Meciurile de fotbal le poţi trăi în multe locuri. Acasă pe canapea în faţa televizorului (sau în faţa laptopului chinuindu-te să găseşti cel mai bun stream), la un bar cu prietenii sau chiar pe stadion. Dar mai ales le poţi trăi în multe feluri. Acasă poţi să vezi meciul liniştit fără să-ţi sară inima la fiecare fază sau te poţi ridica constant de pe canapea urlând şi înjurând din toţi plămânii. Pentru că dacă e vreun sport care te face să devii creativ la înjurături, acela e fotbalul. Dar alegerea mai importantă e aceea pe care o faci pe stadion. Peluză sau tribună? Hotdog şi cola sau torţe şi fumigene?
Fenomenul ultras nu mai e un mister pentru nimeni, dar cred că ar trebui precizat încă de la bun început că ideologia ultras nu înseamnă violenţă. Nu înseamnă rasism. Ideea în spatele fenomenului ultras este de a-ţi susţine echipa într-un mod fanatic, indiferent de rezultatul de pe teren, prin conceperea coregrafiilor şi prin folosirea de torţe, bannere şi scandări. Ele au atât rolul de a-ţi susţine echipa cât şi de a-ţi intimida adversarul. Ultraşii fac sacrificii pentru echipă, parcurg distanţe mari doar pentru a o susţine, pierd bani şi timp. Ei sunt „semper fidelis”. Ei sunt, practic, singura constantă la o echipă. Patronul, antrenorul, jucătorii, toţi pleacă la un moment dat, dar suporterul rămâne. Unii dintre ei au menţinut în viaţă echipe de tradiţie omorâte de foştii patroni. Două exemple la îndemână ar fi Poli Timişoara şi FC Argeş, echipe reînfiinţate de suporteri. În ciuda unor mari rivalităţi, ei au arătat pe parcursul timpului că se pot uni pentru diferite cauze, cum ar fi abuzurile jandarmilor sau pentru a ajuta victimele inundaţiilor.
Pe de altă parte, există şi faţa urâtă a acestui fenomen. Violenţe extreme, torţe aruncate pe teren sau înspre cealaltă galerie, scaune rupte, scandări rasiste sau xenofobe etc. În plus, un fenomen tot mai des întâlnit în România dar şi în alte ţări: liderii galeriilor pun mai presus interesele personale decât cele ale peluzei. Scopul lor nu mai e demult să susţină echipa ci să scoată profit de pe urma activităţilor peluzei. Mulţi dintre ei sunt şi aserviţi politic. Un alt fenomen întâlnit în majoritatea peluzelor este constanta luptă pentru putere dintre brigăzi. Aproape fiecare mare peluză europeană a avut perioade negre, adevărate „războaie civile” din acest motiv. Multe lucruri sunt de neînţeles în lumea Ultras, dar Richard Hall spune foarte bine în The Guardian: „In the midst of all the chaos there are codes and rules that must be followed stringently. It is madness but there is a meticulous method to the ultras madness. Imagine Italian football without them. Imagine the San Siro on a Champions League night without the Curva Sud, the match devoid of incessant chanting, flares, smoke and spectacular choreographies.”
Totuşi lumea confundă adesea ultraşii cu celebrii „hooligans”. Este o mare diferenţă. Scopul huliganilor este violenţa. Au loc bătăi organizate. The Football Factories sau Green Street Hooligans sunt edificatoare în acest sens. Pentru mine acest „hooliganism” e un mod primitiv de a trăi atât fotbalul cât şi propria viaţă, deci nu are nicio legătură cu ultraşii.
Există totuşi şi viaţă dincolo de peluză. Dincolo de fumul torţelor şi de săritul pe gard atunci când echipa ta dă gol. Acolo se află „cetăţenii” aşa cum sunt ei numiţi la noi. Cei care stau la tribune, cei care stau jos şi manancă liniştiţi un hotdog sau popcorn în timp ce se uită la meci. Sigur că scapă şi ei câteva sfaturi tactice politicos adresate fotbaliştilor în timpul meciurilor, dar cam atât.
„Dacă ar fi după ei, pe stadion ar fi ca la teatru!” spun ultraşii. Vă daţi seama, ca la teatru! Ce coşmar! Ultraşii nu pot înţelege că fotbalul poate fi privit şi mai relaxat. Da, ca la teatru. Până la urmă, care e problema? Nu e fotbalul tot un spectacol? Există oameni care vin de peste 20 de ani la tribuna aceluiaşi stadion. Ei nu îşi iubesc echipa? Doar pentru că nu cântă sau aprind torţe? Nimic mai fals. Pe de altă parte sunt şi mulţi cetăţeni care nu înţeleg modul ultras de a-ţi susţine echipa şi văd doar partea urâtă a fenomenului.
Aici este greşeala, din punctul meu de vedere. Faptul că nici cetăţenii, nici ultraşii nu reuşesc să înţeleagă că fiecare e liber să trăiască fotbalul după cum doreşte. Unii mai fanatici, alţii mai puţin. E doar un mod de relaxare pe care fiecare îl înţelege diferit. Desigur, totul atât timp cât nu îi încalci drepturile celuilalt.




