Cinci motive pentru care Steaua nu trebuie să se teamă de Chelsea

De când sorţii au scos-o în calea Stelei, Chelsea nu mai e “trupa londoneză” sau campioana Europei în presa de la noi, ci adversara Stelei. Televiziunile îi ţin la curent pe suporterii stelisti cu ultimele rezultate ale albaştrilor, dar asta nu spune mare lucru despre nivelul lui Chelsea sau şansele Stelei. Lumea se întreabă cât de bine joacă Chelsea de fapt.

Meme Stoica a spionat-o împotriva lui Manchester City şi a tras concluzia că “o dăm cu Chelsea cu șanse”. Şanse nu foarte mari totuşi, dacă ne uităm peste cotele de la pariuri. Chelsea are, în medie, 1.17 la calificare, ceea ce s-ar traduce în 85% şanse de calificare. Oarecum normal, ţinând cont de bugete şi de valoarea loturilor.

E limpede că Mata şi Hazard au câteva clase peste Adi Popa sau Chipciu. Dar câteodată, contextul unei duble europene contează mai mult talentul din lot. Iată cinci argumente pentru care Chelsea e o echipă vulnerabilă.

1. Echipele din Anglia nu-şi bat capul cu Europa League

Dincolo de valoarea sau forma echipei, asta e de departe cel mai important factor. Europa League e o competiţie undeva între un turneu amical şi Cupa Ligii în ochii echipelor din Anglia. Nu le aduce nici bani, nici glorie aşa că nu prea îşi bat capul.

Chelsea e implicată într-o luptă la sânge pentru locul patru şi n-are un lot tocmai generos. Un program aglomerat pe final de sezon ar încurca-o mai mult decât ar ajuta-o. Nu degeaba Rafa Benitez insistă în interviuri pe faptul că prioritatea clubului e campionatul.

Nu e doar cazul lui Chelsea. În ultimele cinci sezoane ale competiţiei, echipele din Anglia n-au trecut decât o sigură dată de optimi – în sezonul 2009-10 când Liverpool a ajuns în semifinale şi Fulham în finală. În rest, rezultate aparent curioase precum eliminarea lui Man City de către Sporting sau Dinamo Kiev, sau a lui Liverpool de către Braga. De fapt nu e nimic curios. Ultimul lucru de care ai nevoie când te baţi la un loc de Liga Campionilor e să joci joia la minus cinci grade în Ucraina.
[cleeng_content id=”639857800″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

2. Chelsea e o echipă disfuncţională

Roberto di Matteo a fost dat afară în noiembrie după 0-3 cu Juventus. Încercând să potolească “pohta” patronului pentru un joc ofensiv estetic, Di Matteo a făcut-o pe Chelsea mai vulnerabilă din puncte de vedere defensiv. Când şi-a dat seama că echipa nu e nici cal nici măgar, patronul a apelat la Rafa Benitez, un tactician prudent înainte de toate.

Ajustând sistemul 4-2-3-1, Benitez a remediat principala problemă a lui Chelsea – spaţiul prea mare dintre fundaşii laterali şi extreme. Ashley Cole şi Ivanovic/Azpilicueta au urcat un pic mai sus, fapt compensat de retragerea mijlocaşilor defensivi. Această soluţie a creat însă o problemă şi mai mare decât cea pe care a rezolvat-o.

Chelsea e acum o echipa negativă, ruptă de la mijloc, compusă dintr-un bloc de şase jucători defensivi şi patru ofensivi. Progresia e greoaie şi previzibilă pentru că mijlocaşii defensivi ai lui Chelsea nu au nici abilitatea lui Jack Wilshere de a căra mingea şi nici precizia paselor lui Moussa Dembele.

3. Torres e singurul atacant cu drept de joc

Celălalt lucru care-l recomandă pe Rafa Benitez era faptul că-l cunoştea cel mai bine pe Torres şi ar fi fost omul potrivit ca să-l reabiliteze. După un început încurajator, Torres traversează una din acele perioade în care nu se lipeşte de gol. Antrenorul spune că e mulțumit de efortul, demarcările lui şi mingile respinse la cornere, dar fapt e că Torres e un atacant care a dat un gol în ultimele 17 ore de fotbal.

4. Trei jucători vulnerabili

Unul e David Luiz, care nu-şi găseşte locul nici în apărare nici la mijloc. Prea aventuros pentru a fi un apărător central solid, prea indisciplinat tactic pentru a juca în faţa defensivei. Al doilea e Ramires, care munceşte mai mult decât oricine din echipă, dar din care mingea sare câteodată că din colţul mesei. Ambii pot să piardă mingea când sunt puşi sub presiune.

Al treilea, şi aici o să va miraţi, e Juan Mata. Spaniolul a fost cel mai bun om al lui Chelsea în acest sezon, dar a părut extenuat în dubla cu Praga şi deplasarea la City. Dacă e marcat atent şi hărţuit constant, spaniolul are tendinţa să dispară din meciuri.

