World Cup

Farsa lungă de-o zi care a fost anunțul lotului de 23 de jucători s-a încheiat. Nu fără surprize. Rămân acasă: Leighton Baines, Michael Dawson, Tom Huddlestone, Scott Parker, Adam Johnson, Theo Walcott, Darren Bent. Capello a insistat sa vorbeasca personal cu toți jucătorii la care a renunțat, de asta a durat atât de mult.

Cel mai mult surprinde absența lui Walcott, de care nimeni nu părea sa se îndoiască. L-a costat faptul ca n-a progresat aproape deloc în ultimii ani și că nu știe sa centreze, deși nu știu dacă Anglia are un impact-sub mai bun ca el. Merge Sean Wright-Phllips in locul lui si al lui Adam Johnson, a cărui rezerva e la City. Curios, dar sunt convins că știe ce face Capello. Cealalta semi-surpriză e alegerea lui Warnock în dauna lui Baines, după ce acesta din urmă a dat semne că nu e foarte stabil din punct de vedere emoțional.

Lotul complet

Portari: Joe Hart, David James, Robert Green.

Fundași: Jamie Carragher, Ashley Cole, Rio Ferdinand, Glen Johnson, Ledley King, John Terry, Matthew Upson, Stephen Warnock

Mijlocași: Gareth Barry, Michael Carrick, Joe Cole, Steven Gerrard, Frank Lampard, Aaron Lennon, James Milner, Shaun Wright-Phillips

Atacanți: Peter Crouch, Jermain Defoe, Emile Heskey, Wayne Rooney

Reactii:

Darren Bent pe Twitter: “Am gutted. But thank you for all your support this season.”

Theo Walcott: “I am very disappointed not to be included but completely respect Mr Capello’s decision. I would like to wish team best of luck’

Probabil grupa cu cele mai urâte meciuri de la Mondial

Anglia

Dacă e să ne luăm după previziuni şi bookmakeri, Anglia face parte dintr-o categorie doar a ei, nu chiar în aceeaşi clasă cu Spania şi Brazilia, dar oricum un pic peste echipele din raftul al doilea al fotbalului mondial: Argentina, Portugalia, Olanda, Italia. Poate Anglia să câştige Cupa Mondială? Da, fără îndoială. Germania în 2002 sau Franţa, şi chiar şi Italia în 2006, n-au fost echipe colosale, ci doar organizate şi funcţionale. Va câştiga Anglia Cupa Mondială? Nu, cu un pic de îndoială. Cred că Anglia are un pic prea multe găuri că să poată spera la mai mult decât o semifinala. Iată-le pe cele mai importante:

– doar două echipe de la Mondial sunt compuse din jucători care evoluează în campionatul propriu. Una e Coreea de Nord, cealaltă e Anglia. La polul opus, în ultimele două decenii, Brazilia a avut cei mai mulţi jucători răspândiţi în toată lumea. Să ştii cum să te adaptezi şi să reacţionezi la feluri diferite de a juca e un avantaj decisiv, pe care Anglia nu-l are.

– portarul -€“ e foarte greu să mergi până la capăt fără un portar de mare calitate. Iarăşi, Anglia nu-l are. Joe Hart e probabil cel mai talentat din cei trei, dar îi lipseşte experienţă la nivel înalt. Jamo e cel mai experimentat dar e la apusul unei cariere ciuruită de gafe. Rob Green e un portar bun, dar nu excepţional.

– cuplul de fundaşi centrali, Rio Ferdinand -€“ John Terry e o versiune ruginită maşinăriei defensive care era odată. Ambii au avut probleme mari sezonul asta, unul cu spatele, altul cu căsnicia, dovedindu-se vulnerabili în faţă unor vârfuri care deşi nu erau de speriat, aveau viteză, de ajuns ca să le dea coşmaruri lui Rio şi Jay T.

– al doilea vârf -€“ Anglia nu are un atacant pe măsura lui Rooney, aşa că încearcă să-l găsească pe cel care scoate cel mai bine la iveală calităţile lui Wazza. De-a lungul preliminariilor, acesta a fost Heskey, altruist şi inteligent, însă pe final de sezon a prins doar câteva minute la Villa, unde e abia al patrulea atacant.

– sistemul: presa britanică îl susţine până în pânzele albe pe Capello, dar se simte o oarecare undă de îndoială în privinţa conservatorismului şi rigidităţii italianului. Se spune deja de ceva timp că acest Mondial nu va putea fi câştigat cu un sistem 4-4-2, care pune mare presiune pe fundaşii centrali în faţa unei Spanii spre exemplu, care face pressing sus şi plimbă mingea excelent.

