Imnurile Mondialului

De vreo săptămână tot vreau să vă întreb: ce imnuri vă plac dom’€™le de la Mondialul ăsta?

Eu merg tot pe alea clasice. Pentru cel al Italiei mai ales am o slăbiciune. Are un început banal, jumătate de minut nu se întâmplă mare lucru, dar când încep versurile şi auzi un stadion cântând… Fratelli d’Italia, l’Italia s’è desta…Vorba lui Motty, dacă imnul asta nu te mişcă, n-o să te mişte niciunul.

Apoi mai e cel brazilian, mult mai marţial şi mai alert, pe care mi-l imaginez dirijat un moşulică transpirat cu chelie tip Bobby Charlton. Nu ştiu exact de ce-mi place imnul asta, l-oi fi asociat subconştient cu fotbalul-şampanie al canarilor.

Marseilleza e probabil cel mai recognoscibil imn. Pare imnul unei naţii care nu se predă niciodată, nu al uneia care flutură steagul alb cu prima ocazie.

Surpriza acestei ediţii, şi vă rog să nu credeţi că am un fetiş cu ţara asta, e imnul lui Chile. E viu şi vibrant, şi după primele 20 de secunde deja îţi vine să spui: „Trebuie să ajung în Chile!” Iar versurile nu te fac decât să cauţi mai repede biletele de avion:

Puro, Chile, es tu cielo azulado
Puras brisas te cruzan tambien.
Y tu campo de flores bordado
Es la copia feliz del Eden.

Şi totuşi nici unul din cele de mai sus nu-mi face pielea de găină cum face „God Save the Queen”. Când l-am auzit cântat din 90.000 de piepturi pe New Wembley mi s-au muiat genunchii. E puternic şi are un aer de nobleţe, ca toate imnurile bune.

Cine-a zis că e usor?

Timp de două ore, străzile, fabricile, băncile şi şcolile din Insulă au fost pustii. Pentru prima dată la acest Mondial, Anglia a livrat o tranşă din calitatea pe care o aşteptam la începutul turneului. Nu e tocmai de pus în ramă acest 1-0 cu o Slovenie a cărei populaţie ar încăpea în sud-vestul Londrei, dar ţinând cont de sunetul de baionetelor care se ascuţeau în redacţiile pe Fleet Street, Albionul a evitat un linşaj mediatic.

Am văzut o Anglie mai coerentă, mai agresivă în pressing, în orice caz o echipă schimbată semnificativ în bine de la acel joc hepatic cu Algeria. Câteva note pe marginea a ceea ce s-a întâmplat ieri:

neglijenţa la finalizare a englezilor şi mai ales golul lui Donovan, au scuipat-o pe Anglia în jumătatea diabolică a ţintarului. Oricum ar fi avut un munte de urcat, dar în loc să fie Ceahlăul, acum e Everestul. În loc de Ghana şi probabil Uruguay în sferturi, urmează aşa: Germania, Argentina, Spania, Brazilia. Nobody said it was easy, no one ever said it would be this hard.

spuneţi ce vreţi despre Terry, dar ieri a fost superb. Ce-o fi fost în mintea lui când a plonjat încercând să blocheze un şut cu capul, brevetând „tehnica somonului”? Vă zic eu: nimic. A fost acea fracţiune de secundă de disperare când sinapsele sunt scurtcircuitate şi corpul e controlat de acele trăsături pe care le ai cel mai adânc scrijelite în ADN. În cazul lui Terry, curaj, devotament şi determinare.

– Capello şi-a riscat reputaţia. Nu l-a jucat pe Gerrard în spatele vârfurilor, nu l-a jucat pe Rooney vârf împins, n-a abandonat 4-4-2-ul. Mai mult, ignorând lobby-ul teribil în sprijinul lui Joe Cole venit din toate direcţiile, Capello a mers pe instinct şi a luat două decizii pe care nu mulţi le anticipau, titularizandu-i pe Defoe, care niciodată n-a impresionat alături de Rooney, şi Milner, pe care mulţi credeau că n-o să-l mai vadă în Africa de Sud după jumătatea de oră infectă cu S.U.A. Dividendele curajului său au venit repede: Milner şi Defoe au colaborat la golul din minutul 22, care avea să fie decisiv. Milner a fost esenţial în continuare, stând lipit de tuşă şi întinzând apărarea Sloveniei doar prin disciplină sa tactică. E mai mult decât se poate spune despre Lennon. Nu cred că l-am mai văzut pe Capello atât de exuberant într-un interviu.

