Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Blackpool Football Club

By In Premier League

Blackpool şi Cardiff City dispută mâine finala play-off-ului din Championship. Un meci despre care se spune că e cel mai bogat din fotbalul mondial, promovarea aducând căştigătoarei aproximativ £90m. Dacă pe Cardiff o cunoaşteţi poate mai bine, Blackpool revine în lumina reflectoarelor după mulţi ani de obscuritate. Vă invit s-o descoperim împreună.

Blackpool e un club relativ mic după standardele englezeşti, nu strâng mai mult de 8000 de suporteri în fiecare săptămână, şi poate şi din cauza asta, nu prea sunt luaţi în serios de presă. Toată lumea s-a mirat că a bătut-o pe Notts Forest cu 4-3 în deplasare deşi o mai bătuse de trei ori în acest sezon. Şi uite aşa, Little Blackpool bate la uşa Premier League.

Formată în 1887, Blackpool avea să impresioneze abia în perioada postbelică. Ca o curiozitate, Blackpool e echipa engleză care a stat cel mai mult timp în vârful clasamentului, nu pentru că ar fi fost invincibilă, ci pentru că 3 septembrie 1939, începutul celui de-al Doilea Război Mondial i-a prins pe primul loc.

Cea mai însemnată realizare din istoria clubului e câştigarea Cupei în 1953, în probabil cea mai celebră finală până azi, the Matthews Final, în care Seasiders au revenit de la 1-3 şi au câştigat cu 4-3 în faţa rivalilor de la Bolton Wonderers. După nume, aţi putea crede că Stan Matthews a rezolvat meciul de unul singur, dar de fapt celălalt Stan, Mortensen, e cel care a reuşit hat-trick-ul. I s-a spus afectiv, the Matthews Final, pentru că o naţiune întreagă voia ca „Vrajitorul” să câştige Cupa, după două finale pierdute în 1948 şi 1951.

Alţi doi jucători legendari pe Bloomfield Road sunt Alan Ball, motorul roşcat al echipei care devenea campioană mondială în 1966, şi Jimmy Armfield, căpitan al „Albionului” care a jucat peste 600 de meciuri pentru Blackpool. Cu toate astea, în anii €™’60-’70, Blackpool era genul de echipă yo-yo, plimbându-se între primele două divizii. 1971 a fost ultimul an al „mandarinelor” în prima ligă, ei încercând de aproape patru decenii să revină în elită.

După ce a fost de câteva ori aproape de faliment, norocul lui Blackpool pare să se fi schimbat o dată cu venirea milionarului leton Valeri Belokon în 2006, care a investestit destul de consistent. Jucătorul lor cheie e Charlie Adam, un mijlocaş foarte bun adus de la Rangers cu doar jumătate de milion de lire.

Dar ce s-o mai lungim: adevăratul motiv pentru care eu, şi cam orice neutru, vrea s-o vadă pe Blackpool în Premier League e omul ăsta: antrenorul Ian Holloway, de departe cel mai amuzant om din fotbalul britanic. Tocmai pentru că furnizează atâtea citate hilare săptămâna de săptămână, presa tinde să uite că Holloway ştie meserie. De când a venit la Blackpool el a zis că e adeptul jocului ofensiv, care aduce lumea la stadion, astfel că echipa sa joacă azi un 4-3-3 modern, mai rar întâlnit în Championship.

C’mon you tangerines!

Orasul in care se fac mingile de fotbal

By In Stiri

Sialkot e oraşul pakistanez care de aproape un secol dă lumii majoritatea mingilor de fotbal. În timpul Primului Război Mondial, de aici plecau mingile pentru trupele britanice din toată lumea. După câştigarea independenţei, oraşul a devenit treptat capitala mondială a producţiei de mingi de fotbal. Recunoaşterea a venit o dată cu celebra minge Tango a Campionatului Mondial din 1982. Mingile Nike cu care se joacă în Premier League sunt făcute tot aici. De fapt, dacă aţi tras vreodată un şut la poartă, aţi făcut-o probabil cu o minge cusută în Sialkot.

Treptat însă, tehnologia subminează meşteşugul cusătorilor de mingi pakistanezi. Previzibil, China vine din urmă. Asiaticii au deja un deceniu de când produc mingi cusute şi lipite la maşină, de o calitate inferioară dar mult mai ieftine. O maşină de cusut produce 36 de mingi pe zi faţă 6 ale unui cusător priceput, care câştigă 4$ pe zi. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Mondialul din Africa de sud va fi primul în care mingile oficiale nu vor fi produse în Pakistan. „Jabulani” mingea brevetată de Adidas, va fi produsă tot în China printr-un proces elaborat de lipire la temperaturi ridicate. Va costa însă 150$ faţă de 25$ cât costă o minge pakistaneză.