5. Rafa Benitez e singur împotriva tuturor

Preluând-o pe Chelsea din mers, Rafa Benitez şi-a asumat o misiune imposibilă. Clubul a avut grijă ca el să ştie de la primul meci că e un job pe termen scurt. Acum nu mai e nici o îndoială că spaniolul va pleca în vară, dacă va rezista până atunci.

Fanii i-au fost ostili de la bun început, pentru trecutul liverpudlian, dar atmosfera de pe Stamford Bridge a devenit de-a dreptul toxică în ultimele săptămâni. Benitez a fost fluierat şi huiduit aprig de proprii fani la pauza meciului cu Sparta. Unii dintre suporterii de pe forumuri recunosc că ar vrea ca Chelsea să piardă doar ca să scape mai repede de antrenorul spaniol.

Nici în vestiar lucrurile nu stau mai bine. Presa din Anglia a scris despre o revoltă la antrenamentul de luni, o discuţie bărbătească între jucători şi antrenor, care şi-au adus reproşuri reciproce. Or, dacă e o lecţie de tras din mandatul lui Villas-Boas, e că la Chelsea influenţa jucătorilor e mult mai mare decât a antrenorului.

De la venirea lui Benitez, Chelsea a avut rezultate mult mai bune în deplasare decât pe teren propriu. Chiar dacă returul se joacă la Londra, atmosfera s-ar putea să fie mai apăsătoare pentru gazde decât pentru stelişti.[/cleeng_content]

Sursa foto: Tomofumi Kitano

Quiz no. 12

E prima săptămână după multă vreme fără acțiune fotbalistică la mijlocul săptămânii. Time for a quiz!

1. Ce jucător din Premier League a marcat cele mai multe goluri cu capul în acest sezon?

2. Cine a fost cel mai faultat jucător în acest sezon în Premier League?

3. Ce jucător a dat cele mai multe pase decisive în Premier League de la începutul sezonului trecut şi până acum?

4. Ce echipă a primit cele mai multe goluri în istoria Premier League?

5. Ce fundaş are cele mai multe clean-sheet-uri din istoria Premier League?

Sursa foto: albertogp123

Swansea câștigă Cupa Ligii

  • Swansea a câştigat aseară pe Wembley primul său trofeu din istoria de o sută de ani a echipei. A devenit prima echipă care marchează de cinci ori în finala Cupei Ligii şi prima echipă non-engleză de la Cardiff în 1927 care câştigă o cupă importantă.
  • meciul a curs în sens unic timp de 90 de minute. Swansea au fost pur şi simplu prea buni, prea tehnici şi prea rapizi pentru Bradford, care a fost obligată să se apere cu spatele la zid. Trupa lui Laudrup a controlat meciul cu maturitatea unei echipe care n-are gând să lase nimic la voia întâmplării.
  • cu un 4-4-2 rigid şi defensiv, Bradford a venit pe Wembley să se apere şi să pună probleme la faxe fixe. Nu i-a ieşit nici una nici cealaltă. Swansea a sufocat-o prin posesie şi pressing şi nu i-a cedat primul corner decât după o oră de joc. Leon Britton după meci: We did what we’ve always done – pass the football. Bradford nu a avut nici un şut şi n-a comis nici un fault în prima repriză.
  • după un sfert de oră Swansea i-a dat nadă ca să iasă din apărare şi a prins-o pe un contraatac fulgerător finalizat de Dyer. Michu a făcut 2-0 cu un şut neaşteptat la colţul lung din interiorul careului. La începutul reprizei secunde Dyer a făcut dubla după o fază superbă şi meciul era gata:
  • Dyer s-a făcut de râs ceva mai târziu, făcând o semi-criză de nervi când De Guzman a refuzat să-l lase să bată penalty-ul care i-ar fi adus hat-trick-ul. Dyer s-a revoltat şi s-a bosumflat ca un copil care nu vrea să se desprindă de Playstation după o zi întreagă de joacă. Laudrup şi-a asumat vina, spunând că n-a desemnat un executant pentru că echipa lui n-a avut un penalty tot sezonul. Oricum, egoismul lui Dyer a fost jenant.

  • cu doar zece ani în urmă Swansea evita retrogradarea din League Two în ultima etapă, cu o echipă din care făceau parte Leon Britton şi Gary Monk. Acum Swansea e poate cel mai sănătos club în Premier League, cu o contabilitate îngrijită şi un profit bunicel an de an, cu 20% din acţiuni deţinute de suporteri şi o filozofie de joc continentală care a evoluat de la Roberto Martinez la Brendan Rodgers şi Michael Laudrup.
  • danezul merită toată aprecierea nu doar pentru calmul şi inteligenţa cu care discută, dar şi pentru felul în care a făcut-o pe Swansea mai directă pe fază ofensivă. Unul dintre reproşurile voalate care i s-au adus lui Rodgers sezonul trecut e că Swansea păstra o posesie sterilă, departe de poarta adversă. Cu ajutorul lui Michu, Laudrup a corectat această problemă. Swansea şi-a creat deja în campionat tot atâtea şanse clare gol (38) cât în întreg sezonul precendent.
  • COYS avea dreptate. Chantul lui Swansea, Hymns and Arias, e unul din cele mai frumoase cântate în peluzele din Anglia. Versurile cântecului original sunt foarte misto.

