Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Manchester United – Arsenal 2-0

By In FA Cup
  • Cam asta a fost reacţia mea după ce am văzut primul XI al lui United din semifinală cu Arsenal de sâmbătă. Nu atât faptul că Sir Alex Ferguson a trimis 7 fundaşi în teren, dar mijlocul format din Fabio, O’Shea, Gibson şi Rafael părea gândit mai degrabă pentru o rejucare a meciului cu Crawley. Dar de fiecare dată când ai impresia că Fergie intră într-o perioadă pre-senilă, meciul vine să demonstreze că scoţianul ştie perfect ce face. La fel s-a întâmplat şi acum.
  • Cu Carrick şi Fletcher accidentaţi, şi returul cu Marseille la mijloc de săptămână, planul lui United a fost să absoarbă presiunea „tunarilor” şi să caute contra-atacacul, mizând pe viteza fraţilor Da Silva, care au jucat aripi, şi a lui Chicharito, susţinut de un Rooney care a jucat practic mijlocaş central. Asta a fost planul şi a funcţionat perfect. Urmează Man City în semifinală.
  • Edwin van der Sar a fost desemnat omul meciului ieri, după ce a scos cam tot ce se putea scoate. La 40 de ani, Van der Sar e, după mine, cel mai bun portar din lume în acest moment. „One more year” şi „Fergie, sign him up!” a scandat peluza într-o pledoarie pentru a-l convinge să rămână încă un an la club. Rooney a declarat că, la fel ca fanii, toată echipă încearcă să amâne retragerea olandezului. Ştiind însă cât de hotărât e să se întoarcă în Olanda pentru a stă cu soţia sa, Sir Alex a declarat însă că nu mai speră să-l întoarcă din drum pe Van der Sar.
  • Rooney se apropie treptat de jucătorul care era cu un an în urmă. Fără să aibă aureola de atunci, când pur şi simplu îi ieşea tot, acum par să-i fi revenit atât încrederea cât şi prima atingere, care l-a făcut deseori în acest sezon să semene cu jucător de Sunday League. De data asta, ambele pase de la golul secund au fost de-a dreptul sublime.
  • Arsenal iese din trei competiţii în doar două săptămâni, și la cum arată acum e greu să-i vezi luând titlul. Dacă bâlbâiala cu Birmingham a fost un accident, iar în returul cu Barca au avut circumstanţa atenuantă a cartonaşului roşu, acum nu mai au nici o scuză decât propria impotenţă.
  • Îl admir pe Wenger pentru modelul financiar sănătos pe care l-a insitituit, pentru aplecarea către un fotbal estetic, dar mai devreme sau mai târziu el va trebui luat la întrebări pentru moliciunea echipei din ultimii ani. Argintăria se câştigă cu jucători buni, care tind să coste mult. Cât timp Arsenal se va feri de ei, îi va fi greu să iasă din această buclă a defetismului. Unde Spurs îl au pe Sandro, Arsenal îl are pe Denilson, unde Chelsea îl are pe David Luiz, Arsenal în are pe Koscielny, unde United îl are pe Evra, Arsenal îl are pe Clichy. Nu e tocmai greu de înţeles de ce n-au mai câştigat nimic din 2005 încoace.
  • De amintit şi că a fost o bucurie să-i vedem revenind pe Valencia şi Ramsey revenind după acele accidentări oribile. Djourou însă şi-a dislocat umărul (ieşind în aplauzele integului stadion) şi va rata ce a mai rămas din acest sezon.

Adevarul despre Pisti Covaci

By In Best of

Istoria fotbalului e rescrisă constant, dar nu întotdeauna cu exactitate. Când titlurile caută cum-necum să agaţe cititori, adevărul devine un detaliu secundar.

E cazul lui Ştefan Covaci, prezentat în Adevărul drept „creierul” marelui Ajax. Articolul e o compilaţie superficială de idei şi anecdote preluate din diferite părţi, dar mai ales dintr-un alt articol luat cu japca de Prosport din Champions, şi un altul preluat de GSP din Guardian.