S.U.A.

Favorita grupei la poziţia a doua e o echipă coagulată, de calitate. Majoritatea jucătorilor din lot joacă în Premier League, Bundesliga, Ligue 1, Seria A. America joacă tot un 4-4-2 dar mult mai defensiv, cu doi închizători, unul din ei fiind de perspectivă, Mike Bradley, fiul selecţionerului. Departamentul portarilor e acoperit de trei goalkeeperi care joacă în Anglia, Tim Howard de la Everton fiind titularul de drept. În centrul apărării americanii au probleme cu accidentările, după ce Bocanegra a fost operat de hernie în martie iar Onyewu a ratat aproape tot sezonul la Milan după accidentarea la genunchi.

Punctul forţe al echipei vine din benzi, atât Clint Dempsey cât şi Landon Dononvan impresionând în Anglia în acest sezon. Două aripi de mare excepţie de la care S.U.A. aşteaptă majoritatea fazelor de poartă. Atacul nu e pe măsura restului echipei, după ce Charlie Davies, cel mai periculos vârf al lor, a fost implicat într-un grav accident de maşină în octombrie după care încă nu şi-a revenit complet. Asta înseamnă că atacul va fi condus de Jozy Altidore, pe care l-aţi văzut sezonul asta la Hull, unde a marcat însă doar o dată în 28 de apariţii.

S.U.A rămâne o echipă imprevizibilă, care a demonstrat la Cupa Confederaţiilor de anul trecut că poate bate pe oricine – a învins 2-0 cu Spania în grupe şi a avut 2-0 la pauză cu Brazilia. De atunci însă au pierdut cu adversari modeşti ca Slovacia (0-1) şi Danemarca (0-3) făcându-ne să ne întrebăm: care versiune a Statelor Unite o vom vedea la vară?

Algeria

„Vulpile deşertului” nu e un film prost de ProTv, ci porecla jucătorilor Algeriei, singura echipă din partea nordică a Africii calificată la Mondial. Algerienii au produs probabil cea mai mare surpriză a barajelor învingând în trei manşe Egiptul, campioană Africii din 2006 încoace.

Spre deosebire de restul echipelor din grupă, care merg pe tradiţionalul 4-4-2, Algeria joacă un sistem elaborat şi aproape abandonat în fotbalul contemporan: 3-4-2-1. Sistemul gândit de anternorul, Rabah Saadane, cere un travaliu imens din partea fundaşilor, dar dacă e executat corect, poate ţine în şah echipe mult superioare tehnic.

Algerienii au doi jucători care se desprind din banalitatea echipei: Madjid Bougherra, fundaşul central de la Rangers şi unul din cei mai buni oameni de la ultima Cupă a Africii, şi playmaker-ul Mourad Meghni de la Lazio, poreclit „Petit Zidane”. Ar mai fi Nadir Belhadj de la Pompey, care pare în anumite momente prea talentat pentru binele lui.

Una peste alta, mi-e greu să-i văd pe algerieni scoţând mai mult de un punct din grupa asta.

Slovenia

O ţară cu o populaţie de mărimea Brooklyn-ului, simpla prezenţă a Sloveniei la Mondial e remarcabilă. Ce trebuie să ştiţi despre Slovenia este că are una din cele mai bune defensive de la acest turneu, primind doar 4 goluri în preliminarii. În poartă îl au pe Samir Handanovic, foarte solid la Udinese în ultimele sezoane. În faţa apărării e căpitanul Robert Koren, care vine la Mondial fără echipă, după ce West Brom nu i-a prelungit contractul. Golgheter e Milivoje Novakovic, de la Koln, care a marcat deja de 14 ori în 37 de meciuri, o eficienţă notabilă când joci la o echipă ca Slovenia.

Cheia echipei e însă antenorul Majaz Kek, pe care l-am văzut eclipsându-l în barajul cu Rusia pe Guus Hiddink, printr-o organizare aproape perfectă şi un joc pe contraatac nemilos. Deşi îi lipsesc calităţile individuale, Slovenia e cea mai bine închegată echipă din grupa C.

Si un avertisment de încheiere: nu va faceți speranțe dincolo de meciul de deschidere, Anglia – S.U.A. de pe 12 iunie. Ar fi nevoie de un miracol ca să vedem altceva decât evoluții ultra-defensive în celelalte meciuri din grupă.

