World Cup

In continuarea ultimei postări, serviti un comment de pe Guardian, asa de bun că n-am rezistat să nu-l dau mai departe:

Chronic underachievers hire a serial winner with arguably the best CV in world football. A champion everywhere he’s been. His job is to coach the chronic underachievers to world cup glory. The serial winner turns round the fortunes of the chronic underachievers to the point where they qualify having scored more goals than any other European team in the qualifying round.

They reach the world cup and the pressure gets to the chronic underachievers. The serial winner hasn’t changed anything since winning in qualifying, but the chronic underachievers play appallingly. The chronic underachievers then turn round and say the reason that they’re chronically underachieving is down to the methods of the serial winner, despite the serial winner’s methods working in qualifying and working at every other job he’s ever had. They don’t think the reason they’re underachieving is that they have always underachieved and underachieving is their par performance.

They blame the serial winner because his methods are too far removed from the methods of the serial losers that have managed them in the past. The chronic underachievers say they would be overachieving if things returned to how it was under the serial losers.

The media now want to get rid of the serial winner and return to the methods endorsed by the serial losers that have led to years and years of embarrassment, underachievement and ridicule.

Welcome to team England.

Corect pană la ultima virgulă ce spune baiatul asta. Chapeau codfather11!

În ajunul meciului crucial cu Slovenia, Anglia pare o tabără divizată şi nefericită. Terry a ţinut ieri o conferinţa de presă în care a anunţat că echipa îl susţine în continuare pe Capello. O declaraţie complezentă şi corectă politic, căci tot ce a spus mai departe a dovedit contrariul.

Terry a anunţat că vorbeşte în numele unui grup de nouă jucători care i-au solicitat lui Capello o discuţie în care toată lumea urma să-şi verse amarul. „S-a mai întâmplat şi cu alţi antrenori când le-am spus ce-am avut de spus. Nu e că şi cum antrenorul ia toate deciziile şi cu asta basta. Jucătorii trebuie să spună ce simt şi chiar dacă asta o să îl supere eu zic aşa: ‘Știi ce? Şi ce dacă?’€™ ”

Asta îşi închipuia Terry la oră prânzului că urmă să se întâmple duminică seară. În mod evident nu-l cunoaşte absolut deloc pe Capello. Italianul a venit în faţă jucătorilor şi a spus răspicat: „Nobody speak, nobody speak”. Le-a pus jucătorilor prima repriză a meciului cu Algeria apoi s-au dus la cină şi asta a fost.

Al doilea mesaj clar al lui Terry, şi cel care probabil nu va trece neascultat, a fost pledoaria pentru titularizarea lui Joe Cole, despre care a spus că e singurul jucător pe lângă Rooney, care poate desface apărările.

Subminarea autorităţii lui Capello în public a fost o greşeală din partea lui Terry, chiar şi jucătorii în numele cărora a vorbit fiind de acord că rufele nu trebuiau spălate în faţa presei. Devine însă din ce în ce mai clar că regimul cazon instituit de Capello îi frustrează pe jucători. „There are only so many games of darts and snooker that you can play” spunea hiper-activul Rooney despre plictiseala din interiorul Royal Bafokeng Sports Campus, unde sunt cazaţi englezii. Capello a fost adus tocmai pentru face uitată atmosfera de vacanţă tropicală din timpul mandatului lui Sven Goran Ericksson, când toată lumea era un pic prea relaxată. Însă după cinci săptămâni de cantonament cu Fabio, jucătorii mai un pic şi se urcă pe pereţi.

O să spuneţi că-s mofturi pe care n-ar trebui să le auzim de la profesionişti plătiţi cu milioane bune de lire, care dacă nu-s în stare să suporte câteva sapatamani de cantonament, mai bine nu se urcau în avion de la bun început. Dar dacă acceptăm că psihicul e cel care paralizează jocul Angliei, e clar că fericirea jucătorilor e esenţială. Iar în momentul asta impresia e că abia aşteaptă să plece din Africa de Sud, nu să rămână cât mai mult.

P.S. Singură explicaţie pe care a găsit-o Capello pentru cele 180 de minute dezamăgitoare de până acum ale englezilor, e că frică le blochează picioarele şi creiere, le blochează jocul cu totul. Poate ar avea ceva de învăţat de la irlandezul Graeme McDowell, care a câştigat aseară US Open-ul la golf. Într-un moment de maximă tensiune, cel mai important al carierei sale, în timp ce se îndrepta spre gaura 18, irlandezul se uită înspre cameră şi spune: „This is fun, isn’t it?”

