So, what do you make of it? Impresiile mele:
– City a cheltuit mult si prost. Aproape £300m care nu prea se reflectă în calitatea lotului. £17.5m a costat Roque Santa-Cruz!
– Rafa a avut bani. Pur si simplu n-are ochi la jucători!
– Wenger is a bloody genius când vine vorba de vândut jucători: Adebayor £25m, Hleb £12m, Henry £16m, Vieira £14m. Toți anonimi după ce au plecat de pe Emirates!
Man City a refuzat să joace fotbal pe Emirates, cu două săptămâni în urmă, pentru că ştia că dacă smulge un punct ecuaţia e simplă: o bate pe Spurs şi se duce în Liga Campionilor. Un calcul legitim, ţinând cont că „cetățenii” sunt semnificativ mai buni pe teren propriu în vreme ce Spurs nu bătuseră în deplasare nici o echipă din prima jumătate a clasamentului.
Meciul de aseară a opus două versiuni ale demodatului 4-4-2, un sistem aflat la a doua tinereţe în Premier League. Spurs a revenit la formula care a dat rezultate cu Arsenal şi Chelsea - cu Gareth Bale în faţa lui Benoit Assou-Ekotto şi Younes Kaboul fundaş dreaptaă. Wilson Palacios a rămas pe bancă, fiind preferat cuplul de mijlocaşi centrali Modric – Huddlestone. Crouch i-a luat locul lui Roman Pavlyuchenko în atac.
Prima repriză s-a jucat cu nervii destul de întinşi. Am văzut un joc englezesc par excellance, rapid, nu atât tehnic cât bărbătesc, cu multe acţiuni plecând din benzi şi cu multe faze fixe. City a avut posesia şi mai multe şuturi pe poartă dar Spurs a avut o bară prin Crouch şi un gol anulat la Ledley King, care a fost un pic prea energic în săritura la cap. 0-0 la pauză dar jocul avea să se deschidă şi mai mult.
Planul lui ‘Arry s-a cristalizat în repriza secundă când aripile lui Spurs, Lennon şi Bale, au încercat să-şi pună în valoare viteza şi tehnica în faţa unor fundaşi laterali oarecum limitaţi, Bridge şi Zabaleta. Golul lui Crouch a venit târziu, din centrarea lui Kaboul, dar până atunci Spurs avuseseră deja câteva şanse bune de deschide scorul în urmă unor centrări venite din stânga. S-a opus Fulop, care a făcut un meci fantastic, mult peste ce te-ai aștepta de la un portar care n-a mai apărat 90 de minute din ianuarie.
Spurs câştigă meritat play-off-ul pentru Liga Campionilor, fiind echipa mai matură în apărare şi mai penetrantă în atac. Spuneţi ce vreţi despre Harry Redkanpp, n-o fi la fel de iscusit tactic cum e la wheeling and dealing, dar iată că a produs o echipă extraordinară, care aseară nu s-a îndoit nici un moment că e în stare să ia trei puncte. Ledley King şi Michael Dawson au fost infailibili sub privirile lui Capello, care se gândeşte serios să-i ia pe amândoi în Africa de Sud. Dacă ne gândim şi la Defoe, Lennon şi Crouchey, iată că avem cinci lillywhites care s-ar putea să fie în avion.
City n-a terminat niciodată mai sus că acum în Premiership, dar e o realizare măruntă faţă de investiţiile şi aşteptările de la începutul sezonului. Prezenţa în Liga Campionilor era esenţială dacă au de gând să aducă în Eastlands jucători cu adevărat de calitate. Am mai spus-o, City a cheltuit o avere pe jucători decenţi, dar nu chiar world-beaters. Buffon explică cel mai bine de ce acest loc patru însemna atât de mult pentru „cetățeni”:
Nu mă surprinde că mulţi jucători celebri au refuzat Manchester City. Cei mai buni jucători vor să joace pentru cele mai bune echipe din primele trei ligi europene, nu mai mult de 5-6 echipe. E o elită din care cei de la City trebuie să accepte că nu fac parte. Am citit că vara trecută City ar fi fost interesată de mine. Nu ştiu dacă e adevărat, dar e o ofertă pe care nici măcar n-aş fi luat-o în calcul. N-aş fi putut să plec de la unul din cele mai faimoase cluburi din Europa pentru o echipă care nu joacă la cel mai înalt nivel.
Finalul meciului a găsit un stadion pe jumătate gol iar melodia care i-a însoţit pe fani spre ieșire nu putea fi mai potrivită: The Smiths - Heaven Knows I’m Miserable Now.
Observer-ul de luna asta pune o intreabare fascinant de simplă la care vă invit să răspundem împreună: e fotbalul doar un joc?
