anglofil.ro

Brazilia

„Slavă Domnului că Dunga n-a antrenat Brazilia la Mondialul din €™’58, căci Pele n-ar mai fi fost selecționat” scria jurnalistul sportiv brazilian Cicero Mello, revoltat de absenţele puştilor-minune de la Santos, Neymar şi Ganso. Aceeaşi problemă a fost dezbătută de un post de televiziune brazilian, cu peluza din faţa casei lui Dunga pe post de platou. Selecţionerul n-a apreciat gluma şi a chemat poliţia. Presa europeană e indignată mai degrabă de absenţa „Dintosului”, cel mai bun pasator în acest sezon de Serie A, care a dus-o aproape de unul singur pe Milan în Ligă. În această privinţa, nu pot decât să îi dau dreptate lui Tim Vickery, expertul BBC în fotbal sud-american, adăugând că pe Ronaldinho l-a costat și faptul că nu face deloc faza defensivă:

„On form and in shape, he would surely be a useful one-man Plan B to have on the bench but he can hardly complain of lack of opportunities. Dunga carried him around for almost three years before finally losing patience.

It is a tough thing to say but the only person responsible for Ronaldinho’s absence is Ronaldinho himself. At 30, he should be an automatic choice but he has spent the last few years betraying his own extraordinary talent.”

Am auzit multă lume spunând în ultima vreme că, versiunea actuală a Braziliei nu le gâdilă simţurile fotbalistice. În opinia lor, Selecao şi-a trădat identitatea, abandonând fotbalul dantelat al lui Garrincha sau Socrates. Brazilia joacă urât. Păi ce s-a întâmplat la ultimul Mondial, când Brazilia a încercat să joace frumos inghesuindu-i pe Kaka, Ronaldinho, Ronaldo şi Adriano în aceeaşi echipă şi n-au prins nici semifinalele? Le-a folosit la ceva că au încercat să păstreze iluzia acelui joga bonito? Dar ce e bonito într-un eşec atât de evident?

Aici intervine Dunga. De patru ani de e la cârma Braziliei, Dunga ignoră presiunile presei şi publicului pentru că are concepţia sa despre fotbal. „Mai bine greşeşti cu ideile tale decât cu ale altora” cum zicea Herrera. Deşi cârcotaşii atât aşteptau, Dunga n-a greşit. A luat Copa America, Cupa Confederaţiilor şi a terminat preliminariile pe primul loc. A câştigat practic toate turneele la care a participat cu Brazilia până acum. Iar în ultimii doi ani, Brazilia a jucat 23 de meciuri, a câştigat 18 şi a pierdut unul singur, şi ăla la o altitudine extremă.

Sub Dunga, Brazilia e o echipă pragmatică şi organizată meticlos, care excelează pe contraatac, luând forma unui amortizor – extrem compactă pe fază de apărare şi explodând ca un airbag pe fază de atac. Fac un pressing diabolic prin care te macină şi nu te lasă să-ţi tragi răsuflarea. Golurile nu vin în urma unor mişcări delicate terminate în -€“inha, ci în urmă unui bombardament sufocant din faze fixe. Sistemul de joc e mai dificil de indexat, fiind catalogat drept un 4-2-3-1 de europeni şi 4-4-2 de brazilieni.

Echipa începe cu un portar excepţional, Julio Cesar, doi fundaşi dreapta aşijderea, Maicon şi Dani Alves, un cuplu de fundaşi centrali călit în Serie A şi un fundaş stânga care joacă aripă la Lyon, Bastos. Oamenii din faţa apărării sunt poate singurul punct slab într-o echipă altfel teribilă. Melo şi Gileberto Silva n-ar avea loc în prea multe din echipele mari de club, dar iată că au loc în poate cea mai bună naţională, beneficiind de o concurenţă ridicolă ţinând cont că vorbim de Brazilia. În ofensivă Luis Fabiano joacă atacant central faţa unei linii Robinho – Kaka – Elano.

O echipă mecanizată la maxim, în care se intră pe baza disponibilităţii de a transpira, şi nu a gleznei de mătase. Dunga a fost chiar acuzat că a compus un lot cât o vendetta ideologică împotriva talentului, încercând să reproducă echipa cu care lua trofeul ca jucător în ’94, tot una de luptători.