Anglia a atins nadirul evoluţiilor sub Capello, exact atunci când suporterii îi aşteptau să cupleze într-o viteză superioară.

Un coşmar de meci din care n-ai cum să extragi nici măcar un singur lucru pozitiv. Anglia a fost de nerecunoscut, jucând fără nici un strop de coeziune, imaginaţie sau angajament. Englezii au semănat cu o gaşcă de jucători adunaţi din Conference care s-au cunoscut în autocar şi au jucat pentru prima data împreună. Algeria nici măcar n-a făcut un meci de excepţie, precum elveţienii. Nu uitaţi că vorbim de o echipă care pierdea 3-0 cu Malawi acum câteva luni.

Cea mai mare îngrijorare înaintea meciului, David James, aproape că s-a remarcat prin simplul fapt că n-a făcut nimic greşit. Limitele defensive ale lui Glen Johnson au fost expuse brutal de excelentul Karim Ziani care l-a întors pe toate părţile. Barry, de la care se aştepta să închege jocul a fost anonim, evitând orice soi de resposabilitate. Idem Frank Lampard, pentru care emblema celor trei lei pare să funcţioneze că un fel de kriptonită, rapindu-I cu totul acele calităţi care l-au făcut să marcheze de 22 de ori şi să dea 14 pase decisive pentru Chelsea în acest sezon. Bobby Charlton spunea că jucătorii mari vor mingea în orice moment, vor să-şi scoată adversarul din joc, vor să creeze şanse pentru echipă. Lamps pur şi simplu nu e acest gen de jucător.

Gerrard e singurul care a încercat să joace cu pasiune, dar Capello îi pune o cămaşă de forţă jucându-l mijlocaş central. Heskey a fost în avion pentru simplul motiv că îl face pe Rooney să joace mai bine, dar când Wazza prinde un meci catastrofal, Heskey devine un apendice nefolositor.

Şi iată că am ajuns la Rooney, pe care nu l-am văzut niciodată făcând un meci atât de prost. „A semănat cu un jucător de pub” spunea Stan Collymore după meci. Rooney a fost atât de invizibil încât mulţi jurnalişti s-au întrebat dacă s-a întâmplat ceva ce nu ştim în tabăra Angliei, amintind de povestea cu Ronaldo în finala din 1998 împotrivă Franţei. Nu ştiu totuşi dacă problema nu e ceva mai veche, ţinând cont că Rooney n-a mai marcat pentru Albion de mai bine de 10 ore de joc adunat. Pe Guardian Online, Rooney a fost notat cu 2.4 din 10 după aproape 5000 de voturi, făcându-i pe mulţi uşeri să regrete că nu există note cu valori negative.

M-am ferit să pun la îndoială judecata lui Capello până acum, dar încăpățânarea cu care face aceleaşi greşeli nu mai poate fi scuzată. Einstein spunea că nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru şi să aştepţi rezultate diferite. Mergând pe acest principiu, Capello n-are toate tiglele pe casă. A insistat cu Gerrard şi Lampard la mijloc împotriva tuturor dovezilor din ultimul deceniu. A insistat cu Heskey, a doua rezervă de la Villa, ţinându-i pe bancă pe titularii de la Spurs. Şi poate cel mai important, nu i-a dat nici măcar nu minut lui Joe Cole, singurul jucător care are viziunea şi talentul de porni motorul Angliei.

Să ne înţelegem: Capello e cel mai bine plătit antrenor de echipă naţională din lume şi primeşte £6m tocmai pentru că Anglia să nu joace în halul în care a jucat ieri. 9 din 11 titulari sunt profesionişti care câştigă şi ei milioane de lire pe an şi care se bat în fiecare săptămână cu cei mai buni fotbalişti din lume. Unde vreau să ajung? Nu cred că evoluţia Angliei de aseară are explicaţii tactice şi nu cred nici în justificarea că englezii pur şi simplu nu sunt atât de înzestraţi tehnic pe cât vrea să ne facă presa să credem. Capello are o minte tactică desăvârşită, cine i-a urmărit cariera ştie asta. Lampard şi Rooney pot să-şi ducă jocul cu câteva viteze peste ce au jucat aseară.

Ce s-a întâmplat atunci? Nu ştiu dacă e presiunea, cum a sugerat Fabio, şi nu ştiu presiunea e o scuză acceptabilă pentru jucători profesionişti care le-au cam văzut pe toate. Însă au fost atâţia jucători care au prins o zi abjectă încât răspunsul nu poate fi decât psihologic. Un blocaj atât de uniform nu poate veni decât din creier.