În sens strict literal, fără îndoială că e doar un joc. Cum zice Alex Leo Șerban in Gazeta de azi: „Ştiu şi eu că sînt două echipe, cu două porţi şi că după pauză schimbă porţile. Dar nu reuşesc să găsesc foarte palpitantă povestea asta, cu mersul la stadion”.
E o nedumerire legitimă pe care o au cei care încearcă sa înțeleagă fotbalul fără să-l simtă. Fotbalul nu porneşte războaie (decât între El Salvador şi Honduras) şi nu vindecă boli incurabile. Fotbalul nu e la fel de important ca încălzirea globală sau antisemitismul. Dar vorba unui comentator din subsolul articolului: dintre toate lucrurile neimportante, fotbalul e cel mai important. Dac-ar fi un Pulitzer pentru aforsime, zău că i l-aş da băiatului ăsta.
Când ieşim din zona semantică, acceptarea fotbalului că fiind doar un joc e o perspectivă nu doar obscenă, ci şi autistă. Fotbalul este astăzi cel mai amplu fenomen cultural al lumii moderne, şi nu ridicaţi din sprâncene! Ultima finală de Campionat Mondial a fost urmărită de un miliard de oameni. Niciodată în istoria lumii n-au fost atâţia oameni care să facă acelaşi lucru într-un anumit moment. După ce ne scoatem ochelarii de cal, înţelegem că e un joc în aceeaşi măsură în care e o cultură, o industrie, şi un microcosm al felului în care funcţionează societatea în general. „Tot ce ştiu despre moralitate şi obligaţii, datorez fotbalului” spunea Camus.
Doar un joc? Mergeţi la Glasgow în ziua derby-ului catolico-protestant şi spuneţi-mi că e doar un joc. Mergeţi să-l sărbătoriţi pe Diego pe Bombonera şi discutăm dup-aia. Întrebaţi un catalan cum l-au executat trupele lui Franco pe preşedintele Josep Sunyol în ’36 şi va apropiaţi de adevăr.
Dacă vă par livreşti exemplele de mai sus atunci vin cu argumente de catedră. Masterul pe care l-am făcut la Londra şi care se ocupa cu sociologia sportului mi-a plăcut de la început pentru că îmi confirma o bănuială pe care înainte îmi era ruşine s-o recunosc în public: că fotbalul contează, că a devenit atât de important în vieţile noastre încât merită atenţie academică.
Teoriile despre rolul fotbalului în societate sunt fascinante. Functionalistii credeau că muncitorii, de obicei bărbaţi, plătesc profesionişti care să joace în locul lor, riscandu-şi sănătatea, pentru că aveau nevoie de ceva care să compenseze monotonia vieţii în uzină. Altă teorie spune că fotbalul serveşte echilibrării tensiunilor într-o societate, o supapă pentru eliberarea relativ paşnică a agresiunii. Postmodernistul Baudrillard judeca fotbalul în relaţie cu pariurile: fascinaţia acestui sport stă în incertitudinea rezultatului, în faptul ca surprizele par mai dergaba predestinate decât imposibile din punct de vedere ştiinţific.
Sincer să fiu, n-aveam nevoie de atâtea şcoli de gândire care să-mi spună că fotbalul e mai mult decât un joc. Am înţeles asta cu vreo 10 ani în urmă, când îngenuncheam alături de toţi prietenii pe care-i aveam la vârsta aia în faţă televizorului scos afară de unul din vecini. Ganea îl executa pe Nigel Martyn şi România era în sferturi. O bucurie atât de acută nu poate fi pricinuită de un simplu joc. N-are cum!
Fotbalul e doar un joc la fel cum dragostea e doar un sentiment sau The Wire doar un serial. Ce mod cinic de a privi lucrurile! Fotbalul, sau mai degrabă acea fotbalitate metafizică de care vorbea Noica, e mai mult decât un joc. Mucho mucho mucho mas, vorba lui Pep Guardiola.
Constat că ieri am avut un vizitator care a ajuns pe blog căutând pe google exact sintagma asta: dacă as fi eu maradona. Cum a intrat, asa a și ieșit omul, dezamăgit că n-a aflat răspunsul. Si cumva, acum, mă simt prost fată de el. Ca să-mi repar greșeala, încerc să mă revanșez cu oda lui Mano Chao pentru El Diez, care începe pe aceeași linie: Si yo fuera Maradona.
Chaps and chappetes, de azi încep o colaborare cu Vox Publica, unde am un blog pe care o sa public articolele mai… continentale, cele despre Liga Campionilor, Mondial, gazetăria sportivă și altele. Chestiile insulare rămân aici, for the happy few. Concret, n-o sa fie nimic din ce nu e și aici, doar că vizibilitatea o sa fie infinit mai mare. Sper. Wish me luck, e a patra tentativă de a-mi găsi un loc în mainstream!