O altă îngrijorare ar fi că singurul mijlocaş capabil să desfacă apărări ermetice de inspiraţie mourinhiana e Kaka. Iar Kaka a făcut un sezon uitabil la Real, chinuit de accidentări. Aici e marele avantaj al Braziliei, despre care în România nu se vorbeşte aproape deloc. De 50 de ani încoace, Brazilia are cea mai bună echipă medicală din lume, cu cei mai pricepuţi fiziologi şi fizioterapeuţi. Europa, cu toate resursele ei, e mult în urmă. Când intră pe mână lor, jucătorii brazilieni care vin epuizaţi din Europa se refac aproape miraculos. Aşa s-a întâmplat şi în 2002, când Ronaldo venea după un sezon în care a fost mai mult accidentat, Rivaldo era incert din cauza extenuării, iar Cafu şi Roberto Carlos arasera şi ei flancurile tot sezonul. Să nu va miraţi deci dacă n-o să-l recunoaşteţi pe Kaka!

Coreea de Nord

De departe cea mai misterioasă echipă, Coreea de Nord revine la Campionatul Mondial după 1966, când au şocat lumea învingând Italia în grupe. Informaţiile pe care le avem despre coreeni încap pe un şerveţel. O echipă extrem de defensivă, joacă 3-5-2, dar practic se apăra mereu cu 7 oameni. Aproape toţi jucătorii evoluează în campionatul propriu, deci e greu de tras o concluzie. De urmărit ar fi Jong Tae-Se, supranumit „Rooney-ul asiatic”, pentru viteza, forţa şi eficienţa sa (12 goluri în 20 de meciuri la naţională).

Coreenii n-au cum să iasă dintr-o grupă ca asta, dar nu m-aş mira dacă ar scoate o remiză, fie cu Portugalia, fie cu Coasta de Fildeş.

Să nu uit să vă spun și de teapa epica pe care au luat-o coreenii cu al treilea portar, poziție pe care au pus un atacant, o decizie creativă dar care s-a întors împotriva lor cand FIFA i-a anunțat că portarii din lot nu vor avea voie să evolueze pe alte posturi.

Portugalia

Deşi au prins semifinalele la trei din ultimele cinci turnee importante la care au participat, suporterii nu au aşteptări prea mari de la portughezi. Ibericii s-au chinuit într-o grupă relativ accsibila cu Danemarca şi Suedia, şi au bătut greu Bosnia la baraj.

Portugalia are aceeaşi problemă cam de când urmăresc eu fotbalul: îi lipseşte un atacant de calibru. Pauleta şi Nuno Gomes făceau ravagii în preliminarii dar păleau de fiecare dată sub lumina reflectoarelor de la turneele mari. Nici pentru Mondialul de anul asta portughezii n-au produs un atacant decent, aşa au făcut ce fac de obicei când au o gaură în echipă: au naturalizat un brazilian. După Pepe şi Deco, Liedson e al treilea brazilian care joacă pentru Portugalia, făcându-i pe cârcotaşi să-i porecleasca pe iberici, Brazilia B.

Dacă defensiva rămâne impecabilă, Portugalia marchează destul de greu, dovadă şi acel îngrijorător rezultat nul cu Insula Capului Verde. Problemele încep în zona centrală a liniei mediene, unde Portugalia are de ales între Raul Meireles, Tiago, Pedro Mendes şi Deco. Lipseşte flerul, lipseşte scânteia care să aprindă atacul portughez.

Coasta de Fildeş

Nu ştiu cu ce-au greşit Les Elefants, dar pentru a doua oară consecutiv au nimerit într-o grupă imposibilă. După Argentina şi Olanda în 2006, acum Brazilia şi Portugalia.

O spun din start: nu văd deloc bine această echipă a Coastei de Fildeş. Pe hârtie îţi dau impresia că pot fi revelaţia turneului, la fel ca Serbia, dar dacă iei lotul la puricat îţi dai seamă că dincolo de vedete ca fraţii Toure, Kalou, Eoue şi Drogba (care e în stand-by), calitatea lipseşte. Nicăieri nu e mai evident acest aspect că între buturi. Barry, rezerva de la Lokeren e o catastrofă, cel mai slab titular pe care îl veţi vedea în Africa de Sud.

O altă problemă a „elefantilor” ar fi ca joacă 4-3-3, cu un mijloc robust şi defensiv compus din Cheick Tiote, Didier Zokora şi Yaya Toure, astfel că oamenii din faţă rămân adesea izolaţi.

Italia

Cu prea mulţi jucători „on the wrong side of 30” cum zic englezii, Italia se agăţă de lotul care a mers până la capăt acum 4 ani. De atunci însă Italia n-a mai jucat nimic. Cunosc clişeul care spune că „azzurri” strâng rândurile atunci când nimeni nu le mai dă nici o şansă, dar de data asta încăpăţânarea lui Lippi cu un lot geriatric îmi seamănă cu ce a făcut Lemerre în 2002.