Calculul e simplu: dacă nu bat Slovenia, care are nevoie doar de un egal, englezii pleacă acasă. În 1986 aveau doar un punct după primele doua meciuri din grupă şi totuşi au ieşit din grupă. În 1990 bifau tot un 1-1 şi un 0-0 şi iarăşi au ieşit din grupă. O victorie cu Slovenia e la îndemâna lor, dar pentru asta, Rooney et co trebuie să-şi alunge piticii de pe creier care nu-i lasă să joace fotbalul pe care l-am văzut în preliminarii.

Spania -€“ Elveţia 0-1

Într-un turneu în care dezamăgirile au devenit normă, era previzibil ca echipa de la care se aștepta cel mai mult să și dezamăgească cel mai mult.

Din 2008 când a luat Campionatul European, Spania a câştigat 25 de meciuri şi a pierdut unul singur. Era pe undeva logic că Ottmar Hitzfeld să studieze obsesiv acel meci pierdut împotriva Statelor Unite pe 24 iunie 2009 şi să încerce să reproducă tactica americanilor. Şi aşa s-a şi întâmplat. La fel că americanii, elveţienii au aglomerat mijlocul, forţându-i pe spanioli să centreze din benzi, de unde ei putea respinge de câte ori era nevoie. Te-ai fi aşteptat ca Spania să aibă un răspuns coerent împotriva acestui cinism de a ţine mereu nouă oameni în spatele mingii, dar a rămas perplexă în faţă unei echipe care îndrăzneşte s-o facă să transpire dacă vrea să ia punctele.

Spania a părut un pic suficientă, un pic narcisistă, un pic prea fermecată de estetica propriului joc pentru a mai putea fi deranjată cu lucruri mărunte cum ar fi golurile. A semănat mult cu Arsenal în acest meci şi asta nu e un compliment pentru iberici: posesie fără penetrare, tiki-taka în van şi aceeaşi impotenţă de a desface apărările ermetice.

Unde s-a pierdut penetrarea şi ascuţimea echipei care devenea campioană europeană? Aceste calităţi erau date indirect de Marcos Senna, care făcea exact ce fac acum Xabi Alonso şi Busquets împreună. Asta îi permitea Spaniei să joacă cu un atacant în locul unui închizător, făcând-o mult mai periculoasă.

Mijlocul Spaniei a fost foarte palid aseară. Xabi şi Busquets pur şi simplu n-ar trebui să joace niciodată în aceeaşi echipă, calităţile lor se suprapun, nu se complementează. David Silva şi Iniesta au fost extrem de apatici, în timo ce Xavi a părut foarte ne-la-locul-lui jucând imediat în spatele lui David Villa. Devine esenţială recuperarea lui Cesc, care a marcat în acest sezon tot atâtea goluri (19) cât Iniesta, Xavi, Alonso şi Silva la un loc.

Vestea proastă pentru Spania e că nici o echipă n-a pierdut primul meci pentru ca apoi să câştige Campionatul Mondial. Cel mai aproape a fost Argentina în 1990, când a pierdut 1-0 cu Camerun şi totuşi a prins finală. Spania a primit, după cum au titra şi Marca şi Mundo Deportivo, „o lecţie de umilință”. Mai important, a grăbit duelul cu singura echipă pe care nu voia s-o întâlnească mai devreme de finală, Brazilia.

Mai fericiţi chiar decât elveţienii ies din acest meci casele de pariuri: din 37 de milioane de euro mizate pe acest meci, 27 erau pe Spania.

Honduras -€“ Chile 0-1

Ce gură de aer proaspăt a fost această echipă chiliană, care nu se satură să atace, după cum a declarat El Loco Bielsa după meci. Mărturisesc că nici eu nu m-am săturat să privesc La Roja, o echipă hămesită după fotbal bun, care s-ar putea să fie alături de Germania antidotul pentru fotbalul negativ de până acum. Când majoritatea echipelor încearcă să nu piardă înainte de toate, Chile a jucat de parcă o victorie la mai puţin de trei goluri ar fi descalificat-o. Doar neglijenţa la finalizare şi unele decizii curioase din partea lui Alexis Sanchez, altfel omul meciului, au făcut ca golul lui Beausejour să fie decisiv. Ultima victorie a chilienilor la un Campionat Mondial avea loc acum 48 de ani, când învingeau Iugoslavia pe teren propriu.