Că „giurnalismul” sportiv de la noi e o spoială care încearcă să ascundă amatorismul celor care-l fac, asta ştiaţi. Dar ideea că Ştefan Covaci e nu doar creatorul marelui Ajax, ci şi cel mai mare antrenor pe care l-am avut, am mai auzit-o. Şi cred că e greşită.

După plecarea lui Michels în 1971, Ajax avea în jur de 15 variante pentru un înlocuitor. Covaci era cea mai ieftină dintre ele dar şi cea mai improbabilă. Atât de improbabilă încât se spune că şi-a cumpărat bilet de avion dus-întors, când a plecat de la Bucureşti ca să dea interviu la Amsterdam. Până la urmă a rămas, şi i-au fost de ajuns doi ani pentru a deveni cel mai titrat antrenor român.

Covaci a primit pe mână o limuzină care mergea pe pilot automat şi a avut inteligenţa şi decenţa de a nu smuci volanul, ceea ce e mult mai vrednic de apreciere decât s-ar putea crede. Emeric Ienei îşi aduce aminte că l-a întrebat admirativ: „Ce faci, nea Pişti cu ei?” „Ce să fac, îi las să joace!”

Covaci i-a lăsat să joace, pe Cruyff şi pe Neeskens, pe Haan şi pe Keizer. Dar „creierul” marelui Ajax n-a fost. O spune Velibor Vasovic, ale cărui vorbe trebuie luate cum grano salis. Vasovic e cel cu care Michels a început să construiască marele Ajax, dar pe care Covaci l-a înlocuit cu Blankenburg.

Cine spune că fotbalul total a început cu Covaci, greşeşte. Covaci n-a avut nici o legătură. A preluat o echipă foarte bună, campioană a Europei, şi a continuat cu acel stil de joc. Nu, Michels a fost arhitectul acestui fel de a juca.

Argumentul lui Vasovic e întărit de faptul că atât Michels cât şi Cruyff au dus mai departe filozofia fotbalului total la Barcelona. După Ajax, Covaci a ratat două calificări cu nationala Franţei şi două cu cea a României.

Covaci n-a fost nicidecum un antrenor moale, precum George Knobel, cel care i-a urmat la cârma Ajax-ului. Una din poveştile apocrife din mandatul romanului, spune că Johan Cruyff se cam dădea lovit înaintea unui meci. Ştiind cât de mult îi plac banii, Covaci a luat o bancnotă de 1000 de guldeni şi i-a masat genunchiul. Cruyff a zâmbit şi a spus că se simte mai bine. Dar influenţa lui Covaci în teren, în deciziile care ţineau de joc era limitată:

Covaci era un antrenor bun. El era şeful. Dar cei care conduceau echipa erau jucătorii. Covaci a fost un antrenor potrivit pentru noi după Michels. Ne-a dat mai multă libertate. Asta era foarte important. Jucătorii se săturaseră de duritatea şi disciplină lui Michels. A fost bine pentru echipă că l-a avut pe Covaci în acel moment. Dar după doi ani, a fost de ajuns. (Johnny Rep)

Libertatea pe care Covaci le-a dat-o jucătorilor a făcut din Ajax una din cele mai fascinante echipe din istoria fotbalului de club. Dar reversul libertăţii din teren a fost libertatea pe care jucătorii şi-au luat-o în afară terenului, care a dus la prăbuşirea echipei:

Era un antrenor bun, dar prea amabil. Rinus Michels era mai profesionist. Era pentru o disciplină totală, foarte strict, toată lumea la acelaşi nivel. La început, în primul an, am fost chiar mai buni cu Covaci pentru ca eram jucători buni şi acum aveam libertatea să facem ce ne trecea prin cap pe teren. Dar după asta, disciplina s-a dus şi totul s-a terminat. (Arrie Muhren)

Nu încerc să întinez amintirea lui Pişti Covaci. Dar cred că dacă el ar citi astăzi unele lucruri care se scriu despre dânsul, s-ar ruşina. El trebuie apreciat pentru ceea ce a fost, nu pentru ceea ce n-a fost.

Citatele sunt luate din superbul volum al lui David Winner despre fotbalul olandez.

