Eşecul lui Manchester City

Manchester City se află pe locul 4 în Premier League la 12 puncte distanţă de Chelsea, care are şi un meci în minus. Cum a ajuns aici o echipă care anul trecut era campioană? Bun, teoretic nu e nimic nou, City a mai fost în această situaţie: după ce au luat titlul în 2012, sezonul viitor au terminat pe doi la 11 puncte diferenţă de Manchester United. Dar echipa din sezonul trecut părea mult mai solidă şi Pellegrini un antrenor mai bun. Deci unde ar trebui căutată vina?

Pellegrini le-a adus un titlu, a câştigat Capital One Cup şi i-a dus pe cetăţeni pentru prima dată în optimile Champions League. Concluzia logică e că a fost un sezon reuşit, dar după cum funcţionează lucrurile în fotbal, e clar pentru toată lumea că poziţia lui e nesigură dacă termină pe patru şi e ca şi dat afară dacă se întâmpla cumva să nu termine în primele patru. Probabil prima opţiune ar fi fost Guardiola dar el nu e disponibil. Totuşi, Klopp tocmai a devenit liber din vară şi asta nu are cum să fie o veste bună pentru Pellegrini.

Deşi e mult mai uşor să scapi de antrenor, poate vina ar trebui căutată în altă parte. Doar opt jucători din lotul lui City au sub 29 de ani: Boyata, Jovetic, Mangala, Nasri, Aguero, Fernando, Bony şi Joe Hart. E foarte greu în condiţiile astea să faci performanţă şi să-ţi faci speranţe de viitor. În afara vârstei, cele mai mari probleme pe care le-a avut City sezonul acesta sunt Kompany şi Yaya Toure. Niciunul dintre ei nu joacă la acelaşi nivel ca în anii precedenţi şi asta se simte. Toţi antrenorii spun că o echipă nu stă într-un singur jucător şi probabil că aşa e, dar jocul lui City se confundă cu jocul lui Kompany, Toure, Silva sau Aguero. Primii doi dau senzaţia că nu mai sunt la fel de motivaţi şi atitudinea lor lasă de dorit (la Kompany accidentarea a avut cu siguranţă şi ea un rol) iar Aguero a înscris pe Old Trafford weekend-ul trecut primele lui goluri din 24 februarie.

Apărarea lui City stă într-un singur om care a fost cât de cât constant: Martin Demichelis. Pe stânga nici Clichy şi cu atât mai puţin rudimentarul Kolarov nu au convins, iar în centru Mangala a fost probabil cel mai mare flop al perioadei de transferuri. La mijloc, e greu de înţeles de ce Milner nu a fost folosit la închidere acolo unde a spus clar că se simte cel mai bine, mai ales în condiţiile în care Fernandinho chiar avea nevoie de un partener, Toure şi Fernando fiind dezamăgitori în acest sezon. Silva e un jucător world class şi e fără îndoială, alături de Aguero, cel care a ridicat cât de cât jocul lui City în acest sezon. Navas  este şi el o dezamăgire, în momentul în care faci acelaşi lucru meci de meci (cursă pe flanc şi apoi centrare) nu poţi să te aştepţi să mai surprinzi pe cineva. În atac străluceşte Aguero iar Bony rămâne în continuare un semn de întrebare. Dzeko şi Jovetic în general nu prind primul 11 şi nu ştiu în ce măsură ar putea fi consideraţi jucători de nivelul dorit la Manchester City.

Txiki Begiristain, directorul sportiv, a cheltuit 119 milioane de lire pentru 11 jucători. E greu de zis pe câte le-am putea încadra la capitolul „transferuri reuşite”. Probabil doar Demichelis şi Fernandinho.

Cred că ar fi ceva surprinzător şi pozitiv ca Pellegrini să nu fie dat afară şi să se încerce o reconstrucţie la nivel de lot şi poate, cine ştie, chiar la nivel administrativ. Sigur că şi antrenorul are partea lui de vină în orice eşec, dar Pellegrini nu mi se pare nici pe departe principalul vinovat pentru ce se întâmplă pe Etihad.

