Legea fair-playului financiar

Ce este legea fair-playului financiar?

Legea fair-play-ului financiar a fost adoptată de Comitetul Executiv al UEFA în luna mai a acestui an. Nu e un proiect idealist ci un set clar de reguli pe care toate cluburile vor fi obligate să le respecte, altfel riscă să fie excluse din competiţiile europene.

Legea e gândită astfel încât să împiedice cluburile să cheltuie mai mult decât câştigă, adică să cheltuie bani pe care nu îi au. Scopul UEFA e să „protejeze viabilitatea pe termen lung şi sustenabilitatea fotbalului european de club”.

Principalele reguli impuse de această lege sunt:

– obligaţia de a nu ieşi pe minus într-un anumit interval de timp; cât ai, atâta cheltui.

– fără datorii faţă de alte cluburi, angajaţi sau stat în timpul sezonului.

– furnizarea informaţiilor financiare astfel încât UEFA să fie sigură că un anumit club îşi poate respecta angajamentele viitoare.

Perioada de graţie

Legea nu va fi aplicată imediat, va exista o perioadă de tranziţie în care cluburile se pot adapta la noile regulamente. Concret, cluburilor le va fi permis să iasă pe minus cu până la €15m pe an începând cu 2012, şi până la €10m pe an începând cu 2015, sumă care va fi redusă şi mai mult în 2018.

Monitorizarea va începe din sezonul următor, ceea ce înseamnă că practic, următoarele două perioade de mercato, cea de iarnă şi cea de vară, vor fi ultimele în care vom vedea cluburi risipind sute de milioane de euro.

Tocmai pentru a încuraja investiţiile în infrastructură, banii băgaţi în construirea de stadioane sau academii nu vor fi trecuţi la cheltuieli.

Poate fi fentată?

Principala îngrijorare a scepticilor e că echipele vor găsi moduri de a fenta această lege, ţinând o contabilitate creativă. Ei bine, nu e chiar atât de simplu. Practic, Steaua poate semna un contract prin care să cumpere pixuri în valoare de €10m de la Becali.

Aici intervine un organism de control nemilos creat de UEFA pentru a stabili ce e şi ce nu e „fair value”. Această comisie care va funcţiona drept arbitru suprem în astfel de cazuri va fi condusă de fostul prim-ministru belgian, Jean-Luc Dehaene, un domn cu un dosar ireproşabil şi un suporter autentic al jocului de fotbal.

Cum vor fi afectate cluburile englezeşti?

În acest moment, aproape toate cluburile mari din Anglia merg pe minus. Man City, Chelsea Liverpool, Aston Villa, toate au terminat ultimii ani fiscali cu zeci de milioane de lire sterline pe minus. Pe plus au ieşit Spurs şi Man United, dar asta doar pentru că îi vânduseră pe Berbatov, respectiv Cristiano Ronaldo. Într-un an obişnuit, şi aceste cluburi merg în pierdere.

Previzibil şi admirabil în acelaşi timp, singurul club din Anglia care e pe plus este Arsenal, care tocmai a raportat un profit uriaş de £56m, înainte de impozitare. Cu un model de business impecabil, Arsenal va fi marea beneficiară a noii legi.

Chiar şi aşa, e greu de imaginat cluburile mari, Man United şi Liverpool, având probleme, pentru că astea sunt cluburile care vând tricouri din Dubai până în Tokyo. Conform Forbes, Manchester United e cea mai valoroasă franciză din sportul mondial. Nu din fotbal, din orice sport. Ceva îmi spune că vor cădea în picioare.

Cluburile mici şi medii sunt cele care vor avea probabil cel mai mult de suferit, pentru că această lege nu va face decât să le cimenteze mediocritatea. E un cerc vicios: fără bani nu ajungi în Champions League, fără Champions League n-ai cum să aduni bani suficienți.

E clar că nu e o lege perfectă, pentru că nici ecosistemul fotbalului european nu e perfect. E însă un pas în direcţia corectă. Dispare posibilitatea unor echipe de a imploda sub povara datoriilor, cum au făcut Leeds sau Pompey. Dispare însă şi posibilitatea ca o echipă de mijlocul clasamentului, cum erau Chelsea şi City, să ajungă în elita europeană, finanţate de miliardari binefăcători.

Exemplul Manchester City

Manchester City pare să fie echipa cea mai brutal defavorizată de această lege., după ce a raportat deficit de £121m pentru ultimul an fiscal. Lui Manchester City nu i-ar ajunge încasările totale nici măcar pentru salarii, lăsând la o parte celelalte cheltuieli.

Şi atunci cum se face că şeicul Mansour a aprobat această lege, după cum a recunoscut Platini? Cum se face că „cetățenii” îl plătesc pe Yaya Toure cu aproape £200 de mii pe săptămână? Oare ei nu ştiu ce-i paşte?

Ba ştiu, şi încă foarte bine. Gary Cook, chief-executive, pare însă să fie încrezător că City a îndeplini condiţiile: „Ultimul lucru pe care ni-l dorim e să nu primi licenţa pentru a evolua în cea mai tare ligă europeană”.

După modeulul Chelsea, City speră să facă investiţii colosale la început, după care echipa să atingă un nivel de performanţă la care să se susţină singură. Problema e că Chelsea nici măcar acum, când s-a domolit pe piaţa transferurilor, nu e capabilă să treacă pe profit.