Sialkot-ul încearcă astăzi să găsească un echilibru între tradiţie şi tehnologie. Fabricile pakistaneze au început să automatizeze treptat multe din procese pentru a tăia din costuri. Ele păstrează o cotă de piaţă de 40% prin mingile de calitate cusute de mână, dar în acelaşi timp încearcă să devină din nou furnizorul marilor turnee de fotbal. Forward Group, una din fabricile importante, a convins Adidas să-i permită să producă mingile pentru finala Ligii Campionilor de la Madrid, folosind aceeași tehnică de lipire la temperaturi ridicate. E primul pas pentru a câștiga înapoi dreptul de furniza mingile Campionatului Mondial din Brazilia.

Surse: Wall Street Journal, Der Spiegel

O viata un pic mai splendida

By In Recomandari

To say that these men paid their shillings to watch twenty-two hirelings kick a ball is merely to say that a violin is wood and catgut, that Hamlet is so much paper and ink. For a shilling the Bruddersford United AFC offered you Conflict and Art; it turned you into a critic, happy in your judgement of fine points, ready in a second to estimate the worth of a well-judged pass, a run down the touch line, a lightning shot, a clearance kick by back or goalkeeper; it turned you into a partisan, holding your breath when the ball came sailing into your own goalmouth, ecstatic when your forwards raced away towards the opposite goal, elated, downcast, bitter, triumphant by turn at the fortunes of your side, watching a ball shape Iliads and Odysseys for you; and what is more, it turned you into a member of a new community, all brothers together for an hour and a half, for not only had you escaped from the clanking machinery of this lesser life, from work, wages, rent, doles, sick pay, insurance cards, nagging wives, ailing children, bad bosses, idle workmen, but you had escaped with most of your neighbours, with half the town, and there you were cheering together, thumping one another on the shoulders, swopping judgements like lords of the earth, having pushed your way through a turnstile into another and altogether more splendid kind of life, hurtling with Conflict and yet passionate and beautiful in its Art. Moreover it offered you more than a shilling’s worth of material for talk during the rest of the week.

J. B. Priestley, The Good Companions, 1929

Tabloidizarea dăunează grav fotbalului

By In Jurnalism

Mare scandal în Anglia pe marginea candidaturii pentru a găzdui Mondialul din 2018. Ediţia de duminică a Daily Mail a publicat stenograma unei conversaţii în care şeful Football Association, lordul Triesman spune că „Spania caută ajutor de la Rusia pentru mituirea unor arbitrii”.

Scandalul vine la doar două zile dupe ce Beckham depusese la Zurich cartea de 1752 de pagini care conţinea proiectul Angliei. Evident, în urma dezvăluirilor, lordul Triesman a fost obligat să demisioneze, în timp ce şansele Angliei de a mai găzdui Campionatul Mondial din 2018 sunt compromise.

Cum a pus mâna tabloidul pe înregistrare? Ei bine, Triesman a luat masa cu amanta sa, o anume Melissa Jenkins, care purta un microfon de tipul celui pe care-l poartă agenţii sub acoperire, şi care l-a tras de limbă pentru bani. În schimbul deranjului, femeia de 37 de ani a primit de la Daily Mail o sumă între 75 şi 100 de mii de lire sterline, conform BBC.

Dacă poliţia ar fi făcut asta, ar fi comis o ilegalitate care se cheamă „entrapment”, adică provocarea cuiva să facă ceva ce în mod normal nu ar fi făcut. Dacă o face un tabloid, e în regulă. E moral să publici ce spune un om într-o conversaţie privată în care nu ştie că e înregistrat? Evident că nu, dar mai contează deontologia în junglă tabloidă? O să vedeţi că da.

Toată povestea ridică o întrebare cu sâmbure etic: la ce bun aceste dezvăluiri obţinute în cel mai scârnav mod cu putinţă? Cui servesc ele? În urma acestui scandal Anglia pierde practic orice şansa de a găzdui un Mondial care ar fi generat mii de locuri de muncă şi invetitii de miliarde de lire sterline. Şi cu ce scop? Ca să vinzi câteva ziare în plus.

