii, Gordon Banks, legendarul portar al Angliei care tocmai avusese cel mai bun reflex din toate timpurile, a făcut o misterioasă (a se citi indusă de nemţi) intoxicaţie alimentară. Chiar şi fără el, englezii au defilat. În minutul 67, încă aveau 2-0. Intră în scenă Kaiserul. Îl las pe Ioan Chirilă să vă povestească mai departe:
Grabowski driblează, pasează spre centru… Sprint Beckenbauer… Accelerare… Beckenbauer se apropie de careu, nu-l atacă nimeni. Mullery încearcă să-i taie calea în faţa careului, dar Beckenbauer ţâşneste prin dreapta, într-o turnantă foarte rapidă. Portarul Bonetti caută să-i închidă unghiul dar mingea trece pe lângă el, spre colţul lung.
De fapt, mingea a trecut pe sub Bonetti, un gol care avea să-l urmărească toată viaţă: „Mi-am derulat de atâtea ori în minte faza aceea de atunci, sperând că, până la urmă, o să reuşesc să prind măcar o dată acel şut.” La 2-1, Alf Ramsey face probabil cea mai proastă mutare din carieră, scoatandu-l pe Bobby Charlton ca să-l odihnească pentru meciul următor. Nemţii au egalat şi au bătut în prelungiri.
Înfrângerea a zguduit puternic întreaga naţiune engleză, care, de draci, nu l-a mai votat pe laburistul Harold Wilson că prim-ministru, deşi era favorit înaintea turneului. Asta pentru cine mai crede că fotbalul e derizoriu…
Au urmat două decenii de declin pentru naţionala Angliei, care nu s-a calificat la Mondialele din ’74 şi ‘78, două decenii în care nemţii şi-au făcut de cap.
Episodul 4 - semifinala Italia ‘90. Anglia a făcut o fază a grupelor identică cu cea de acum, 1-1 în primul meci, 0-0 în al doilea şi un 1-0 chinuit cu Egiptul. Apoi a fost acel meci de poveste câştigat în prelungiri cu Camerunul, şi… R.F.G.-ul în semifinală. Vest-germanii au deschis scorul, Lineker a egalat în minutul 80 şi a trimis meciul în prelungiri, şi apoi la penalty-uri. Stuart Pearce, secundul lui Capello, şi Chris Waddle au ratat şi asta a fost.
Oricum, acel meci a rămas în memoria colectivă datorită lui Gazza, care a izbucnit în lacrimi când a realizat ca va rata finala din cauza cartonaşului galben pe care tocmai îl primise. Acea imagine iconică, cu puştiul geordie roşu tot la faţă, copleşit de ce i se întâmplă, a fost un catalist aproape la fel de mare ca formarea Premier League, pentru boom-ul fotbalului englez din anii ‘90.
Episodul 5 – semifinala Euro ’96. După un sfert de oră de joc era deja 1-1, marcatori Shearer şi Kuntz. A rămas 1-1 şi după prelungiri şi s-a ajuns iar la lovituri de departajare. Au fost transformate toate cele 10 penalty-uri din prima fază. Apoi a ratat Southgate şi a marcat Moller. La fel ca în 1990, Germania avea să câştige turneul. În Trafalgar Square a fost debandadă după meci, un haos orchestrat atent de aceeaşi presa tabloidă cu accente ultra-naţionaliste, care titra înaintea meciului: „Achtung! Surrender! For You Fritz, ze Euro 96 Championship is over”.
Episodul 6 – preliminariile Mondialului din 2002. După ce pierduse pe teren propriu cu 1-0, Anglia venea fără prea mari speranţe la Munchen. Cu toate astea un mic miracol s-a întâmplat în acea zi, Anglia strivind pur şi simplu Germania cu 5-1 după un hat-trick al lui Michael Owen. Rummenigge avea să declare după meci că e cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Germaniei, „Waterloo-ul nostru”.
Episodul 7 – 27 iunie 2010, optimile Campionatului Mondial. Anglia îşi întâlneşte din nou nemesis-ul, doar că acum nemţii nu mai sunt la fel de detestabili. Acea echipă din ’82, despre care Pele spunea ca e compusă din „Rummenigge şi 10 roboţi” e astăzi una din cele mai uşor de plăcut echipe din Africa de Sud. O Germanie exuberantă şi cosmopolită în care mecanizarea a fost înlocuită de fler, chiar dacă acesta are sâmbure turcesc sau brazilian.