anglofil.ro

„Papá, ¿por qué somos del Atleti?” îşi întreabă un puşti tatăl în drum spre stadion. Răspunsul e un oftat prelungit. Scena e dintr-o reclamă ceva mai veche, însă prinde perfect loialitatea inefabilă a fanilor lui Atlético. Aproape că n-are sens să ţii cu o echipă care pierde tot timpul. Şi cum justifici asta în faţă băiatului tău? Răspunsul vine tot într-o altă reclamă a clubului madrilen: „El corazon tiene rezones que la razon no entiende.”

Întreabă un fan al lui Real de ce ţine cu „galacticii” şi răspunsul vine imediat: pentru Di Stefano şi Puşkaş, pentru Zidane şi Raul, pentru ambii Ronaldo, pentru cele 31 de campionate şi 9 cupe europene. Pentru glorie. Să acceptăm aceste argumente, deşi autorul cărţii „Alb şi rosu”, istoria lui Atletico Madrid, ne avertizează: „Camera trofeelor de pe Bernabeu e că peştera lui Alladin: totul a fost furat.”

Prizonierii unui sentiment

La Atlético, e altfel. Loialitatea fanilor săi pare inexplicabilă – ţine mai mult de sentiment, devotament, pasiune. Fernando Torres explică cel mai bine ce înseamnă să fii crescut în spiritul conchoneros, al „saltelarilor” cum sunt porecliti: „Suporterii lui Atlético sunt prizonierii unui sentiment, ai culorilor clubului. Fanii lui Real sunt prizonierii rezultatelor şi dacă ele nu vin, nu mai vin nici fanii.” În peluza de pe Vicente Calderon umblă o vorba: Atlético hasta la muerte; Madrid hasta la próxima derrota. Atletico până la moarte, Madrid până la următoarea înfrângere.

Vârful lui Liverpool îşi continuă explicaţia: „Atlético reprezintă o bătălie continuă cu şansele, să fii un atletico înseamnă să nu te predai niciodată. Copiii spun uneori: ‚De ce să ţinem cu Atletico când ei pierd întotdeauna şi fanii Madrid-ului sunt mereu fericiţi? Dar nu sunt fericiţi. Dacă ţii cu Atletico suferi, dar devii mai puternic.’€™ De asta bunicul meu e un atletico adevărat, şi de asta sunt şi eu.”

Caviar vs tocăniţă

Rivalitatea dintre Real Madrid şi Atlético Madrid e însă mult mai adâncă. E o luptă permanentă între două ideologii contrastante: artostocratia împotriva proletariatului, dreapta împotriva stângii, aroganţa împotriva modestiei, favoriţii împotriva persecutatilor, învingătorii eterni împotriva pierzătorilor romantici. Vorba unui fan madrilen: diferenţa între Real şi Atletico e ca cea dintre caviar şi cocido, tocăniţa spaniolă preparată din măruntaie de porc şi pui.

Nimic n-a expus mai clar antagonismele de mai sus decât fiestele centenare ale cluburilor. Realul a sărbătorit printr-un banchet la care a fost invitat preşedintele şi familia regală, iar câteva săptămâni mai târziu au primit o audienţă la Papa Ioan Paul al II-lea. Atletico a gătit o paella uriaşă pentru zecile de mii de oameni care s-au strâns pentru meciul cu Osasuna, pe care evident l-au pierdut.

Imnul Real-ului a fost cântat de Placido Domingo, cel al lui Atletico, de folkistul Joaqui­n Sabina, care cânta despre „un sentiment care nu poate fi explicat, ca să-l înţelegi ar trebui să fi plâns pe Calderon”. Refrenul era bineînţeles în aceeaşi notă melancolică: „Ce fel de a câştiga/Ce fel de a pierde/Ce fel de a retrograda/Ce fel de a promova/Ce fel de a remiza/Ce fel de a suferi!”

