Lucruri pe care nu le știi cand te duci la Tottenham-Cardiff 1-0

Dacă locuiești relativ departe de Anglia și îți propui să vizionezi pe stadion un meci odată pe an sunt destule lucruri pe care nu le știi când îți faci planurile cu ceva timp înainte. Mai ales dacă vrei să fii atent cu sumele de bani de care vrei să te desparți.

Deci iată o listă cu lucruri pe care nu le poți anticipa:

  • Cum va fi vremea. Serios? E vorba de Anglia, totuși. Ploaie măruntă, vânt si frig mai ales cand zbori în dimineața meciului de la soare cu 24C la 6C.
  • Că Bebelak îți va băga o strâmbă: “vreau doar să va spun că e o zi perfectă pentru stat acasă și văzut meciuri”. Normal că mai sari un pic pe loc, faci niste gimnastică si bravezi cu “E o zi perfectă de vazut meciuri pe stadion”.
  • Cu 3 zile înainte Coys te anunță că adversarii “or sa pună autobaza și cu intrări la rupere în stilul britanic de ligă inferioară”. Nu s-a intâmplat. Cardiff au jucat ordonat, nu s-au cantonat in apărare și, în limita propriilor posibiltăți, au atacat creându-și câteva ocazii bune. Chiar îmi va părea rău la sfârșitului campionatului când vor retrograda pentru că încearcă să joace fotbal, cel puțin acum.
  • Că programarea din Liga Campionilor va aduce Barcelona pe Wembley cu 3 zile înainte. Intensitatea si risipa de energie din acel meci nu aveau cum să fie replicate când Tottenham joaca cu ultima clasată din PL
  • Că voi fi martor la câțiva metri de mine la o nouă ezităre a lui Lloris. Marcat de eroarea din primul minut la meciului cu Barcelona, la o lansare în adâncime a vrut să iasă, s-a răzgândit si s-a retras, apoi a ieșit târziu. Noroc că mingea saltată peste el a fost scoasă în extremis de Alderwereild de pe linia porții. Totuși că peste câteva minute Lloris a avut a ieșire salutară.
  • Că deschiderea rapidă de scor (în minutul 8) la partea opusă de stadion nu va fi urmată de o ploaie de goluri la partea la care ai tu bilet în plasat stragetic pe linia careului de 16m, locul cel mai bun să vezi goluri care nu vin
  • Că galeria oaspeților va domina vocal meciul. A fost de-a dreptul induioșător cum se bucurau la o deposedare, o centrare sau la cea mai mica fărâmă de posibil atac periculos al echipei pe care o susțin. Te face să îți propui sa vezi un meci la Cardiff cândva.
  • Că cel mai memorabil si încărcat emoțional moment al meciului va fi un fault urmat de un cartonaș roșu.

sursa foto EPA/PA

Un fault ca pe vremuri, nici urmă de intenție de a juca mingea, urmat urletul la unison al suporterilor Tottenham, Kane năvălind și luând agresorul în piept și strângându-l in brate, meleu etc. Apoi de răgetul de satisfacție când Mike Dean a scos roșul. Și o vagă ușurare când Kane a luat doar galben. Ulterior am rămas uimit câtor comentatori li s-a părut un fault de galben. A fost sub ochii mei și pe viu mi s-a părut brutal. Intr-o notă total discordantă cu meciul care a fost curat în rest.

  • Am vrut să văd neapărat stadionul nou, fiind dezamăgit de Wembley. Imi  și luasem adio. Dar iată-mă din nou pe Wembley. De data asta sigur nu mai revin. Penibilă situația cu darea în folosință a noii arene. Următorul meci la care voi merge va fi în 2020 să fiu sigur că meciul e pe stadionul nou.
  • Speram într-o avalanșă de goluri, mai ales că Tottenham juca cu o nou promovată care nu făcuse decât 2 puncte în 7 etape. M-am ales cu un 1-0 necăjit deși Cardiff a jucat în 10 oameni din minutul 58. Iar Spurs au blocat mingea la colțul terenului advers în ultimele minute să treacă timpul. Jenant.
  • Că ENIC va face o figura urâtă în goana după bani. Anticipând o cerere mai redusă de bilete la trei zile după meciul cu Barcelona, ținând seama de adversar, nu au pus în vânzare bilete pe inelul trei de la Wembley forțând suporterii să cumpere bilete mai scumpe la inelul 1. Eu eram foarte curios cum se vede de sus, fiindca mă lămurisem data trecută cum se vede de pe inelul 1.

Cu toate acestea m-am distrat bine către foarte bine. Iar pe la miezul nopții în drum spre casă starea de spirit mi-a fost ridicată de o pancartă.

Era scrisă pe un placaj vechi pus pe un gard improvizat, care îngrădea un teren viran. Cândva aici era o cladire moderna, care, surprinzător, a fost demolată acum 2 ani. Pe teren cresc acum niște buruieni vajnice. Oricâte chestii mai puțin plăcute ți se întâmplă, până la urmă important e să găsești lucrurile care te fac de acord cu mesajul:

Viața e frumoasa!

Adio Wembley: Tottenham-Juventus 1-2 în Liga Campionilor

Am mai tăiat un stadion și o experiență de pe listă. Știți despre care listă vorbesc, aia cu lucrurile pe care trebuie să le faci odată în viață. Cam asta e concluzia. Influențată foarte mult de rezultat, dar nu am nici un fel de regret. A meritat din plin și odată în viață trebuie să mergi ca să vorbești în cunoștință de cauză.