Cred că fanii lui City au motive de nemulţumire, mai ales din punctul de vedere al performanţelor la nivel european. Adică lipsa lor. E greu de înţeles cum un club care a investit atâţia bani nu a reuşit încă să aibă un impact. Pentru că acesta era obiectivul lui City. Nu spune nimeni că trebuia să câştige Champions League, dar ideea era să reuşească să facă parte din elita cluburilor mari. Cel mai mare semn că acest lucru nu s-a realizat este argumentul pentru lipsa performanţei europene: „Nu ne-am calificat, dar am jucat cu Barcelona doi ani la rând, ce puteam face?” Tocmai asta e. Ar trebui ca City să se bată măcar de la egal la egal cu cluburi precum Barcelona şi acest lucru nu se întâmplă.

Chelsea poate, dar nu vrea mai mult

1-1 în deplasare pe Parc des Princes (am observat că şi comentatorilor englezi le e foarte greu să facă diferenţa între Parc des Princes – stadionul lui PSG şi Stade de France – stadionul naţional al Franţei aşa că preferă să facă o combinaţie şi aşa aflăm că meciul s-a jucat pe „Parc de France”) în turul optimilor Champions League nu e un rezultat deloc rău pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru Jose Mourinho. Cu toate că tactica folosită de portughez aseară nu a reprezentat nimic nou, Chelsea a lăsat totuşi impresia, aşa cum a făcut-o pe tot parcursul sezonului până acum, că ar fi putut mai mult dar a preferat siguranţa rezultatului.

Nouă la unu a fost raportul şuturilor pe poartă în favoarea lui PSG. Cam asta spune povestea. După ce a înscris, Chelsea a căutat să absoarbă presiunea francezilor şi să aştepte finalul meciului. Desigur, golul înscris de Ivanovic a fost unul deosebit având în vedere că trei fundaşi l-au creat: John Terry a fost cel care a centrat, Gary Cahill cu o deviere în stilul Ronaldinho a trimis mingea către Ivanovic şi sârbul a finalizat cu o lovitură de cap perfect executată. Totuşi, chiar şi de la o echipă a lui Mourinho, te-ai fi aşteptat ca măcar de data asta să încerce să dea lovitura decisivă, să rezolve calificarea chiar de la Paris.

Cam asta a făcut Chelsea tot sezonul. Nu ar fi nicio problemă dacă ar fi o tactică care ar aduce rezultate, dar nu sunt convins că este aşa. Chelsea a terminat la egalitate 1-1 cu City şi United folosind aceeaşi tactică şi în meciul de pe Etihad chiar având un om în plus. Sigur că echipa e pe primul loc în Premier League şi cu şanse mari de a se califica în sferturile UCL şi faptul că faci egaluri cu echipele mari nu e o tragedie, dar te face să te întrebi dacă nu cumva pentru a face pasul către elita fotbalului, către cluburile imense cum ar fi Bayern, Real sau Barca, e nevoie de un pic mai mult. Dacă în trecut genul acesta de tactică putea fi înţeleasă având în vedere lotul pe care îl avea Chelsea de exemplu în 2012, în momentul actual nu mai e cazul. Cred că Chelsea are printre cele mai bune loturi din lume şi ar trebui să profite de puterea lor de creaţie şi în meciurile cu echipele mari.

Mourinho e cu siguranţă un antrenor extraordinar şi probabil îşi doreşte mai mult ca orice să câştige UCL cu trei cluburi diferite, dar poate e momentul să schimbe un pic tactica.

Transferurile iernii în Premier League

Ieri a fost „deadline day”, probabil cea mai aglomerată zi din an pentru Sky Sports & co, care a marcat încheierea perioadei de transferuri din iarnă. Cluburile din Premier League au cheltuit în jur de 130 mil. de lire, aceeaşi sumă ca în ianuarie 2014. Ca o comparaţie, recordul datează din ianuarie 2011, când 225 de milioane a reprezentat totalul cheltuielilor. Să aruncăm o privire la cele mai importante tranzacţii:

  • Wilfried Bony: de la Swansea la Manchester City (28 mil. de lire). Bony a marcat cele mai multe goluri în 2014 în Premier League şi City a fost nevoită să joace cu Milner în faţă atunci când toţi atacanţii din lot au fost indisponibili aşa că la momentul respectiv părea o mutare logică. Acum că toţi sunt apţi de joc, chiar dacă Aguero mai are nevoie de timp ca să revină la forma de dinainte de accidentare, mă întreb dacă nu cumva venirea ivorianului poate să însemne o eventuală plecare a lui Jovetic sau Dzeko. Bony este peste amândoi, cel puţin momentan, aşa că o retrogadare în „pecking order” s-ar putea sa nu le convină niciunuia dintre cei doi.
  • Juan Cuadrado: de la Fiorentina la Chelsea (26 mil. de lire). Mourinho l-a adăugat pe Schurrle pe lista jucătorilor care n-au fost chiar pe gustul lui şi de care a scăpat (Mata, David Luiz etc) şi Chelsea a primit 24 mil de lire pentru neamţ de la Wolfsburg aşa că venirea lui Cuadrado pare o afacere bună. Printre cei mai buni jucători de la Mondial, columbianul nu face decăt să întărească o zonă de mijloc deja puternică pe Stamford Bridge. Mă gândesc totuşi că Chelsea ar mai fi avut nevoie de un fundaş stânga sau central aşa că e ciudat că  Mourinho nu s-a orientat şi spre zona defensivă.
  • Darren Fletcher: de la Manchester United la West Brom (gratis). „Nu pot să înţeleg de ce scoţienii sunt aşa entuziasmaţi de Darren Fletcher”, spunea Roy Keane după o înfrângere cu Middlesbrough în 2005. Poate el nu înţelegea, dar fanii lui United au înţeles pe parcursul timpului cu siguranţă. Fletcher este un produs al academiei lui United şi a jucat în 342 de meciuri timp de 12 ani pe Old Trafford. E cazul clasic de jucător care nu iese în evidenţă, dar care e extrem de important: omul pe care Ferguson s-a bazat în toate meciurile mari şi nu a fost dezamăgit. Nu mai avea loc la United, dar e un transfer foarte bun făcut de Pulis şi cred că este exact ce îi trebuia ca să se salveze de la retrogadare.
  • Aaron Lennon: de la Tottenham la Everton (împrumut până în vară). Lennon a jucat din ce în ce mai puţine meciuri pentru Spurs în ultimii trei ani (a ajuns de la 34 de meciuri jucate în 2012/2013 la doar nouă în sezonul actual) şi împrumutul pe Goodison e o şansă de a reveni la forma de dinainte. E greu de spus dacă e un transfer bun pentru Everton, mai ales că nu există o opţiune de cumpărare, deci pare ceva temporar. Totuşi, ar putea să aducă ceva diferit la echipă. Măcar din punct de vedere psihic, ideea că a venit un om care a jucat la două Cupe Mondiale pentru Anglia poate ajuta moralul jucătorilor.
  • Eljero Elia: de la Werder Bremen la Southampton (împrumut). La 27 de ani, Elia a jucat în trecut pentru Twente, Hamburg, Juventus şi Werder Bremen. Veşnic nemulţumit şi mereu aruncând vina pe stilul de joc al echipei sau pe antrenor, Elia nu s-a adaptat nicăieri. Ronald Koeman spune că îi cunoaşte familia şi îl cunoaşte pe el şi are încredere în potenţialul său. Până acum pare că are dreptate. Elia a făcut probabil unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei contra lui Newcastle şi olandezul pare încă un pariu câştigat de Koeman.
  • Gabriel Paulista: de la Villareal la Arsenal (14 mil. de lire). Singurul transfer important făcut de Arsenal în această iarnă (a mai fost cumpărat şi polonezul de 17 ani Krystian Bielik), Gabriel pare un jucător potrivit pentru Wenger şi pentru problemele cu accidentările de pe Emirates: el poate juca atât ca fundaş central cât şi ca fundaş lateral stânga sau dreapta. Brazilianul de 24 de ani a jucat în 19 meciuri pentru Villareal, perioadă în care echipa a primit doar 17 goluri, având a treia cea mai bună defensivă din La Liga.
  • Ar mai fi de menţionat şi alte transferuri interesante din această iarnă: Hull îl cumpără pe senegalezul de 30 de ani Dame N’Doye; Bolton îl trimite cu împrumut la Manchester United pe Andy Kellett, motivul fiind probabil faptul că au plecat mulţi tineri şi echipa U21 de pe Old Trafford are de suferit; Leicester a cumpărat un jucător pe care l-a vrut şi Chelsea: Andrej Kramaric; Jermaine Defoe s-a întors în Premier League la Sunderland şi pentru prima dată nu a înscris la debut; după lupte grele cu alte cluburi din Premier League, WBA a reuşit să îl cumpere pe Callum Macmanaman de la Wigan, iar Mike Ashley, care deţine 10% din Rangers şi are doi oameni de-ai lui în conducere, după ce a împrumutat cu bani clubul, acum le împrumută şi jucători: cinci fotbalişti tineri, care nu au prins mai deloc echipa, au plecat sub formă de împrumut de la Newcastle pe Ibrox pentru a-i ajuta pe scoţieni. Good guy Ashley.