Tipic pentru Atletico, acest imn n-a mai putut fi cântat din cauza unei dispute meschine pe drepturile de autor. În loc, au venit Rolling Stones care au cântat „You can’€™t always get what you want”.

Suferința ca binecuvântare

De-a lungul istoriei, Atletico a dezvoltat un cult al eşecului, înfrângerea a devenit parte din identitatea lor. Preşedintele care dă numele actual al stadionului, Vicente Calderon, i-a poreclit El Pupas, blestemaţii. Unul din cluburile suporterilor se cheamă „Suferința”. E mult fatalism la mijloc, şi cu toate astea, pe cel mai bine vândut tricou la magazinul clubului scrie cu litere de-o şchioapă: Bendita afició. Fani binecuvântaţi.

Atlético retrograda pentru prima dată din anii ‘€™30 încoace în sezonul 99-00. Patronul Jesus Gil, un fel de Becali la pătrat, declară că nu e decât „un scurt an în iad”, dar următorul sezon i-a găsit tot în Segunda. Culmea, vânzările de abonamente au crescut, stadionul de 55.000 de locuri fiind plin la fiecare meci.

Suporterii veneau să-i cânte patronului: „Gil, cabron, fuera del Calderon!” Şi poţi să-i condamni când te gândeşti că ăsta e omul care a desfiinţat grupele de juniori ale clubului pentru că nu le vedea rostul? Printre băieţii ăia era şi un anume Raul Gonzalez de care poate aţi auzit.

Cu aşa un devotament pentru martiriu, e uşor să uiţi că Atletico Madrid, cu cele nouă titluri de campioană şi nouă cupe, e totuşi al treilea club spaniol, după Real şi Barcelona. Fondat de trei studenţi basci ca o filială madrilenă a lui Athletic Bilbao, Atletico e unul din cele mai paradoxale şi complexe cluburi de fotbal din Spania. Nici măcar nu s-au numit Atlético până în 1947, când şi-au adaptat numele complet, Atletic Club de Madrid y Atlético Aviacion, directivei lui Franco care interzicea numele străine. În acelaşi an au bifat cea mai categorică victorie în faţa rivalilor de la Real, un 5-0 istoric pe Metropolitano, în singurul sezon din istorie când Realul a fost aproape să retrogradeze.

Un pic de istorie

Atletico avea să ia titlul din nou în 1950 şi 1951 sub comanda lui Helenio Herrera, care transferase unul din primii jucători de culoare din Spania, marocanul Ben Barek, „Perla neagră”. După plecarea lui Herrera s-a ridicat marea echipă a Realului din anii ’50, care între 1951 şi 1966 şi-a strivit concitadina.

Atlético s-a apropiat cel mai mult de gloria europeană în 1974, când a ajuns până în finala Cupei Campionilor Europeni, unde a întâlnit Bayern-ul lui Beckenbauer, Gerd Muller şi Sepp Meier. Luis Aragones a descis scorul în prelungiri însă nemţii au egalat cu 30 de secunde până la final. La rejucare, Bayern a câştigat confortabil cu 4-0. „Aproape am câştigat Cupa. Da, aproape, dar ca să câştigi o finală trebuie mai întâi să ajungi acolo!” e răspunsul unui alt tătic la aceeaşi intebare din titlu.

Cenuşăresele

Iată de ce, finala de azi e atât pentru Fulham cât şi pentru Atlético, o şansă cu care nu ştiu dacă or să se mai întâlnească decenii bune de-acum încolo. Ele împărtăşesc durerea echipelor marginalizate mai bine de un secol de cluburi mult mai la modă. Fulham şi Atlético sunt două cenuşărese care pentru o noapte îşi pun cele mai frumoase rochii şi vin să danseze pe scena europeană.

Surse:

Phill Ball, Morbo: The Story of Spanish Football
Sid Lowe, The Observer, Atlético Madrid can put end to glory of suffering in Liverpool semi

Foto: mundodeportivo.com