După meciul cu Japonia, Capello a declarat sec: „Nu s-a schimbat nimic.” Italianul se referea la faptul că şansele Angliei rămân intacte în ciuda unei evoluţii îngrijorătoare, a doua la rând, dar şi mai îngrijorător e faptul că, de fapt, nu s-a schimbat nimic faţă de ultimul Mondial, cel din 2006: coloana echipei e aceeaşi, prea puţini jucători creativi de la mijloc în sus, nici un locotenent decent pentru Rooney.

Un amical cu ritm scăzut, în care Capello a încercat să găsească mai degrabă un plan B şi să testeze individual câţiva jucători, decât să dea un pic de coerenţă primului XI. Bent şi Huddlestone au fost titulari dar ambii şi-au subminat şansele de a fi în avion prin evoluţii uitabile. Nici experimentul cu Lennon în stânga nu a confirmat.

Anglia a făcut o primă repriza mizerabilă, nereuşind să desfacă o echipă organizată şi disciplinată dar nimic mai mult. În a doua parte a fost ceva mai bine, deşi ăsta e doar nu fel de-a spune că mai rău nu prea se putea. Au intrat Gerrard şi Joe Cole care au adus un fotbal mai puţin împiedicat, mai fluid şi mai puţine pase greşite. Japonia şi-a băgat de două ori mingea în poartă, prilej pentru mulţi să tragă concluzia că după un sezon excelent pentru Man United, Own Goal şi-a asigurat prezenţa în avionul pentru Africa de Sud.

Dacă e o lecţie care s-a învăţat după acest amical, e că Rooney nu funcţionează la capacitate maximă decât în două feluri: singur în avanposturi ca la United, sau cu un pivot lângă el, că în preliminarii. Al doilea aspect notabil e că Scott Parker n-a prins nici un minut în amicale, fapt care indică încrederea desăvârşită pe care stafful Angliei o are în recuperarea lui Barry. Am spus-o şi după meciul cu Mexic, închizătorul lui City e chintesenţial pentru şansele Angliei, pentru simplul fapt că nimeni nu pare capabil să-i ia locul. Probabil nu va fi recuperat până la meciul cu SUA, dar nici n-ar avea Capello neapărat nevoie de dânsul atunci, ţinând cont că America joacă 4-4-2 conservator cu doi mijlocaşi centrali clasici, fără om în spatele vârfurilor. Abia după grupe, Barry va deveni indispensabil.

Capello va anunţa abia mâine cei 7 jucători tăiaţi din lotul lărgit dar eu vi-i spun de pe acuma: Huddlestone, Parker, A. Johnson, Wright-Phillips, Bent, Dawson, Warnock. Urmează analiza grupei mai pe seară.

O copie a grupei D de la World Cup ’94, cu Coreea de Sud in locul Bulgariei.

Argentina

Albiceleste au început preliminariile sub comanda lui Coco Basile, care a fost concediat după ce a reuşit doar o singură victorie în primele şapte partide. Să reţinem acest detaliu esenţial, înainte să ne grăbim să dăm vina pe Maradona pentru umilinţa de a pune Argentina în poziţia de a se califica la mustaţă, după acea scenă aproape apocaliptică, cu San Martin Palermo marcând în prelungiri cu Peru. Maradona a preluat o echipă în derivă şi i-a dat o direcţie, deşi a făcut-o oarecum haotic, convocând peste 100 de jucători şi neutralizându-l involuntar pe Messi.

Lotul de 23 ales de Maradona i-a şocat pe europeni prin absentele lui Zanetti şi Cambiasso, campioni ai Europei cu Inter în acest sezon. Maradona a compus un lot inegal şi vulnerabil, fără fundaşi de bandă (!) dar cu un exces de numere 9. Deşi mandatul lui Maradona pare un balamuc tactic, Diego are un plan (nu râdeți!) pe care dacă ai răbdare să îl asculţi constaţi că nu e atât de ridicol pe cât îţi inchipuiai. O fi el un dement care calcă jurnalişti cu maşina, dar dacă-l rogi să îţi explice cum gândeşte el fotbalul, nu mai scapi de el. Săptămâna asta a dat un interviu unui post de radio argentinian în care a lămurit câteva aspecte. Să le luăm pe rând:

Zanetti -€“ sezonul asta a fost în primii trei fundaşi stânga din Europa. Cum să nu-l chemi? Pare un sacrilegiu vorba lui MM. În paranteză fie spus, amintiţi-vă că nici Pekerman nu l-a chemat în 2006. Abia întreaga strategie a lui Maradona de a chema doar apărători care joacă în centru la cluburile lor pare sinucigaşă. În interviu însă, el a explicat că nu aşteaptă de la Otamendi şi Heinze, fundaşii laterali, să urce şi să centreze – pentru asta are extremele, Jonas Gutierrez şi Di Maria. Asta e varianta oficială.