 

Cronica etapei a-22-a din Premier League

  • Acum ceva timp spuneam că Wenger nu reuşeşte să îşi disciplineze jucătorii, dar în meciul de aseară de pe Etihad a făcut fix asta. Probabil nimeni nu credea înainte de meci, dar în sfârşit tunarii au făcut un meci impresionant într-o deplasare importantă. Arsenal a fost cu totul altă echipă. Nu am mai vazut Arsenalul din meciul cu Anderlecht când şi la 3-0 se aruncau peste adversar. Anul trecut au avut posesia 47% şi au pierdut cu 6-3. Acum posesia a fost de 35% şi au câştigat cu 2-0. În sfârşit Arsenal şi-a adaptat strategia în funcţie de adversar şi rezultatul s-a văzut. O linie de patru fundaşi siguri pe ei protejaţi de o prestaţie excelentă de cei doi oameni din faţa lor: Ramsey şi Coquelin. Francezul a făcut fix ce trebuia: nu a avansat şi a acoperit spaţiul lăsat liber de Ramsey atunci când galezul se arunca în atac, în stilul caracteristic. Adaugând la asta un meci de zile mari făcut de Cazorla, care în principiu a făcut ce a vrut la mijloc, avem de-a face probabil cu unul dintre cele mai bune meciuri făcut de Arsenal în ultimii ani. Dacă tunarii ar reuşi să păstreze această strategie cu echipele mari şi să revină la ‘same old Arsenal’ în restul meciurilor, ar avea un loc asigurat în primele patru.
  • De cealaltă parte, cred că meciul a fost în aceeaşi măsură pierdut de City cât a fost câştigat de Arsenal. Apărarea lui City a fost un eşec de la bun început: Demichelis a pierdut două mingi complet aiurea care puteau fi costisitoare la începutul meciului, Ramsey a trecut uşor de Zabaleta înaintea golului lui Cazorla iar Fernando nici nu ştia unde era Giroud la golul doi. Se simte şi absenţa lui Yaya Toure; City nu au mai câştigat un meci fără el pe teren din aprilie anul trecut, iar faptul că cetăţenii nu au avut un şut spre poartă până în minutul 36 spune povestea.
  • 11 – 1 a fost raportul şuturilor pe poartă în favoarea lui Chelsea pe Liberty Stadium. Scorul 5-0. Tot pentru Chelsea. Suntem abia la jumătatea sezonului, dar cred că echipa actuală a lui Chelsea este peste prima echipă făcut de Mourinho pe Stamford Bridge şi ar putea intra în istorie ca una dintre cele mai bune din istoria Premier League. E greu, spre imposibil, de găsit un compartiment în lotul lui Chelsea la care mai trebuie lucrat. Poate un fundaş central nu ar strica având în vedere că rezerva cuplului Cahill/Terry este Zouma. Dar oricum pare cea mai puternică echipă din Anglia şi nu îi văd să rateze titlul.
  • Manchester United învinge dar, din nou, nu convinge. A fost un meci foarte strâns pe Loftus Road şi scorul de 0-2 poate fi considerat mincinos. QPR a făcut un meci foarte bun şi iaraşi De Gea a făcut diferenţa pentru diavoli. E greu de găsit un meci în care United a impresionat cu adevărat. Poate meciurile cu Hull sau QPR, dar vorbim de echipe din subsolul clasamentului. Într-adevăr, e încă de muncă pe Old Trafford şi accidentările constante nu-l ajută deloc pe van Gaal. Totuşi, cred că toată lumea ar fi mulţumită cu locul patru la finalul sezonului aşa că motive de panică deocamdată nu sunt.
  • Newcastle a dominat pe Southampton pe toată durata meciului şi la mai toate categoriile mai puţin şuturi pe poartă (3-3), dar sunt la a treia înfrângere din patru meciuri de când a plecat Pardew. Poate că au contat absenţele lui Tiote şi Cisse, dar cert este că au avut meciul în mână şi l-au pierdut. E greu de înţeles de ce nu a fost numit încă un antrenor. S-a vorbit de multă lume: Steve Bruce, Steve McClaren, Christophe Galtier, Remi Garde şi Tim Sherwood. Ultimii doi sunt favoriţi, după ce restul s-au exclus singuri de pe această listă. Ashley ar trebui să numească mai repede un antrenor pentru că deja suntem la sfârşitul lui ianuarie şi Newcastle nu a făcut niciun transfer. Evident nimic nu se poate face până nu vine un nou manager, dar Ashley ştie asta şi nu m-ar mira ca acesta şi planul lui: să aştepte până se termină perioada de transferuri şi abia apoi să numească un antrenor.
  • „Alan Pardew is one of our own” se auzea pe Turf Moor sâmbătă după-amiază, când Crystal Palace a revenit din nou după ce a fost condusă pentru al doilea meci la rând şi Alan Pardew are acum trei victorii în trei meciuri de când a ajuns pe Selhurst Park. Diferenţa dintre Pardew şi Warnock s-a văzut şi în acest meci: Pardew a schimbat foarte inspirat tactica mutându-l pe Gayle pe stânga şi Zaha în dreapta, iar cei doi au fost cei mai importanţi oameni în revenirea lui Palace. Sigur că mai e mult până departe pentru Crystal Palace iar Pardew a oferit evoluţii destul de inconstante pe St James’ Park, Newcastle oscilând între perioade bune şi proaste, dar sunt cu siguranţă motive de optimism pentru fanii Palace.
  • Dacă anul trecut Sam Allardyce punea mâna la ureche într-un gest ironic către suporteri care îl huiduiau după victoria cu Hull, situaţia e total diferită acum. West Ham are un sezon foarte bun, joacă alt fotbal şi toată lumea e, în principiu, fericită. Hull a dominat prima repriză dar a ratat toate ocaziile iar în repriza a doua West Ham nu i-a iertat şi a înscris de trei ori. Reid, care a fost cel mai bun fundaş de pe Upton Park sezonul acesta, refuză să-şi prelungească contractul fiind cu gândul probabil la Arsenal şi a fost lăsat pe bancă. Tomkins şi Collins s-au descurcat bine, dar amândoi au ieşit accidentaţi aşa că Reid şi O’Brien le-au luat locul. Big Sam pare că are alternative bune în defensivă chiar dacă pleacă Reid şi viaţa e ciudat de frumoasă pe Upton Park zilele astea.