Din cauză că Honduras a jucat cu un singur atacant, Bielsa n-a mai avut nevoie de trei apărători centrali, astfel că Chile a început cu un sistem 4-2-1-3 cu wing-backs, care devenea 2-4-1-3 pe fază de atac. În repriza secundă când Honduras a jucat cu două vârfuri, am avut şansa să vedem în acţiune acel 3-3-1-3 neconvenţional, deşi e clar că chilienii n-au fost testaţi suficient din punct de vedere defensiv. Chiar şi aşa, Chile a impresionat prin agresivitatea cu care a făcut pressing sus în jumatea adversă, prin jocul vertical şi tăios şi prin devotamentul cu care a executat planul hiper-ofensiv gândit de Bielsa.

„Nu veţi vedea scaune goale în Africa de Sud. E un angajament pe care ni l-am asumat din prima zi” anunţa solemn la sfârşitul lui aprilie secretarul general al FIFA, Jerome Valcke. După prima serie de meciuri din grupă putem să strigăm fără remuşcări: Trombooon!

Cum se poate că cea mai aşteptată competiţie sportivă de lume să nu umple stadioanele? Şi nu vorbim de câteva locuri ci de stadioane rămase pe un sfert, sau aproape pe jumătate goale, ca în cazul meciului Slovacia – Noua Zeelandă, când stadionul din Rustenburg s-a umplut doar la 61,67% din capacitate.

În primul rând, Africa de Sud nu trebuia să găzduiască Campionatul Mondial. Nu are afluenţa şi infrastructura pentru a susţine un turneu de asemenea anvergură. Dar cum tovarășul Blatter trebuie să fie reales anul viitor, iar pentru asta are nevoie de voturile delegaţilor africani şi sud-americani, gazdele turneelor din 2010 şi 2014 au fost stabilite în baza unei politici de rotaţie a confederaţiilor, la care s-a reununtat repede. Nu se mai justifica de vreme ce bunăvoinţa a două continente fusese deja ipotecată.

Apoi mai e problema criminalităţii. Africa de Sud pare o ţară colorată şi veselă privită prin lentila Campionatului Mondial dar când ieşi din stadion încep migrenele. Africa de Sud e a doua cea mai periculoasă ţară din lume după Columbia, o ţară în care un sfert din populaţie e în şomaj iar jumătate trăieşte sub pragul sărăciei. Fotbalul e sportul populaţiei de culoare, care trăiește cu câțiva dolari pe zi. Cel mai ieftin bilet pentru localnici a costat in jur de 20$.

Cu toate astea, piaţa internaţională, nu cea locală e cea care a dezamăgit. Toţi jurnaliştii pe care-i urmăresc au fost impresionaţi de entuziasmul sud-africanilor, care au umplut zonele superioare ale stadioanelor. Problemele apar la baza tribunelor, unde se derulează programele de ospitalitate, cu un bilet costând între 200$ şi 300$, şi unde sunt lojele destinate sponsorilor corporativi. De distribuţia acestor bilete s-a ocupat agenţia Match, unde nepotul lui Sepp Blatter, Phillippe e printre acţionari. Preţurile prea mari şi recesiunea globală i-au descurajat pe europeni, care pe lângă bilete ar fi trebuit să plătească în jur de 1500$ pentru biletul de avion şi preţuri umflate de câteva ori de hoteluri cu ocazia Mondialului.

Un alt factor important a fost dizolvarea bişniţei. În timpul Mondialului din Germania s-au făcut mici averi din bilete vândute pe E-Bay. Măcar aici, FIFA a făcut o mişcare inteligentă. A scos biletele la vânzare şi ele s-au vândut relativ bine. Bişniţarii din Londra şi New York îşi frecau palmele aşteptând să le vină biletele în poştă, când FIFA a anunţa ca ele pot fi ridicate doar de la faţa locului, din Africa de Sud.

Asta e de fapt problema principală: biletele s-au vândut, FIFA a anunţat un procent de 94%, dar mulţi dintre cumpărători n-au avut bani să călătorească până în Africa de Sud sau au fost descumpăniţi de reportajele îngrijorătoare despre criminalitatea ridicată. Oricum, acele felii de plastic din mijlocul galeriilor se reflectă foarte prost asupra competiţiei şi a FIFA, care plăteşte ponoasele deciziei de a duce Campionatul Mondial într-o ţară care nu-l merita de la bun început.