Ei bine, povestea s-a întors că un bumerang asupra cotidianului, care şi-a atras dispreţul englezilor. Deja s-a pornit o campanie naţională de boicotare a DM-ului care a ales să pună tirajul propriul înaintea interesului public. Dacă vi se pare un demers superfluu, gândiţi-va că Sun-ul se vinde şi acum teribil de prost în Liverpool din cauza măgăriilor pe care le-au scris acum 21 de ani despre tragedia de la Hillsbrough.

Daily Mail-ul va plăti cu vârf şi îndesat pentru meschinăria de care a dat dovadă. Mail-ul a preluat subiectul după ce alte câteva ziare l-au refuzat, se pare, înţelegând că e o miză măruntă faţă de binele comun. Culmea e că subiectul a fost preluat de un ziar cu pretenţii de păstrare a valorilor tradiţionale britanice, chipurile, care de ani de zile publică articole xenofobe de tipul „strainii ăştia vin să ne fure slujbele”. Ce uşor jonglează presa de canal cu principiile!

Ca să închei într-o notă mai puţin gravă, vă recomand un comentariu pur şi simplu genial la un articol pe această temă din Guardian. Nu-l rataţi, vă promit că o să râdeţi convulsiv!

Jurnalismul e suspect, nu fotbalul

By In Recomandari

S-a terminat şi campionatul nostru şi o dată cu el şi psihoza blaturilor alimentate de presa sportivă. Întrebările cu răspunsul conținut au dominat site-ul Gazetei: „Vi s-a părut suspectă a doua repriză a meciului Craiova a€“ CFR?”, „Va ceda Steaua meciul Craiovei?”. La noi, totul e suspect, toate echipele pleacă cu prezumţia de vinovăţie. Cum? N-a trântit Steaua meciul? Detalii mundane. Pe de altă parte avem un campionat atât de puternic încât nici un jucător nu-şi permite să facă un meci prost. Dacă îl face, e blatist. Asta i s-a întâmplat bietului Viera care, nu-i aşa, „a făcut tot posibilul a Interul să nu strice sărbătoarea gazdelor”. Adică s-a dat la o parte, asta spuneţi? „Noi nu spunem nimic, dar e suspect.” ar răspunde probabil redactorii Gazetei.

Urmărind vag tot caraghioslâcul asta căruia ne încăpăţânăm să-i spunem în continuare fotbal mi-am amintit de cartea „In spatele cortinei”, scrisă de Jonathan Wilson, corespondentul Guardian-ului pe fotbal est-european. La capitolul României, e un paragraf care prinde perfect demenţa suspiciunilor care e atât de bine gravată în ADN-ul nostru:

„Sunt părţi din fotbalul românesc care n-au fost scrise de Edgar Allen Poe, cât mai degrabă visate de Thomas Pynchon: paranoia e universală. Într-un bar înaintea derby-ului Steaua-Dinamo de pe Ghencea în martie 2002, toată lumea se întreba dacă victoria lui Chelsea, 3-2 cu Fulham cu câteva zile înainte a fost blat. Pentru români, un gol venit târziu, în special când echipa adversă tocmai egalase, e mereu suspicios. Am fost oarecum surprins că totuşi cineva a adus în discuţie probitatea jocului englez, dar s-a dovedit că era interesant doar de cotele la casele de pariuri. Recunosc că majoritatea românilor pe care îi cunosc se pricep la fotbal, dar obişnuinţa de a căuta blaturi rămâne extrem de populară. De fiecare dată când eram în birourile Gazetei Sporturilor, nu prea se vorbea de altceva în afară de asta, şi încă mai primesc mail-uri vinerea, în care sunt întrebat spre exemplu dacă Kevin Kyle are probleme cu spatele, ca să ştie oamenii dacă Sunderland bate acasă pe Gillingham.”

Şi o notă nefotbalistică în aceeaşi carte, în caz că va întrebaţi cum se vede Bucureştiul din afară:

„Romania nu e o ţară care să-ţi placă uşor, un amestec incomod de atrăgător şi respingător. Noaptea, Bucureştiul e împânzit de turme de câini maidanezi, urmaşii câinilor rămaşi în stradă după ce Ceauşescu a forţat familiile să se mute la bloc, şi sunt momente când, plimbându-te pe aleile mirosind a urină, inonjurat de blocuri hidoase de beton, te întrebi dacă asta n-o fi cea mai deprimantă capitală din Europa. Apoi faci colţul, şi vezi în faţa ta o biserică de o frumuseţe excepţională.”

Sursa: Behind the Curtain: Travels in Eastern European Football, Jonathan Wilson, 2006