Ar trebui să plece Wenger?

Au trecut 18 ani de când Evening Standard titra după sosirea francezului pe Highbury „Arsene Who?”. Nimeni nu îşi mai pune întrebarea asta acum. Ştim cu toţii cine e Arsene: este „Le Professeur”, este omul care a revoluţionat fotbalul englez prin schimbarea modului de alimentaţie al fotbaliştilor dar mai ales este omul care a revoluţionat clubul Arsenal. Totuşi, în 2014, titlul din Evening Standard este înlocuit de un banner al fanilor Arsenal care au făcut deplasarea la WBA pe care scria „Arsene thank you for the memories, but it’s time to say goodbye”. Înainte de a răspunde la întrebarea cum s-a ajuns aici, să recapitulăm pe scurt realizările lui Wenger la Arsenal.

Wenger a venit în 1996 la Arsenal şi are în palmares trei titluri, cinci cupe şi cinci supercupe. Mai important, are în palmares un titlu în sezonul 03-04 obţinut fără ca echipa lui să fie învinsă tot sezonul. Mulţi au spus că acea Arsenal rămâne cea mai puternică echipă din era Premier League. De asemenea, Arsenal a ajuns pentru prima dată în istoria clubului în finala Champions League în 2006 cu Arsene la cârmă. Dar mai important de atât, Wenger a scos în evidenţă importanţa dietei fotbaliştilor, lucru care a schimbat total modul în care funcţionează cluburile din Anglia. Cu Wenger antrenor, Arsenal s-a mutat pe Emirates şi o duce foarte bine financiar. Asta pentru că Arsene nu este un antrenor, este un manager în adevăratul sens al cuvântului. Principala lui grijă e ca clubul să o ducă bine, din toate punctele de vedere.