Sursa foto: wonker

Premier League – etapa 27 – discuție deschisă

În teorie, etapa începe azi de la 14:45 cu Fulham – Stoke, dar nu văd de ce şi-ar strica cineva după-amiaza cu un meci fără miză între două echipe nu tocmai interesante.

Mult mai atractivă e deplasarea lui United pe Loftus Road de la 17:00. Rangers n-au bătut-o niciodată pe United în 11 meciuri de Premier League dar nici n-au avut nevoie mai mare de puncte. Dacă Remy nu va fi apt, nu prea îl văd pe Mackie să pună probleme unei apărări tot mai solide a lui United.

Duminică de la 15:30 se joacă Man City – Chelsea, locurile doi şi trei în campionat, dar când mi-amintesc ce meci şters a ieşit în tur nu sunt tocmai optimist. Chelsea a pierdut ultimele trei deplasări pe Etihad, dar dacă bate mâine se apropie la doar un punct de Man City. Apropo de City, Mancini nu-l lasă în pace pe Wenger nici când e la pământ. Din interviul pentru Guardian:

But I’m not Arsène Wenger. We’re different. I want to win.

Weekendul e salvat de finala Cupei Ligii, între Bradford şi Swansea, duminică la 18:00 pe Digi Sport 2. Două echipe care nu sunt tocmai obişnuite cu Wembley-ul şi care vor aprecia momentul mai mult decât ar fi făcut-o suspecţii de serviciu. Swansea e cu vreo 70 de locuri mai sus decât Bradford în ierarhia fotbalului britanic, aşa că şansa lui Bradford e să împingă meciul în prelungiri şi eventual să ajungă la lovituri de departajare. Bradford a câştigat ultimele nouă partide în care a ajuns la penalty-uri, un record în fotbalul britanic.

Ca de obicei, vă aştept gândurile, ranturile şi întrebările pe marginea acestei etape şi a finalei Cupei Ligii.

Sursa foto: nicksarebi.

The Oscar goes to…

Câteva gânduri de cinefil amator înaintea Oscarurilor de duminică.

  • Argo şi Lincoln au fost cât de bune puteau să fie două filme despre spionaj şi politica abolirii scalviei. Intrigi bazate pe tensiuni şi negocieri, treabă care presupune răbdare din partea privitorului. Ambele regizate şi executate cu multă măiestrie. Dar parcă de la cel mai bun film al anului aştepţi a wee bit more, cum ar zice Brendan Rodgers.
  • aştepţi o poveste epică, aştepţi să strângi din dinţi, să râzi şi să fii pus pe gânduri în acelaşi timp. Asta face Django Unchained, care te absoarbe şi nu-ţi mai dă drumul timp de aproape trei ore. Un film complet, cel mai bun pe care l-am văzut în ultimul an. Şi da, aş zice că DiCaprio merita să fie pe listă.
  • sper că Daniel Day Lewis să devină primul actor care ia trei Oscaruri pentru rol principal. Omul e considerat excentric pentru că alege să se scufunde în rolurile pe care le ia şi trăieşte alături de familia lui într-un concac din Irlanda. Te face să te întrebi ce trece drept normal la Hollywood dacă să-ţi respecţi meseria şi să ai o viaţa liniştită e ciudat.
  • Beasts of the Southern Wild e tot ce s-a spus că e: un film altfel, magic, o poezie şi o metaforă despre copilărie şi sărăcie. Dar o poveste bună cu cap şi coadă nu e, or eu asta aştept în primul rând de la un film. Genul de film care da bine la festivaluri dar nu chiar atât de bine în sălile de cinema.

  • fetiţa din Beasts e cea mai tânără actriţă nominalizată vreodată pentru rol principal. Poate-s eu prea cinic, dar impresia mea a fost că e mai mult o mutare de PR. Nu zic, a fost simpatică şi dezinvoltă puştoaica, dar cred că mai mult s-a jucat pe ea însăşi decât un rol.
  • primul Dark Knight a avut opt nominalizări, al doilea n-are nici măcar una. Miroase a politică hollywoodiană, nu e chiar atât de mare diferenţa între ele.
  • n-am văzut nici unul dintre documentarele nominalizate dar trebuie să fie ridicol de bune dacă The Imposter nici n-a prins lista. Aceeaşi poveste cu Intouchables la film străin. Reproşul care i se aduce filmului franţuzesc e că a fost făcut să placă, ca o reclamă la cola cu urşi polari. Şi asta nu dă bine la critici, care simt nevoia să deconstruiasca stereotipurile de rasă şi de clasă ca să arate că nu se lasă păcăliţi. Mie mi-a plăcut, dom’le.

N-am apucat încă să văd Silver Linings Playbook, Amour şi Zero Dark Thirty, dar Hatfields & McCoys mi s-a părut decent pentru un film de televiziune.

Ziceți și voi. Ce v-a plăcut, ce nu v-a plăcut, pe cine huiduiți luni dimineață?

Sursa foto: Dave_B_