– e şi un caveat tactic în toată povestea asta: e foarte plauzibil ca Anglia să fi funcţionat mai bine azi pentru că a întâlnit tot un modul 4-4-2. Când se întâlnesc două echipe cu acelaşi sistem, diferenţa o face valoarea individuală. Avantaj Anglia. Cu echipele care vor aglomera mijlocul, cum a făcut Algeria, nu va fi la fel de simplu.

– unii spun că asta s-ar putea să fi fost declicul care să elibereze jocul Angliei. Într-un fel Campionatul Mondial abia începe pentru Albion. Dar problemele Angliei nu sunt din cele care dispar de miercuri pe duminică. Glen Johnson n-o să înveţe să se apere în câteva zile. Lampard n-o să aibă peste noapte curajul de a-şi asuma mai multe responsabilităţi decât dacă se duce la vrăjitorul din Oz. Barry, ce s-ar putea întâmpla cu el încât să nu mai fie veriga slabă?

– dacă are de gând să rămână în Africa de Sud dincolo de săptămâna asta, Anglia trebuie să reproducă jocul din primele 20 de minute ale reprizei secunde cu Slovenia.

– Landon Donovan, plângând că un copil în interviul de după meci, cu tricoul pătat de sânge: „Cand încerci să faci lucrurile cum trebuie, e frumos să vezi că eşti răsplătit!” Si cum incepe reporterul interviul: Mister Donovan,

– mulţi remarcau ironic că Mondialul sud-african începe să semene din ce în ce mai mult cu Al Doilea Război Mondial: francezii au ieşit repede, americanii au intrat târziu şi i-au lăsat pe englezi să se bată singuri cu nemţii.

Urmează Krauții și știți ce-a zis bătrânul Churchill: We shall fight them on the beaches…

Anglia trebuie sa arate azi din ce e facuta

M-aş fi aşteptat să scriu asta nu mai devreme de iulie, şi nicidecum înaintea unui meci cu Slovenia, o ţară cu mai mulţi urşi decât fotbalişti profesionişti (nu e un răutacism, e un fapt). O naţiune întreagă s-a trezit azi cu fluturi în stomac daţi de perspectiva unei umilinţe nediluată nici măcar de faptul că francezii vor fi ieşit chiar şi mai şifonaţi din această Cupă Mondială.

Capello şi Gerrard au ţinut ieri o conferinţa de presă în care au lăsat impresia că aşteaptă meciul de azi cu acel spirit de buldog care a lipsit în primele două partide. „Am ajuns într-o situaţie do-or-die” a spus Stevie G. Capello l-a completat asigurând pe toată lumea că nu e nebun, şi că Anglia încă mai poate ajunge în finală.

Nu bazat pe ce am văzut până acum, asta-i clar. După meciul cu Algeria, s-au desprins două idei neîndoielnice: Gerrard trebuie jucat în spatele lui Rooney, iar Joe Cole trebuie titularizat. Două axiome la care adera o naţiune întreagă, dar pe care Capello le ignoră cu aceeaşi încăpăţânare care i-a şubrezit credibilitatea în ultimele săptămâni.

Se ştie deja primul XI, pe surse. Milner va începe în dreapta în locul lui Lennon, tot cu Lamps şi Stevie lângă el. Nu se învăţa minte Mr. Fabio! În atac Defoe îi ia locul lui Heskey. Greu de înţeles cam ce ar trebui să facă Joe Cole că să prindă şi el câteva minute la Mondialul ăsta. Dar să amânăm cârcotelile măcar câteva ore!

Englezii n-au mai fost eliminaţi încă din grupe din anii ‘€™50. Ce dureros ar fi să se întâmple din nou! Anglia a părut atât de dezarticulată şi consumată în primele partide încât tindem să uităm că încă poate câştiga grupa. Să fie Rooney jumate din jucătorul care a fost la United sezonul asta, şi tot ar fi de ajuns. Come on England!

Puneti-va centurile de siguranta! Urmeaza Spania – Chile.

Într-o singură zi, peninsula iberică a reabilitat onoarea ofensivă a Europei.