Cu toate acestea, mandatul lui Wenger la Arsenal ridică nişte întrebări. Prima ar fi dacă trei titluri în 18 ani sunt destule. Cu toate reuşitele din punct de vedere financiar ale lui Wenger pe Emirates, până la urmă principalul obiectiv al unui club ca Arsenal este să câştige trofee. Aici tunarii nu stau deloc bine. Sigur, au câştigat FA Cup în 2014, dar succesul acesta vine după nouă ani de la ultimul trofeu. Cred că la Arsenal e vorba deja şi de o anumită rutină prin care suporterii trec în fiecare an. Început de sezon bun, speranţe mari, în sfârşit acesta e anul şi apoi urmează căderea. Veşnicele accidentări, scădere de formă, eternul loc patru la final de campionat şi eliminarea din optimile Champions League. Boring, boring Arsenal din nou. Nu atât lipsa de trofee, cat previzibilitatea unui sezon al lui Arsenal este cea care deranjează cel mai mult. E un film la care ştim finalul. Şi nu e un happy-end.

A doua întrebare este de ce a lăsat Arsene atâţia jucători importanţi să plece? Wenger este renumit pentru faptul că preferă să cumpere ieftin şi jucători tineri în favoarea aşa-numitelor „vedete”. Strategia asta a produs jucători mari ca Henry, Vieira, Ashley Cole, Fabregas, van Persie, Nasri etc. Toţi aceşti jucători au fost vânduţi. Dar stau şi mă întreb: dacă au fost cumpăraţi foarte ieftin, Arsenal nu avea probleme financiare, chiar era necesar să fie vânduţi atâţia jucători valoroşi? Oare cum ar fi arătat Arsenal măcar cu jumătate din acei oameni încă pe teren? Iar în ultimii ani nu a mai reuşit să aducă alţii pe măsura lor. Giroud nu e Henry, iar Arteta în niciun caz nu e Vieira. În mod surprinzător în 2013 a avut loc o excepţie care, teoretic, confirma regula. A venit Ozil de la Real Madrid pentru 42 de milioane de lire. A avut un impact important la început, însă apoi au venit accidentările şi restul e istorie. Anul acesta a venit Alexis care trage echipa după el, un transfer excelent, dar asta nu face decât să mă ducă cu gândul la clişeul „cu o floare nu se face primăvară”. Mulţi l-au acuzat pe Wenger că nu investeşte bani în transferuri, dar nu cred că asta e problema. Eu mă întreb ce s-a schimbat la Wenger de nu mai găseşte acei jucători tineri şi strălucitori pe care numai el îi vedea înainte.

O a treia întrebare ar fi legată de accidentări. Sunt mult prea multe şi e unul din motivele contestării lui Wenger. De ce se întâmplă tocmai la Arsenal, acolo unde Wenger a pus mereu accent pe stilul de viaţă sănătos al fotbaliştilor? Şi mai important: de ce nu se găseşte o soluţie?

Cred că Wenger mai are o mare problemă. Nu reuşeşte să îşi disciplineze tactic jucătorii, nu pare că are destulă autoritate sau poate tocmai stilul său mai liber a dus la o asemenea situaţie. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în meciul cu Anderlecht de pe Emirates. Ce rost are să te arunci peste adversar când conduci cu 3-0? Ok, poţi să controlezi meciul, să ai mingea, să ataci, dar nu cu toate liniile. Nu cred că Wenger le-a spus să facă aşa ceva, ceea ce mă face să concluzionez că el nu reuşeşte să ajungă la ei, să îi facă să înţeleagă anumite lucruri esenţiale din fotbal.

Wenger este cel mai important antrenor din istoria lui Arsenal. I-a ridicat ca nimeni altul. Nu merită să fie huiduit sau înjurat şi tocmai de aceea cred că e momentul să se retragă.