Cea neoficială spune că Zanetti a căzut în dizgraţia lui Diego după meciul din septembrie cu Brazilia. Conduşi cu 2-0 la pauză la Rosario, argentinienii erau înghesuiţi de o echipă mult mai organizată. Diego intră în vestiar la pauză şi le ţine un discurs gen Braveheart, mergând de la unul la altul şi urlând: „Hai băieţii! Pentru ţara noastră! Putem s-o facem!” Realizând că e nevoie instrucţiuni tactice, Zanetti a rămas cu echipa în vestiar după plecarea lui Maradona şi i-a spus fiecăruia ce trebuie să facă. Argentina a jucat cu totul altceva după pauză, deşi a pierdut până la urmă cu 3-1. Diego a aflat şi a făcut o criză de nervi după meci.

Cambiasso – aici e mai simplu. Esteban nu joacă pentru Maradona îl apreciază foarte mult pe Mascherano, care acoperă perfect terenul pe orizontală şi urcă foarte rar.

Unde greşim noi în schimb, e că îi judecăm după prestaţiile de la Inter. Vă aduceţi aminte de caricatura lui Messi, Superman în Europa, Clark Kent la naţională. Aşa e şi cu Cambiasso, Zanetti şi Milito în ultimii ani la naţională. La primul a renunţat de cum a fost instalat. La al doilea abia după finalul preliminariilor. Într-o ţara care adoră să cârcotească, nimeni nu l-a criticat pe Maradona, suporterii l-au susţinut aproape unanim. Aceeaşi poveste şi cu Milito, care la Inter e vârful de lance al unui sistem construit să-l servească. Acum trei ani în Copa America, Milito a intrat în locul lui Crespo, accidentat, şi a fost atât de şters încât Alfio Basile a renunţat să mai joace cu atacant central. Milito a mai avut câteva apariţii în preliminarii, unde a fost la fel de invizibil.

Nu încerc să spun că Maradona nu e absurd, pentru că e. Doar că nu chiar atât de absurd pe cât ne închipuim noi, privind mecanismul asta uns perfect care e Inter-ul lui Mourinho.

Marea hibă a Argentinei e lipsa unei variante de rezervă pentru Veron, „Xavi al meu” cum îi spune Maradona. Un Xavi mai bătrân şi mai încet, care pasează mai prost, şi care nu prea deposedează fără fault. Chiar şi aşa, dacă Veron păţeşte ceva, Mondialul Argentinei s-a terminat. Iată de ce, adevăratul sacrilegiu e absenţa lui Ever Banega de la Valencia, un mijlocaş central care distribuie excelent mingea şi care e capabil să şi coboare la marcaj. Postura de rezervă l-a costat şi pe Fernando Gago locul în avion, astfel că Argentina suferă cel mai mult în zonă centrală a liniei mediene.

Cum poate o echipă care va alinia un portar mediocru, patru fundaşi centrali şi un playmaker consumat, să fie totuşi cotată printre favorite? Răspunsul vine citind lista atacanţilor: Messi, Tevez, Milito, Aguero, Higuain (şi Martin Palermo). Cel mai letal atac de la acest Mondial. Un pic cam aglomerat acest departament, dacă ne gândim că Argentina joacă (doar) cu doi atacanţi. Îmi amintesc de regula lui Capello, cu doi oameni pe fiecare post, şi mă uit peste lotul Argentinei, care are 7 mijlocaşi care se bat pe 4 locuri şi 6 atacanţi care se bat pe 2.

Văd Argentina chiar în semifinale, pentru că are un culoar oarecum uşor – cum ar fi o întâlnire cu Uruguay-ul după grupe? Mai departe însă, întâlneşti echipe care te pun să plăteşti pentru nesăbuinţa de nu acoperi fiecare post cum trebuie.