Un fotbal mic si periferic

By In Best of

Un adevăr crunt: fotbalistic suntem la „și alții”

Citesc o carte mişto despre istoria fotbalului european. Fără falsă modestie, cum ar zice „profesorul” Mircea Rădulescu, nu-mi închipui nicidecum că stăpânesc problema. Îmi dau seama că abia am început să zgârii cu unghia un domeniu al naibii de frumos şi de încurcat. Istoria fotbalului e complexă şi are multe aspecte…

Dar, având privilegiul să citesc cărţile pe care le-am citit şi să văd documentarele pe care le-am văzut, barem mi-am făcut câteva puncte de reper. Am o idee despre „omul de hârtie” Sindelar, despre cum a apărut WM-ul (sistemul 3-2-2-3), despre Il Grande Torino şi tragedia de la Superga… Poate nu ştiu multe, dar ştiu suficient cât să-mi dau seama că, în marea schemă a lucrurilor, România nu prea contează, că fotbalul românesc e o notă de subsol în cel mai bun caz.

E o revelaţie care mi s-a dezvăluit încet. O „dezagregare a sistemului de iluzii” similară celei în privinţa istoriei României, ca naţie. Spălat migălos pe creier prin miturile despre „cei mai viteji dintre traci”, mi-a luat ani buni să pricep că istoria de la şcoală era mai aproape de ficţiune decât de realitate.

Nu mai ştiu cine a scris fragmentul de mai jos din Dilema Veche, dar ştiu că mi-a plăcut suficient de mult ca să-l notez într-un caiet acum câţiva ani:

Istoria trebuia să fie glorioasă, pentru ca astfel să se compenseze frustrările prezentului şi complexul de inferioritate că suntem un popor mic şi de care nu prea se ţine cont.

Fotbalistic e cu atât mai adevărat. Apără Duckadam!, puii de lei, stângul diabolic al lui Hagi, „Am fost şi noi pe Conte Verde”, mitologia maestrului Chirilă -€“ Bobby Moore, Pele şi Dumitrache asudând tustrei sub canicula mexicană… Cu astea am crescut, poţi să mă condamni că am crezut până mai ieri că suntem buricul lumii fotbalistice, sau în orice că suntem şi noi pe-acolo?

Ei bine, daţi-mi voie să va spun că nu suntem. Fără îndoială că unii dintre voi veţi fi ştiind asta, dar eu simt nevoia s-o dau în scris: avem şi am avut dintotdeauna un fotbal mic şi de care nu prea se ţine cont!

Şi nu, comparaţia nu se face cu englezii, ar fi absurd. Nici măcar cu mediteraneenii, ar fi nedrept. Dar hai să privim în jur:

  • ucrainenii – greu de decupat din colajul fotbalului sovietic, în cadrul căruia s-au remarcat în anii ‘€™70-‘€™80, când naţionala URSS era formată aproape exclusiv din jucători ai lui Dinamo Kiev. Lobanovski, inginerul utopist în postură de antrenor, cum îi spune TRU, a gândit un fotbal pe cât de mecanic pe atât de funcţional, care-€“l aşază în galeria marilor antrenori ai lumii.
  • iugoslavii -€“ au 2 semifinale de Mondial (3 cu tot cu a Croaţiei din ‘€™98), 2 finale de European, un aur olimpic. Dacă generaţia care a luat aurul la Mondialul de tineret din ‘€™87, cu Boban, Prosinecki, Mijatovic, Suker, dacă generaţia aia n-ar fi fost destrămată de război, nu se ştie unde s-ar fi oprit. La cluburi, Partizan Belgrad a pierdut finala Cupei Campionilor cu Real Madrid în 1966. În 1991, Steaua Roşie Belgrad a bătut la penalty-uri pe Marseille în una din cele mai urâte finale ale CCE.
  • bulgarii -€“ au o tradiţie fotblistică aproape la fel de neremarcabilă ca a noastră. Dar ironia face ca atunci când noi am avut cea mai bună generaţie din istorie, în ‘€™94, ei tot au avut una mai bună. Când Hagi îşi atingea zenitul carierei lui, Stoichkov lua Balonul de Aur.
  • ungurii – au scris unul din capitolele importante din istoria fotbalului, ipotecându-şi anii ’50. Din 1951 şi până în 1956 când revoluţia i-a destrămat, au pierdut un singur meci -€“ finala cu nemţii de la Berna, jucată pe o ploaie câinească. Nemţii au avut de partea lor crampoanele înşurubabile brevetate de Adi Dassler (şi nişte amfetamine zic unii) în timp ce ungurii l-au avut pe Puşkaş jucând într-un picior pe vremea când nu existau schimbări. Vasas Budapesta, Vasas Gyor şi Ujpest Dosza au fost semifinaliste în Cupa Campionilor.
  • austriecii – Wunderteam-ul anilor ‘€™30 a fost una din marile echipe ale perioadei interbelice, perioadă în care echipele vieneze dominau Cupa Mitropa. Vârful acelei generaţii a fost Matthias Sindelar, Der Papierne, primul conducător de joc adevărat al fotbalului european şi idolul cafenelelor vieneze. „At least here was someone with the time and confidence to look up, be able to judge the space and time available to every player on the field and select a pass or a move accordingly.” (David Goldblatt)
  • cehoslovacii -€“ o finală de Mondial în ’62, un aur olimpic în ‘€™80 la Moscova, dar mai ales campioni europeni în ’76, când au bătut întâi Olanda lui Cruyff, şi apoi Germania lui Beckenbauer în finală la penalty-uri, cu acel lob brevetat de Panenka. Dukla Praga şi Spartak Trnava au ajuns până în semifinalele CCE în la sfârşitul anilor ‘€™60.