 

Puteți să verificați verificați setul de fotografii  ca să vedeți la ce mă refer. De când m-am hotărât să merg la acest meci am avut o singură dorință: meciul din țur să fie destul de strâns pentru ca returul de pe Wembley să aibă o miză reală. S-a întâmplat cum mi-am dorit, dar asta a făcut că dezamăgirea din final să fie cu atât mai cruntă. Pentru că e foarte posibil că după această generație să urmeze iarăși alți 20 de ani în care Spurs să se îndepărteze de elita de care e mai aproape acum decât oricând în istoria recentă a clubului.

Sunt câteva imagini care îmi vor rămâne în minte referitoare la stadion. Cea mai plăcută, cel puțin pentru mine a fost ieșirea din metrou. Când vezi aleea acea largă care duce la arenă plină de oameni. Primul gând e dacă vor încăpea. Pentra că păreau foarte mulți, chiar cu 2 ore înainte de începerea meciului. Am făcut o baie de mulțime, am tras cu urechea la discuții, m-am bucurat să aud destul de des vorbindu-se italiană fără că cineva dintre suporterii echipei gazdă să arate adversitate. Ca de obicei foarte mulți străini, în special obișnuitul contingent din țările scandinave, semn că popularitatea lui Tottenham e în creștere pe acele meleaguri. Și bineînțeles asiatici, cu precădere coreeni, de înțeles prin ascensiunea lui Son.

Am făcut o tură prin exterior și m-au atras mai mult macaralele din zona adiacentă stadionului, unde pare că se construiește foarte mult, decât structura oarecum banală a stadionului. Am trecut și pe la statuia lui Bobby Moore și am încercat niște poze artistice cu arcul de deasupra stadionului.

Din păcate am fost dezamăgit de interior. Normal că e imposibil să faci un stadion ca un capacitate de peste 60.000 să  aibă o atmosferă intimă, iar spectatorii sa fie destul de aproape de terenul de joc. Plus că am fost blocat în zona în care aveam bilet (inelul inferior). Nu puteai face o tură întreagă pentru că zonele centrale erau închise. Nu puteai urca nici la inelul 2 sau 3 să vezi cum se vede de acolo. Fiindcă aveam loc în rândul 40 și inele superioare începeau cam de acolo cam îmi dau seama cum se vedea. Ce am câștigat eu fiind mai aproape de stadion se compensa cu perspectiva de pe un loc aflat mai la înălțime. Pentru că principală problemă a inelului inferior este că e prea plat și chiar dacă ești mai aproape să zicem pe rândul 20, tot ești destul de departe de gazon nu ai perspectiva înălțimii. Asta m-a deranjat pentru că pierzi unghiul ăla care îți permite să vezi mai bine așezarea jucătorilor în teren în perspectivă. De exemplu nu am văzut bine faultul făcut de Vertongen la Douglas Costa sau ofsaidul lui Kane la lovitura de cap trimisă în bară în minutul 90.

Sper ca noul stadion al lui Tottenham să aibă rezolvate aceste neajunsuri. Pentru că e clar că va fi mai plin de însemnele clubului, mai prietenos cu suporterii (alt lucru care mi-a lipsit mult). Wembley se simțea că o arenă de deplasare, cu prea puține semne că joacă Spurs acolo. Prea multe chestii corporatiste, un stadion făcut pentru națională. Am foarte mari îndoieli că celălalt item de pe lista mea referitoare la Wembley – o finală de cupă o voi tăia vreodată de pe listă. Poate la următoare echipă competitivă a lui Spurs, după ce va trece destul timp să mi se estompeze memoriile de acum, dacă cineva îmi garantează ca Spurs vor câștiga.

Voi sublinia acum cele două momente din meci care îmi vor rămâne în memorie pentru lung timp.

 Explozia din tribună după golul lui Son. Care venea după mai multe ratări. Există în tribună un oarecare tremur, o neliniște după o serie de ocazi mai mici sau mai mari ratate. Neliniște amplificated de raidurile lui Douglas Costă, periculos oricând cu mingea la picior. Dar cu atât mai puternică a fost dezlănțuirea. De necomparat cu un pub sau o acasă cu prietenii.

Un tackle monstruos făcut de Davinson Sanchez. Asta a fost chiar în fața mea. Putea fi un galben sau chiar un roșu dacă ar fi fost întârziat cu o fracțiune de secundă. Mai ales în ziua de azi când și în Anglia arbitrii scot ușor galbene și la tacklinguri perfecte. Care e un mare păcat, dacă mă întrebați pe mine. Dar ce s-a întâmplat după tackling a fost uluitor pentru mine. Tribună a scos un răget de mulțumire cum n-am auzit pe vreun stadion, parcă mai tare decât la gol. Era ceva extrem de primar în reacție, ceva de om primitiv răpunând un animal uriaș, mult superior fizic, cu sulița. Și mulțumirea că va avea cu să se hrănească pe o perioadă îndelungată. Imediat după răget un tribună  a erupt într-un strigăt de luptă: Yido! Yido! Yido! Care a durat minute bune. Asta e momentul pe care nu nu ai cum să îl prinzi la televizor. Și care e de neprețuit. Tare m-am bucurat că am putut fi acolo și am putut strigă cât de tare am putut.

Să  nu zic niciodată totuși. Voi mai merge pe Wembley  dacă vreodată   urmatoare echipă competitivă  a României va juca acolo un meci official în  care va avea șanse la victorie.  Șansele sa se întâmple sunt infime, dar  să nu ne pierdem speranța…