City însă ia în calcul alte atuuri, printre care şi încasările de la SportCity, un complex sportiv şi de locuinţe grandios, care va include şi un hotel de lux şi un restaurant, şi care e evaluat la un miliard de lire sterline. Manchester City vrea să se strecoare în aristocraţia fotbalului britanic şi să închidă uşa după ea.

The big picture

Dacă ne gândim la campionate per ansamblu, jurnalistul francez Phillipe Auclair spune aşa în revista Champions din mai:

„Arata-mi o ţară în care stadioanele sunt pline în fiecare săptămână, şi îţi arăt câstigatorii reformei lui Michel Platini: Anglia (după ce trece de criza actuală) şi Germania.”

Răsturnând argumentul nu e greu să ne imaginăm cine va fi marea pierzătoare a implementării legii fair-play-ului financiar: România, cu Liga 1 care aduce mai puţini suporteri la stadion decât liga a treia din Germania sau liga secundă din Columbia.

Vom fi marginalizaţi treptat din fotbalul mare pentru că nu avem profesionişti care să ştie să producă bani pentru club. Când alţii vând ceasuri şi cearşafuri cu emblema echipei, la noi tricourile se prăfuiesc în magazin. Când Liverpool îşi punea în conducere un fost chairman la British Airways, la Poli Iaşi a venit un şef de piaţă. Când alţii construiesc academii de fotbal, noi căutăm următorul ciubuc, următoarea ciupeală.

Dacă e un lucru care-mi place la legea asta, e că o să ne înveţe diferenţa de la bişniţă la business.

O să rămânem izolaţi aici în Balcani, cu infractori parveniţi cocoţaţi în fruntea cluburilor, cu arbitri arvuniti de aceştia cu o pungă de hârtie maro, şi cu o presă care se încăpăţânează să ne convingă că tot circul asta se cheamă fotbal.

Şi ştiţi ce-i mai frumos? Că nimeni nu spune chestiile astea, deşi sunt inevitabile.

Sursa foto: Flickr, Images_of_Money.

Liverpool la un pas de a fi vanduta

Consiliul de administraţie al lui Liverpool a acceptat o ofertă (în jur de £300m din câte înţeleg) din partea proprietarilor echipei de baseball, Boston Red Sox.

Problema e că proprietarii actuali ai clubului refuză această ofertă pe motiv că „subevaluează drastic valoarea clubului”. Cu alte cuvinte, nu concep să plece din Liverpool fără un profit. Cum zicea cineva, să zică mersi că nu i-au încuiat într-un butoi şi aruncat în Mersey.

Astfel urmează un litigiu între cele două părţi în următoarele săptămâni, aflate încă de ieri noapte într-un adevărat război civil în sală de şedinţe. Un război civil care va fi continuat de avocați cu onorarii care se apropie de salariul lui Gerrard & co.

Hicks şi Gillete au încercat să dea afară oamenii importanţi din club care se ocupau de gestionarea tranzacţiei şi care au negociat cu americanii de la Red Sox. H&G au încercat să-şi pună proprii oameni în locul lor, respectiv pe Mack băiatul lui Hicks, şi Lori Kay Mccutcheon, vicepreşedinte la Hicks Holdings.

Liverpool şi Red Sox seamănă în câteva privinţe: ambele echipe joacă pe stadioane cu un aer de catedrală, Anfield şi Fenway, dar care sunt prea mici pentru nevoile lor în timp ce fanii lor dispreţuiesc echipele care au parvenit în scurt timp prin infuzii de capital străin.

Pentru cei care se întreabă dacă noii proprietari sunt la fel de infami ca H&G, nu, din câte am citit despre ei, sunt bussinessmeni autentici care cunosc subtilităţile conducerii unui club important, îşi angajează profesionişti că să le gestioneze afacerea şi nu se bagă peste ei. Iată ce spunea John W. Henry în 2004:

„I certainly identify with the fans, because I’ve been one my entire life.”

Sursa foto: boston.com

Cum reuseste Arsenal sa aspire talente din toata lumea?

Phillipe Auclair, corespondentul L’€™Equipe la Londra explică în FourFourTwo-ul din octombrie cum funcţionează sistemul de scouteri al lui Arsenal:

„E ca o piramidă imensă. În vârf e Arsene. Sub el e Steve Rawley, chief-scout, iar sub acesta din urmă sunt aşa-numiţii super-scouts, care acoperă toate regiunile fotbalistice: Francis Cagigao (Spania şi Portugalia), Gilles Grimaldi (Franţa, Israel şi Africa), Peter Clarke (Olanda), Danny Karbassiyoon (SUA şi Mexic) şi Tony Banfield (Italia, Croaţia şi Slovenia). Sub ei sunt straturi întregi de alţi scouteri în fiecare din aceste ţări. Majoritatea lucrează ca freelanceri şi colaborează cu mai multe cluburi în acelaşi timp.”

Mai povesteşte şi o întâmplare semi-anecdotică, dar fiind vorba de Wenger, mai mult ca sigur e adevărată:

„Acum vreo doi ani, o echipă din Bangladesh a venit să joace câteva meciuri în Anglia. Erau partide de nivel scăzut, organizate pentru comunitatea sud-asiatică din Londra, dar cu toate astea m-am dus. Am fost foarte impresionat de portarul uneia dintre echipe şi i l-am menţionat lui Arsene. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus că ştia jucătorul. Era un anonim din Bangladesh! Sunt convins că nu există un jucător pe planeta asta despre care Arsene să nu ştie câte ceva!”

În acelaşi reportaj, un scout anonim spune că ştie un puşti de 8 ani care câştigă 1000 de lire pe lună jucând la piticii unui club de Premier League.