Chile – Elveţia a fost o luptă aproape maniheistă între vardiştii lui Bielsa, acest colonel obsedat de fotbalul pur, şi hoţii lui Hitzfeld, care îşi închipuie c-or să iasă din grupe furând fotbalul la cântar. Un meci stricat de ineptul arbitru saudit, care în căutarea celor 15 minute de faimă, a îngălbenit pe toată lumea. Cu un om în minus după doar jumătate de oră, elveţienii au semănat mult cu Interul de pe Camp Nou, adoptând acelaşi 4-4-1 cu două linii de apărare foarte apropiate una de cealaltă. Chilienii, cu tot heirupismul lor ofensiv, au marcat târziu prin lovitura de cap a lui Mark Gonzalez. Trecuseră 9 ore şi 18 minute de când Elveţia nu mai primise gol la Campionatul Mondial.

Neputinţa de a puncta de două ori îi va urmări pe chilieni. Iau creionul de după ureche şi zic aşa: dacă Elveţia bate Honduras la două goluri şi Chile pierde cu Spania, Chile rămâne pe afară, cu tot cu alea 6 puncte ale ei. Dacă marca de două ori, obliga Elveţia să le dea patru hondurienilor, adică marea de băut pentru o echipă care nu ştie să atace. Altfel spus, dacă marca de două ori Chile îşi permitea să piardă cu Spania, aşa are nevoie măcar de egal.

În celălalt meci, Hondurasul a tras ponoasele tupeului elveţian de a trezi din somn monstrul spaniol. Cu Armada având nevoie disperată nu doar de puncte cât şi de goluri, meciul nu putea fi decât un exerciţiu de limitare a stricăciunilor pentru caraibeni. După ceva mai bine de un sfert de ceas Villa, care deja bifase o bară, a despicat apărarea hondurienilor strecurând balonul printre doi fundaşi, l-a evitat pe al treilea şi a şutat din alunecare către vinclu. Până la pauză Torres ar fi trebuit să rezolve meciul, dar de fiecare data când a ajuns în poziţie de finalizare a avut fineţea unui tăietor de lemne. „There was a time when those always went in” exclama nostalgic comentatorul ITV. Într-adevăr Torres lasă impresia că şi-a pierdut acuitatea în infirmeriile în care a stat ultimele luni.

Vorba clişeului, dacă eram la box, Reinaldo Rueda ar fi aruncat prosopul la pauză. Aşa însă, nu şi-a putut proteja elevii de o repriza secundă în care Spania avea să fie chiar mai hămesită după goluri decât în prima. Villa a punctat după un şut deviat pentru 2-0, ajungând la impresionant randament de 40 de goluri în 60 de meciuri la naţională, şi suflându-i în ceafă golgheterului all-time, Raul. No hay dos sin tres, nu-i aşa? Cum ar fi putut să nu-mi iasă pariul de handicap 2.5 care-l aveam pe Spania? Singură explicaţie pe care-am găsit-o e că extratereştrii care-au pariat pe 2-0 scor exact l-au înlocuit cumva la pauză pe Villa cu Sile Ghindaru. Cum altfel să rateze Guaje nu doar un penalty dar şi singurul cu portarul pe o fază de contraatac 4 contra 2?

Prin pasele geometrice şi uşurinţa înspăimântătoare cu care îşi creează şanse, Spania a furat toate complimentele. Cu toate astea a lăsat o vagă impresie de vulnerabilitate, o impresie că o echipă un pic mai bine organizată ar putea s-o pedepsească pentru neglijenţa la finalizare. „N-am făcut un meci bun azi. Au fost câteva atingeri de calitate dar am fost mai vulnerabili decât cu Elveţia. Nu sunt prea fericit” a declarat Del Bosque după meci.

Vasăzică, totul se joacă în acel cataclismic Spania -€“ Chile care în teorie ar trebui să se termine 17-13. Serios vorbind, mie îmi aduce a Barça -€“ Arsenal meciul asta. Chile e o echipă naivă defensiv, a luat o căruţă de goluri în preliminarii, doar că nu i-a testat nimeni până acum în Africa de Sud. Două evangheliste ale fotbalului de atac, dar gung-ho-ul chilian e diferit de tiki-taka catalano-castelană. Sunt mai tăioşi şi au mai multă metodă spaniolii. Iar dacă vor să evite Brazilia, au nevoie să răzbune ratarile de ieri. Dar n-ar fi mai frumos să se sugrume un pic Elveţia, şi să meargă mai departe Spania şi Chile, două amigas del balon, cum se zice la Madrid.