Alex

Astăzi se împlineşte un an de când Germania strivea Anglia în finala Campionatului European U-21. În timp ce Anglia l-a promovat doar pe James Milner, patru titulari din acea echipă a Germaniei şi-au făcut loc în Mannschaft: Neuer, Sami Khedira, Mesut Özil şi Muller.

Osmoza puştilor în naţionala mare s-a întâmplat mai mult de nevoie, decât de voie. După ce Robert Enke s-a sinucis anul trecut, René Adler şi-a fracturat câteva coaste în mai, făcându-i loc între buturi lui Manu Neuer. Tot luna trecută, Heiko Westermann, titular în centrul defensivei, şi-a fracturat glezna stângă în amicalul cu Ungaria, în timp ce Michael Ballack a fost victima cinismului lui Kevin-Price Boateng. Închizătorii din finala Euro 2008, Simon Rolfes şi Thomas Hitzlsperger, sunt şi ei indisponibili. „Diagnostic: coloană ruptă!” a titrat Süddeutsche Zeitung înaintea Mondialului constatând că Germaniei îi lipsesc prea mulți oameni de bază. Acelaşi ziar admitea însă că „nici un antrenor german din istoria recentă n-a avut atâţia jucători din care să aleagă.”

Pare paradoxal, dar e adevărat, iar explicaţiile trebuie căutate ceva mai în urmă. În 1999, Germania a trecut printr-o reformă legislativă de anvergură, în urma căreia cerinţele pentru obţinerea cetăţeniei au fost liberalizate. Schimbarea a favorizat absorbirea puştilor de etnie turcă sau poloneză de către şcolile de fotbal nemţeşti. Aşa se face că astăzi, 11 din lotul de 23 de jucători ar fi fost eligibili să reprezinte altă țară. Un ziar nemţesc sugera înaintea Mondialului că această naţională atât de cosmopolită e produsul unei mult-aşteptate revoluţii culturale, cu reverberaţii la nivel sportiv, politic şi social.

O explicaţie complementară ar fi dezvoltarea academiilor de fotbal din Germania în ultimul deceniu. După Euro 2000, când Germania s-a făcut de râs, nemţii s-au văzut nevoiţi să regândească întregul sistem fotbalistic la nivel de copii şi juniori. Aşa că s-au dus să înveţe de la cei mai buni, de la francezi. O delegaţie a federaţiei germane de fotbal a studiat sistemul academiilor de fotbal din Franţa care producea talente de nivel mondial pe bandă rulantă, şi a hotărât să emuleze acel sistem. Cluburile germane şi federaţia şi-au dat mâna, alocând sute de milioane de euro pentru dezvoltarea şcolilor de fotbal. Astăzi culeg roadele.

Schimbarea la faţă a naţionalei a fost chiar mai spectaculoasă decât cea a infrastructurii. Curios, totul pleacă de la Louis van Gaal. În noiembrie, olandezul l-a mutat pe Bastian Schweinsteiger din partea dreaptă a mijlocului, unde fusese irosit ani la rândul la Bayern, în faţa liniei de fund. Schweini a strălucit în noul rol, din care a galvanizat sezonul lui Bayern. Löw a fost un pic mai reticent dar până la urmă l-a încercat pe Schweinsteiger lângă Ballack în martie cu Argentina şi acolo a rămas. În locul lui Ballack a venit Sami Khedira, şi Germania are acum doi închizători versatili care ajung rar în postura de a închide jocul, pentru că se pricep foarte bine să păstreze posesia şi să pulverizeze pase către cei trei mijlocaşi de creaţie din faţa lor.

După Al Doilea Război Mondial, identitatea fotbalistică a nemţilor a rămas nealterată. Turneu după turneu, chiar fără să citeşti lotul sau sistemul de joc, ştiai că ai să dai peste o echipă funcţională, metodică, organizată, bine pregătită fizic şi mental. Iată însă că Germania actuală ne face să punem clişeele înapoi din sertarele din care le-am scos. Nemţii joacă un fotbal aproape latin, acel gen de fotbal de care e atât de uşor să te îndrăgosteşti. Păstrează atât de confortabil posesia şi sunt atât de imprevizibili şi iuţi pe fază atac, încât de fiecare data când au minge eşti curios să afli ce au de gând să facă cu ea. Germania lui Ballack a devenit Germania lui Mesut Özil.

Özil a învăţat să joace fotbal alături de copii de emigranţi bosniaci, libanezi şi turci pe un maidan înconjurat de garduri cu sârmă ghimpată, căruia băieţii îi spuneau Affenkäfig, cuşca de maimuţe. Astăzi e urmărit de Barça şi Arsenal, după un sezon remarcabil la Werder în care a impresionat prin clarviziunea şi delicateţea cu care controlează balonul. „Mesut Özil e conducătorul de joc pe care l-am aşteptat atâta timp” a titrat Bild am Sonntag.

Venind la Mondial cu o trupă cu o medie de vârstă de sub 25 de ani, cea mai mică dintre toate echipele, Jogi Löw anticipa că echipa sa ori va fi o minune, ori se va scufunda ca Titanicul. Ciocnirea cu gheţarul argentinian ne va da răspunsul.

Anglia a suferit cea mai dură înfrângere din istoria Campionatului Mondial, în faţa unei Germanii superbe care a eviscerat-o fără milă.