Nigeria

„Supervulturii” s-au calificat greu de tot la Mondial dintr-o grupă în care plecau favoriţi detaşat, cu Tunisia, Mozambic şi Kenya, ceea nu e tocmai un compliment pentru ei. Probabil că mulţi dintre noi păstrăm amintirea acelei echipe flamboaiante din ‘€™94, cu Amunike, Amokachi şi Okocha. Din păcate, Nigeria de azi e antiteza acelei echipe. Nigerienii au o defensivă semi-decentă dar cam atât. Au un stil foarte pasiv de joc şi păcătuiesc prin lipsa de creativitate de la mijloc în sus. În mai puţin de un an, între februarie 2009 şi ianuarie 2010 au făcut cinci meciuri nule, şi lăsaţi-mă să va spun că nu-s cea mai spectaculoasă echipă de privit.

Antrenor e suedezul Lars Lagerback, adus după Cupa Africii în locul lui Shaibu Amodu. Jucătorii de bază îi ştiţi din Anglia: Joseph Yobo şi Aiyegbeni Yakubu de la Everton, Seyi Olofinjana de la Hull, Obi Mikel de la Chelsea, Danny Shittu care nu prea prinde echipa la Bolton, Dickson Etuhu de la Fulham, şi evident căpitanul de 179 de ani, Kanu. O echipă cam plictisitoare una peste alta, pe care n-o văd trecând de grupe nicidecum.

Coreea de Sud

Coreenii sunt la a şaptea Cupă Mondială consecutivă şi eu îi văd printre revelaţiile turneului. „Tigrii Asiei” au impresionat în amicale, bătând echipe solide la Japonia sau Coasta de Fildeş. O echipă tehnică şi organizată, care joacă un fotbal pozitiv, bazat pe posesie. Coreea joacă un 4-4-2 tradiţional, cu două aripi care din Premier League, Park Ji-Sung de la Man Utd şi Lee Chung-Yong de la Bolton Wanderers. Alţi doi „europeni” remarcabili sunt Ki Sung-Yong de la Celtic, supranumit Gerrard-ul corean, şi mai ales un vârf foarte interesant de la Monaco, Park Chu-Young, extrem de iute şi un excelent executant de lovituri libere. Deşi pornesc ca outsideri, eu cred că asiaticii vor reuşi să-şi impună jocul în faţa a două echipe destul de plate şi uni-dimensionale, ca Grecia şi Nigeria.

Grecia

Una din cele mai defensive echipe de la Mondial, Grecia nu s-a schimbat prea mult din 2004, când şoca lumea luând titlul european. De 9 ani sub comandă lui Otto Rehhagel, Grecia are acelaşi joc bazat pe o apărare ermetică şi contraatacuri cu mingi trimise pe atacanţii înalţi, Charisteas şi Gekas. Katsouranis rămâne un închizător pe care poţi conta şi Karagounis, căpitanul care orchestrează jocul. Dezavantajul Greciei e că ştie să joace doar pe contraatac, însă nu are jucători rapizi care să scape uşor din marcaj. Una peste alta, eu n-aş avea încredere într-o echipă în care Kyrgiakos e liderul apărării.

După mine, e cea mai echilibrată/imprevizibilă grupă, pentru că fiecare echipă e un soi de enigmă în confederaţia din care face parte.

Africa de Sud

După Coreea de Nord e cea mai slab cotată echipă în clasamentul FIFA. Chiar şi aşa, Bafana Bafana are trei avantaje însemnate:

– tradiţia: din 1930 încoace, toate echipele gazdă au trecut de grupe
– antrenorul: Carlos Alberto Parreira e un meseriaş aflat la a şasea Cupă Mondială, care ştie să scoată la iveală calităţile echipelor limitate.
– forma de moment: de la Cupă Confederaţiilor de anul trecut, unde au făcut un turneu remarcabil (Spania i-a bătut greu în prelungiri în finală mică), Africa de Sud a legat un şir de meciuri foarte bune, doar două înfrângeri în ultimele 10 partide.

Scheletul echipei joacă în Anglia: Aaron Mokoena, fundaşul central al lui Pompey, e căpitanul şi jucătorul cel mai experimentat, Steven Pienaar, dinamul de la mijloc al lui Everton, şi Benni Mccarthy, omul cu golul. Mai ţineţi-i minte şi pe Teko Modise, aripă stânga care e urmărit de Milan, Inter şi City, colegul lui Mokoena din centrul apărării,singurul jucător alb din lot, Matthew Booth of Mamelodi Sundowns care are doi metri, şi mijlocaşul cu nume Shakespearian de la Rubin Kazan, Macbeth Sibaya.

