anglofil.ro

Si dacă tot e să facem din St. Paddy’s Day ziua ghilimelelor pe anglofil.ro, în aceeași carte, Andrei Pleșu zice așa:

Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.

Altfel spus, oare nu dintotdeauna am fost asa?

Eminescu scria în 1882:

Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă am avut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sâmbetei.

Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat după decepţiune, şi mă simt atât de bătrîn şi atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva.

Caragiale, scriindu-i din Berlin lui Vlahuță:

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.

Multe am învățat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este și pe strada – și intre toate una mai ales, că omul trebuie sa spună europenește, nu greco-țigănește ceea ce crede.

O scriitoare franceză intrată prin căsătorie în familia Ghica, scria pe la 1850:

Fără ambiţii, fără lumină, poporul este încă în acea stare fericită de practicare a agriculturii cînd nu vede nimic peste îndestularea fiecărei zile şi caută să obţină plăcerile simple prin cît mai puţină muncă. Nicăieri nu se trudeşte atît de puţin pentru a trăi atît de bine.

Mi s-a golit markerul subliniind toate paragrafele care mi-au plăcut din cartea asta. Aproape că nu e text care să nu fie absolutely spot-on:

Există și în Occident enervări, insatisfacții, răsteli și chiar atacuri de furie. In genere însă, strada, magazinele, instituțiile, mijloacele de transport, scena politică, ziarele nu sunt locuri ale conflictului. Nu se vociferează, nu se schimbă injurii și îmbrânceli, nu se caută harțagul cu orice preț. In răsărit, dimpotrivă, aerul e apăsător ca deasupra unui câmp de luptă. S-ar zice că toată lumea urăște pe toata lumea. Cearta este un mod de viață. Zgomotul de fond al conviețuirii noastre este bombăneala, recriminarea, scandalul. Trăim din resentiment.

Un lucru par sa fi înțeles fără greutate romanii tranziției: libertatea e suspensia regulilor. Poți, în sfârșit, să arunci cu căciula în sus, să-ți faci de cap, să-ți dai drumul… Ai voie sa fii iresponsabil, să n-ai nici un Dumnezeu.

Plăcerea de a beșteli mitocănește tot ce mișcă, voluptatea de a silui limba și a contraria regulile minimale ale conviețuirii decente, demolarea oricărui respect pentru oameni și instituții, vulgaritatea, prostul gust, reaua-credință, sminteala, minciuna, batjocura au devenit reflex cotidian. Ecranele televizoarelor și paginile gazetelor sunt pline ochi de harță și dejecție.

Cum le stă bine unor anglofili, obişnuim să luăm fotbalul englez drept reper de civilitate şi decenţă. Şi de cele mai multe ori asta şi e. Când pe Giuleşti nici acoperişul de plexiglas al băncii de rezerve nu de de ajuns că să te ferească de flegme, în Anglia antrenorii stau chiar în faţă suporterilor dar nu-i scuipă nimeni.

Asta ţine de firescul lucrurilor, dar au fost şi momente remarcabile prin umanitatea lor: minutul de reculegere păstrat la derby-ul mancunian de acum câţiva ani, telefonul lui Sir Alex Ferguson către Dalglish imediat după Hillborough, ieşirea lui Djourou pe targă în aplauzele întregului stadion.

Cu toate astea fanatismul n-a fost încă evacuat din fotbalul britanic. Demonstraţia a venit la meciul din weekend dintre Man United şi Liverpool în FA Youth Cup. A fost un meci cu scântei, cu patru eliminări, în care United a revenit de la 2-0 şi a bătut cu 3-2 pe Anfield. Ambele galerii au scandat lucruri abominabile, aluzii la accidentul aviatic de la Munchen şi tragediile de la Hillsborough şi Heysel.

Ce s-a întâmplat de fapt? Nişte oameni sărbătoreau moartea altor oameni doar pentru că aceştia jucau sau ţineau cu altă echipă decât a lor. Te face să te întrebi ce fel de animale ar face aşa ceva.

Din anii ’80 şi până astăzi, autorităţile britanice au reuşit să domolească tribalismul care mutila jocul de fotbal. În ultimii ani însă, când memoria victimelor e tot mai îndepărtată, inacceptabilul începe din nou să devină acceptabil.

Problema e că chanturile scabroase ale peluzelor nu sunt decât o erupţie a urii care mocneşte în puburi, pe forumuri sau pe bloguri, unde fanatismul militant e normă. N-ar strica să-l ascultăm pe Chris Nee, care are mare dreptate când spune că fotbalul e important, dar n-ar trebui luat prea mult în serios:

Let’s begin at the top of the English game. The seriousness with which we discuss the Premier League – and Europe’s other top flights, for that matter – is mind-bending. It’s happened at the water cooler and in the pub for as long as football and water coolers have existed, but the internet age has brought with it more intense debate and, combined with other technologies that have encroached onto the game, encouraged us to pore over every statistic, argue every refereeing decision and pick the bones out of every player’s positioning, contribution and attributes.

Debate in football, as in all walks of life, is healthy and necessary. But in football (this is probably also true in all walks of life, but I don’t generally get involved in debate outside football) it isn’t really fun anymore. The vast majority of us are totally partisan and entirely unwilling to budge in our opinions, so what’s the point? I support Aston Villa, you support Birmingham City – we’re not going to agree on the penalty Roger Johnson conceded against Villa last season because we’re not really debating at all, we’re fighting a corner.