În competiţiile europene secundare nici n-am îndrăznit să intru, pentru că şi de acolo ieşim cu capul spart. Ferencvaros şi Dinamo Zagreb au câştigat Cupa Oraşelor Târguri, în timp ce Ujpest a fost finalistă, la fel ca Steaua Roşie Belgrad, când aceasta deja devenise Cupa UEFA. Cupa Cupelor a fost cucerită de Slovan Bratislava şi Dinamo Kiev, în timp ce MTK Budapesta, Gornik Zabrze, Austria şi Rapid Viena au prins finala.

Nu încerc să înjosesc fotbalul românesc, ci doar să-l pun în context. Avem un fotbal periferic la scară europeană, dintotdeauna a fost aşa, şi e de ajuns să deschizi televizorul ca să înţelegi că trăim într-o mahala care se marginalizează singură pe zi ce trece.

Sursa foto: Flickr, fchmksfkcb.

The Blizzard

By In Jurnalism

The Blizzard is a quarterly publication part book, part magazine. Put together by a cooperative of top-class journalists and authors, its main aim is to provide a platform for writers from across the globe to enjoy the space and the freedom to write about the football stories that matter to them. No rules. No agenda. No editorial line. No restrictions on length. No drive for the mainstream. Just brilliant writing.

Nu pot să vă recomand suficient revista asta, groasă cât o carte, care încearcă să recupereze farmecul jurnalismului sportiv narativ şi poveştile care s-au pierdut în devălmăşia tehnologică. E un proiect care scarpină o mâncărime din creierul meu, prin felul Esquiresc de a scrie despre fotbal. De la fabrica de cârnaţi a lui Uli Hoeness până la materialele cu antrenori bosniaci, Blizzard-ul are câteva poveşti de-a dreptul minunate.

Jonathan Wilson, editorul, zice aşa în introducere:

I’d come to realise I wasn’t the only one who felt journalism as a whole was missing something, that there should be more space for more in-depth pieces, for detailed reportage, history and analysis. Was there a way, I wondered, to accommodate articles of several thousand words? Could we do something that was neither magazine nor book, but somewhere in between?

The priority is the product rather than profit, so we will not go chasing readers; the aim, rather, is to remain true to our ethos and to provide an alternative to that which already exists.

Cum procedăm? În primul rând aveţi nevoie de Paypal. Primul număr se cheamă Issue Zero şi e doar pdf. Plăteşti cât vrei pe el, cât crezi că face. Apoi, dacă vrei să te abonezi, începând din luna iunie va apărea o dată la 3 luni şi poţi s-o primeşti acasă. Revista costă £10, dar dacă eşti student care trăieşte cu conserve de fasole, te lasă să plăteşti £5. Plus transportul £4.35 în Europa continentală. Recomand!