Mexic

De când a venit Javier Aguirre, El Tri e o echipă mult mai coerentă şi mai stabilă. De la mijloc în sus sunt explozivi de-a dreptul, însă rămân vulnerabili pe contraatac şi la mingile pe sus. Deşi Torrado şi Cuauhtemoc Blanco au peste 100 de selecţii fiecare, schimbul de generaţii s-a cam făcut, băieţii ăştia care vin din urmă având talent cu carul. Portarul Memo Ochoa e la primul Mondial şi va încerca să impresioneze (în Germania a fost rezervă), Carlitos Vela, de la Arsenal, tocmai a declarat ieri că speră ca Mondialul să-i deschidă nişte uşi, Chicarito Henandez, noua achiziţie a lui Man U, a marcat deja de patru ori pentru Mexic anul asta. Şi apoi mai sunt aripile, Gio dos Santos crescut la Barcelona şi Guardado de la Deportivo la Coruna, doi puşti extrem de rapizi care n-au rupt gura târgului până acum în Europa, aşa că asta s-ar putea să fie şansa lor. Să nu uităm că mexicanii sunt printre puţinii jucători obişnuiţi cu altitudinea.

Uruguay

Una din echipele mele preferate, Los Charruas au câştigat multă subtilitate în joc de la venirea lui Oscar Tabarez. De când a preluat echipa acum 4 ani, a pus la punct o strategie conform căreia toate echipele naţionale, de la juniori până la echipă mare, să fie croite pe sistemul 4-3-3. Astfel, Uruguay-ul a impresionat la Mondialele U-17 şi mai ales U-20 de anul trecut, câţiva dintre puşti făcând pasul către echipa mare.

Unul ar fi fundaşul central Sebastian Coates, care s-a integrat perfect lângă căpitanul foarte apreciat, Diego Lugano de la Fenerbahce. Altul, şi ţineţi minte numele ăsta, e playmakerul Nicolas Lodeiro, despre care se spune c-ar fi cel mai talentat jucător uruguayan de la Enzo Francescoli încoace. Are un stâng extraordinar cu care face absolut tot ce vrea şi probabil va exploda la Ajax sezonul viitor.

Căpitanul lui Ajax este, evident, Luis Suarez care a marcat de 74 de ori în 97 de meciuri pentru olandezi, care nu văd cum ar putea să-l păstreze dincolo de vara asta. Suarez se complementează excelent cu Diego Forlan, care la 31 de ani pare să fie în cea mai bună forma a carierei. Şi cum nici o echipă sud-americană nu e completă fără un El Loco, Sebastian Abreu de la Botafogo mai are câteva goluri şi dărâmă un record vechi de 78 de ani in Uruguay. Să nu-l uit nici pe Alvaro Perreira, fostul fundaș stânga al Clujului, devenit titular incontestabil la naționala de când a venit Tabarez. După mine, e cel mai bun străin care a jucat vreodată în Liga 1.

Ofensivi din cale afară, uruguayenii au două probleme: defensiva – rar vezi un meci în care să nu primească gol, şi evoluţiile din deplasare, iarna sud-africană nefiind anotimpul lor preferat cu siguranţă.

Franţa

Pe francezi îi ştiţi, aşa că n-am să insist asupra lor. E greu de înţeles cum de Domenech e încă antrenorul lor, ţinând cont de parcursul mediocru din ultimii ani. Înaintea meciului decisiv cu Serbia de anul trecut, Henry s-a plâns presei franceze că „echipa nu funcţionează, nu ştim ce să jucăm, unde să stăm, cum să ne organizăm. Nu se mai poate.” Din vară va veni Blanc dar până atunci francezii trebuie să se descurce cu cititorul în stele pe care-l au.

În ultimii ani, Franţa s-a chinuit cam cu toate echipele pe care le-a întâlnit, inclusiv Insulele Feroe, locul 125 mondial, de care au trecut greu. Cineva spunea că n-a mai văzut niciodată Franţa surclasata atât de categoric pe teren prorpiu cum a făcut-o Spania pe Parc de Princes. De la retragerea lui Zidane, Franţa joacă acelaşi 4-2-3-1, care funcţiona relativ bine cu Malouda şi Ribery pe post de aripi, dar n-a mers deloc în barajul cu Irlanda, când Domenech a pus doi atacanţi, Anelka şi Henry să joacă ca extreme. Bottom line, Franţa nu merita să fie la Mondial de la bun inceput şi înclin să cred că nu vor ieşi din grupe de data asta.