Alex

Istoria fotbalului – partea a doua

By In Best of

Continui să înşir câteva idei care mi-au plăcut din cartea despre istoria fotbalului pe care o tot citesc de câteva săptămâni bune şi n-o mai termin:

– în Anglia anilor ’20, antrenamentele cu mingea erau interzise în baza principiului că jucătorii trebuie să fie hămesiţi după minge „when Saturday comes”.

– e greu de imaginat o finală mai neverosimilă decât cea din 1950. Brazilia, gazda turneului, care strivise anterior Suedia cu 7-1 şi Spania cu 6-1, avea nevoie doar de un egal împotriva Uruguay-ului.

De cealaltă parte, uruguayenii sperau doar să nu se facă de râs. Doctorul Jacobo, preşedintele federaţiei uruguayene de fotbal, le-a spus jucătorilor în vestiar: „Important e ca oamenii ăştia să nu ne dea şase. Dacă ne dau doar patru, misiunea noastră a fost un succes.”

Pe Maracana au venit 200 de mii de oameni, cea mai mare audienţă care s-a strâns vreodată la un meci de fotbal.

Primarul din Rio de Janeiro: „Voi, brazilienilor, pe voi vă consider învingătorii turneului… voi care în mai puţin de câteva ore o să fiţi aclamaţi de milioane de compatrioţi… voi care sunteţi superiori oricărui adversar… pe voi vă salut drept cuceritori.”

Ce s-a întâmplat se ştie. Uruguayul a bătut cu 2-1 prin golul fatidic al lui Gigghia, care avea să declare mult mai târziu: „Doar trei oameni au redus Maracana la tăcere: Frank Sinatra, Papa Ioan Paul al II-lea şi eu.” În Brazilia a fost doliu naţional, iar Paulo Perdigao a scris o carte în care se ocupă doar de acest meci: „Anatomia unei infrangeri”.

Ţapi ispăşitori au fost scoşi mijlocaşul stânga, Bigode, fundaşul Juvenal şi portarul Barbosa. Toţi negri, nu întâmplător. Barbosa, în special, avea să fie ostracizat toată viaţa. Când a intrat mulţi ani mai târziu într-o frizerie, o femeie i-a spus fiului ei: „Uite-l, ăsta e omul care a făcut Brazilia să plângă!”

– Rusia sovietică. Dinamo, echipa miliţiei, Spartak, echipa clasei muncitoare, a oamenilor. Suporterii lui Spartak vedeau în afilierea lor „un mic fel de a spune nu” regimului. Autorul spune câteva capitole mai târziu că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Progresul la noi, dar eu nu-s convins.

– statistică nefotbalistică: în Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a avut 335.000 de victime. Uniunea Sovietică, 22 de milioane!!

– înainte de Mondialul din 1958, jucătorii brazilieni au fost supuşi pentru prima dată la tot soiul de verificări medicale. Medicii au descoperit un catalog întreg de afecţiuni. Aproape toată echipa avea paraziţi intestinali, unii aveau sifilis iar alţii erau anemici. Majoritatea nu fuseseră niciodată la dentist, aşa că au fost scoşi în total peste 300 de dinţi. Concluzia mucalită a autorului: „epidemiologic vorbind, Brazilia ’58 era într-adevăr echipa oamenilor”.

– Johann Cruyff obişnuia să judece calitatea unei lovituri sau a unei pase după timbrul ei. Coechipierul lui de la Ajax, Gerrie Muhren ura vânturile puternice: „Trebuie să auzi mingea în timpul jocului. Îţi dai seama după sunetul ghetei unde se duce mingea, cât de puternic, cât de repede”.

Lehamitea nu e un leac!?

By In Recomandari

Iertare pentru abaterea de la derbyuri, baraje și arbitraje, dar mi-a plăcut prea mult paragraful de mai jos ca să nu-l dau mai departe:

„Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă.”

Andrei Pleșu, Dilema Veche

Anglia U21 – România U21 2-1

By In Ingerlund

Nu-s multe ţări în care un stadion de 27.000 de oameni se umple la un meci de tineret, dar Anglia e una dintre ele.