Gattuso, Cannavaro sau Zambrotta sunt suspecţi şi vor încetini mult o echipă care şi aşa nu debordează de fler şi scântei creative. Greu de spus de la cine vor veni golurile – Gilardino şi Iaquinta sunt atacanţi buni, dar nu şi-ar găsi loc în nici una din celelalte echipe mari. Îi au în schimb pe Gigi Buffon, la fel de agil ca întotdeauna, şi pe Danielle de Rossi, unul din cei mai vânaţi mijlocaşi din Europa.

Cred că e o grupă prea accesibilă ca Italia să aibă probleme dar îi văd calificându-se de pe poziţia secundă. În ultimul amical, cel cu Mexicul, Italiei i-a lipsit acea asprime în apărare, acea iuţime pe contaatac. Nu văd de ce le-ar fi mai uşor cu Paraguay-ul.

Paraguay

O echipă flexibilă înainte de toate, în sensul că ştie să fie agresivă împotriva echipelor mici, şi responsabilă împotriva echipelor mari, fiind capabilă să absoarbă presiunea şi să ţâşnească pe contre. Călcâiul lui Ahile sunt fazele fixe, unde nici apărătorii nu-l ajută prea mult pe portarul Justo Villar de la Valladolid, care are doar 1.80m. În preliminarii au o medie de aproape un gol primit pe meci, deşi au bătut şi Brazilia şi Argentina.

Au în schimb câţiva jucători foarte interesanţi în ofensivă. Pe Oscar “Tacuara” Cardozo de la Benfica îl ştiţi cel mai bine probabil, el fiind singurul paraguayan care joacă la nivel înalt în Europa. La naţională însă n-a fost la fel de consistent, şi probabil că n-ar fi prins prima echipă dacă Salvador Cabanas n-ar fi fost împuşcat în cap în ianuarie, glonţul nefiind extras nici până azi. Asul din mâneca lui Gerardo Martino e însă recent naturalizatul Lucas Barrios, argentinian cu mamă paraguayanca, care a marcat de trei ori în trei meciuri în amicalurile de dinaintea Mondialului.

Noua Zeelandă

NZ e cenuşăreasa Mondialului şi nu vă aşteptaţi la surprize din partea lor. „All Whites” au prins Mondialul doar pentru că Australia a fost mutată în zonă asiatică a calificărilor. Astfel au rămas într-o grupă cu Noua Caledonie, Fiji şi Vanuatu şi tot au pierdut un meci. Faptul că au ajuns în Africa de Sud e în sine o realizare istorică pentru „Kiwi-uri”, un punct luat deja ar fi un miracol. Când ies însă din zona Oceania, încep problemele pentru nou-zeelandezi. În întreaga istorie de 90 de ani au bătut o singură echipă sud-americană sau europeană, pe Georgia în 2006.

Majoritatea jucătorilor joacă în campionatul local, Ryan Nelson, căpitanul lui Blackburn fiind excepţia notabilă. Cei care au urmărit Championshipul îi ştiu şi pe Rory Fallon de la Plymouth Argyle, Chris Wood, colegul lui Tamaş la West Brom şi Chris Killen de Boro. În rest, o echipă fizică, cu o apărare semi-solidă, dar cu un lot din care lipseşte calitatea.

Slovacia

Slovacia e o echipă pe care mulţi o privesc ca un fel Estonia, fără nici un fel de tradiţie fotbalistică, uitând că echipa Cehoslovaciei care lua Campionatul European din 1976 era compusă mai ales din jucători slovaci. După revoluţia de catifea din 1993 însă, Cehia a fost cea care a furat titlurile. Slovacii i-au lăsat însă acasă pe cehi în drumul către primul lor Mondial, calificându-se fără drept de apel dintr-o grupă incomodă.

Slovacia e eficientă, cu o coloană foarte puternică: Jan Mucha în poartă, Martin Skrtel în defensivă, Marek Hamsik dirijând jocul ofensiv şi Stanislav Sestak, atacant central. Dintre toţi se remarcă Hamsik, un mijlocaş „de clasă mondială, incredibil de talentat, şi care care valorează greutatea sa în aur” dacă e să-l credem pe selecţionerul Vladimir Weiss. Hamsik e într-adevăr un jucător excepţional, un fuoriclasse vero, iar faptul că e căpitanul echipei la doar 22 de ani spune multe despre maturitatea sa.

Pentru slovaci o victorie cu NZ e obligatorie, o înfrângere cu Italia previzibilă, aşa că totul depinde de meciul cu Paraguay. Judecând după amicalul din noiembrie cu Chile, fundaşii slovaci au probleme în faţa vitezei şi tehnicii sud-americanilor, aşa că vor fi nevoiţi să facă un joc mare dacă vor să iasă din grupă.