Anglia a încercat să câştige meciul jucând 54 de secunde din cele 90 de minute. Atât a trecut între golul lui Upson şi cel al lui Lampard, care nu s-a dat. Mutând discuţia pe făgaşul „altfel s-ar fi jucat la 2-2” compromitem şansa de examina un adevăr care nu mai poate fi ocolit: Anglia a pierdut pentru că nu are calitatea, viteza şi inteligenţa în joc pentru a se impune la acest nivel.

Anglia a intrat în acest Mondial atârnând de speranţa că Rooney va reuşi să reproducă jocul de la United şi la naţională. Iluzia că Anglia are o şansă de a lua Cupa a fost întreţinută de declaraţii divorate de realitate precum cea a lui Phil Thompson spunea care spunea despre Rooney că e „streets ahead of Messi”. Faptele-s fapte: Rooney a avut cea mai mică acurateţe a paselor, doar 55%, în meciul cu Germania, şi de-a lungul turneului a fost jucătorul care a pierdut cel mai des posesia în urma alunecărilor. N-a mai marcat pentru naţională din septembrie, şi dacă mizaţi un leu că el nu va marca nici un gol la Mondial primeaţi 39 de lei înapoi.

Albionul ţinţea către Cupa Mondială, fără să aibă portar, fundaş central, închizător, aripi sau un al doilea vârf de clasă mondială. Cu un Rooney obosit şi ieşit din formă, medicoritatea celor care-l înconjoară n-a mai putut fi ascunsă sub covor. David James e portarul unei echipe retrogradate şi cel mai bătrân jucător din Africa de Sud. Upson e un fundaş central obscur, care a beneficiat de accidentările lui Rio şi Ledley King, şi încăpăţânarea lui Capello de a-l ignoră de Dawson. Glen Johnson e oribil din punct de vedere defensiv şi retardat din punct de vedere poziţional. Lampard la naţională e copia lui Ballack la Chelsea, neavând nici un fel de influenţa asupra jocului, e şi el pe acolo. Heskey/Defoe/Crouch n-ar avea loc în nici una din primele 8 natională din lume la ora asta.

Linia lui Capello de credit s-a terminat o data cu meciul de aseară. Citind avancronicile tactice înaintea meciului de ieri, toate conveneau că prioritatea absolută a lui Capello trebuie să fie blocarea lui Mesut Özil. A doua problemă a lui Capello urma să fie controlul mijlocului, ştiut fiind faptul că superioritatea numerică dată de sistemele cu 5 mijlocaşi le dă multe bătăi de cap echipelor cu 4 mijlocaşi. Asta se întâmplă pentru că un om va rămâne mereu nemarcat. Capello ar fi trebuit să ştie că acel om va fi tocmai Mesut Özil, căruia dacă nu-i pui un custode, îţi despică şi dislocă apărarea după bunul lui plac.

Ei bine, dacă aveţi nevoie de un argument pentru care 4-4-2 e un sistem perimat, n-o să găsiţi unul mai bun decât meciul de ieri. Nici o echipă mare din fotbalul actual nu mai joacă acest 4-4-2 plat al Angliei, pentru că o echipă care joacă 4-2-3-1 te călăreşte de nu te vezi.

În timp ce italianul a închis ochii şi a sperat că toate problemele se vor rezolva de la sine, Jogi Löw a confirmat la conferinţa de presă că ştia exact cum să exploateze slăbiciunile Angliei.

„Stiam că mijlocaşii lor, Gerrard şi Lamaprd, urcă des şi ştiam că o să ne lase spaţii. Obiectivul nostru a fost ca Klose să-l tragă pe Terry după el, scoţându-l din poziţie. Ştiam că fundaşii lor laterali stau prea lipiţi de tuşă, lăsând goluri în apărare.”

O radiografie acută a problemelor defesive ale Angliei şi dacă urmăriţi plasamentul fundaşilor, mai ales la primele două goluri, veţi vedea că Löw a pus degetul pe rană.

Cât despre Capello, spuneţi-mi când să mă opresc. De ce îi dai 180 de minute lui Upson, care vine după un sezon mizerabil la o echipă care s-a bătut la retrogradare, şi nici un minut lui Dawson, impecabil tot sezonul la Spurs? De ce îi dai atâtea şanse lui Heskey, care nici măcar nu încearcă să marcheze, dar nici una lui Crouchie, care are un gol la fiecare două meciuri la naţională deşi majoritatea le-a început ca rezervă? De ce să nu încerci măcar într-un un meci altceva decât acest 4-4-2 care îi obligă pe Barry, Gerrard, Lampard şi Rooney să joace pe alte poziţii decât la club? De ce te încăpăţânezi să iei în avion un mijlocaş mediocru şi vădit nerecuperat după o accidentare serioasă, cum e Barry? Astea sunt câteva din întrebările la care Capello va răspunde la conferinţa de presă de zi.

Închei cu citatul legendar al unui comentator norvegian extaziat din cale afară după ce Norvegia tocmai bătuse Anglia cu 2-1 în preliminariile pentru Mondialul din ‘€™82:

Lord Nelson! Lord Beaverbrook! Sir Winston Churchill! Sir Anthony Eden! Clement Attlee! Henry Cooper! Lady Diana! Maggie Thatcher – can you hear me, Maggie Thatcher! Your boys took one hell of a beating! Your boys took one hell of a beating!