Ce sistem ciudat! Se ajunge mai greu la Europenele de tineret decât la Mondialele normale! România şi-a câştigat grupa având cele mai multe puncte şi cele mai multe goluri marcate dintre toate cele 51 de echipe şi cu toate astea iată-ne la baraj. Şi nu cu oricine, ci cu Anglia, semifinalistă şi finalistă la ultimele două Europene, dar care a terminat grupa în spatele Greciei.

Dacă ai fi simulat meciul de ieri în Football Manager, România termina cocoşată de goluri. Doar Anglia venea cu Henderson, titular săptămână de săptămână la Sunderland, Smalling, pe care Sir Alex a dat £8m, în timp ce noi defilăm cu Gardoş, care n-are nici 5 meciuri în Liga 1.

Fără titularii din preliminarii, Mihai Costea şi Liviu Ganea, Săndoi a jucat un 4-1-4-1 negativ, România păstrând mai mereu 7 oameni în spatele mingii şi căutând contra cu mingi lungi în spatele apărării englezilor. În prima repriză am reuşit să ţinem echipa scurtă şi i-am frustrat pe englezi apărându-ne disciplinat. Fielding n-a avut de scos prea multe mingi, deşi Torje a bifat o bară fix înainte de pauză.

Angliei i-a lipsit creativitatea, i-a lipsit scânteia la mijloc. Wilshere a fost anonim pentru că Stuart Pearce l-a irosit jucându-l multe prea sus, chiar în spatele lui Welbeck. În retur am scăpat de puştiul lui Arsenal, Capello oprindu-l în naţionala mare pentru meciul cu Muntenegru de pe Wembley de marţi.

În primele 15 minute de după pauză, Anglia ne-a înghesuit bine de tot. La un corner al gazdelor, Lung boxează mai mult înalt decât departe, Henderson prinde un voleu din marginea careului, Lung vede târziu balonul şi nu mai are timp să se culce destul de repede. 1-0 şi tot efortul colectiv de a închide spaţiile fusese anulat.

Într-un moment când începeam să uităm cum arată careul advers, Gardoş cară mingea cu el mai bine de 50m, îl serveşte pe Hora în flancul drept care centrează din prima. Mingea e deviată de Bertrand, fundaşul care venise să blocheze şi se duce cu mult noroc în plasă, pe lângă portarul Fielding, care plecase pe centrare.

1-1 ar fi fost un scor cu adevărat flatant faţă de ce am jucat, dar n-am reuşit să ţinem de el. La un corner al englezilor, Sturridge îl trage discret de tricou pe Găman ajutându-l să cadă, recentrează în faţa porţii, de unde Smalling reia nestigherit.

S-a terminat 2-1 şi calificarea se joacă marţi la Botoşani. Nu promit,dar mă bate un gând să mă duc la meci.

Interviu cu Ryan Giggs

By In Recomandari

O raritate în Guardian-ul de sâmbăta trecută: un interviu cu Ryan Giggs, omul pe care eu, unul, îl admir cel mai mult din fotbalul englez, pentru discreţia şi cumsecădenia sa.

O să fiţi surprinşi să aflaţi că Giggs e mulatru, tatăl sau fiind un fost jucător de rugby de culoare.

Mi-a plăcut în special fragmentul ăsta, în care Giggs condamnă felul în care cultul celebrităţii suceşte minţile fotbaliştilor:

The greatest change in his footballing life, he says, is the attitude to privacy and celebrity. Everything is up for grabs today, nothing is sacred. There are countless stings, girls selling stories, and even some of the players themselves seem to measure their renown as much by front-page exploits as back-page achievements.

“I don’t think that’s just football. Celebrity culture, it’s everywhere, isn’t it? It’s reality TV, Big Brother. I didn’t become a footballer to be famous, I became a footballer to be successful. I didn’t want to be famous. Now people want to be famous. Why? Why would you want people following you about all day? I couldn’t think of anything worse.”