Barcelona – Arsenal 3-1

By In Liga Campionilor

Arsenal a mizat pe ceea ce-i lipseşte, o apărare metronomică, şi a pierdut.

Detest să văd cum discuţiile în bobote despre arbitraj ne răpesc fotbalul şi ne ascund lucrurile care contează. Dar asta s-a întâmplat ieri. Aşa că daţi-mi voie să fac scurt „procesul etapei” ca să putem să ne vedem de-ale noastre.

Al doilea galben al lui Van Persie a fost o tâlhărie sinistră (trecuse doar o secundă de la fluierul arbitrului când olandezul a lovit mingea), deşi el e singurul vinovat pentru că şi-a pierdut controlul în prima repriză. Dar după mine, golul valid anulat Barcei în tur şi penalty-ul neacrodat din prima repriză ar trebui să fie suficiente pentru a domoli corul care acuză arbitrajul. A se slăbi, vorba lui Caragiale.

În tunel, Wenger i-a spus lui Guardiola să-l felicite pe arbitru nu pe el. Pep i-a răspuns elegant la conferinţa de presă:

„Înțeleg perfect nemulţumirea lui Wenger. Roşul a fost frustrant. Dar dacă vrea să discutăm despre fotbal, e binevenit.”

Să discutăm despre fotbal, zic. Barcelona a făcut o prima repriză crispată şi mai degrabă nereuşită, în care i-a lipsit penetrarea obişnuită, deşi a marcat, a avut o bară, o ocazie clară şi un penalty neacordat.

Pentru toate neajunsurile lor din prima parte, pressingul catalanilor a fost pur şi simplu asfixiant. Nu se terminau reluările fazelor, că mingea deja reinstrase în posesia Barcei (cheers Zonal Marking pentru grafic). Arsenal, în mod normal atât de fluidă şi coerentă, a fost redusă la o echipă care „n-a putut să lege trei pase”. Jonathan Wilson spunea că dubla de anul trecut a fost câştigată de echipa care s-a mişcat mai bine fără minge. Cu atât mai mult e valabil anul asta.

E facil să pui succesul Barcei pe seama talentului de care musteşte echipa, dar nu e nici o îndoială că talentul e dublat de un efort pe măsură. Barça e o echipă de violonişti care muncesc ca nişte mineri.

Forumurile au dat în clocot după călcâiul lui Fabregas, dar ce mă preocupă pe mine sunt secundele care i-au urmat. Iniesta se face că trage, fentează, ciupeşte mingea printre 3 „tunari” şi îl găseşte pe Messi, care jonglează cu delicateţe peste plonjonul lui Almunia şi trimite din voleu în poarta goală. În cinci secunde de geniu, doi băieţi au dezlegat rebusul care fusese timp de o repriza întreagă apărarea lui Arsenal.

Apoi a venit repriza secundă, cu autogolul lui Busquets şi eliminarea lui Van Persie, pe care a stat scris cu litere de-o şchioapă: GAME OVER. Cu un om eliminat la fel de nedrept, ba chiar mai devreme, Interul a strâns din dinţi şi a alergat mai mult anul trecut. Pentru Arsenal 11-la-11 era o sarcină copleşitoare, 10-la-11 de-a dreptul imposibilă.

Statisticile OPTA relevă superioritatea covârşitoare a Barcelonei, care rămâne o pălărie prea mare pentru Arsenal, şi probabil pentru majoritatea echipelor de pe continent: şuturi 20-0, pase reuşite 724-119, posesie 76%-24%, atingeri în careul advers 47-2.

Impresia mea e că Arsenal a pierdut meciul şi calificarea dinainte să intre pe teren, când Wenger şi-a pus echipa să joace împotriva ADN-ului ei. La conferinţa de presă de ieri Wenger a acceptat că e nerezonabil să vii pe Camp Nou ca să ţii de rezultat:

€œIs it realistic to try to play a 0-0 from the first minute? It would be against our nature.

€œTactically, I don’€™t think it’€™s defendable. We don’t have a team of 11 defenders who are happy to defend.

Pesemne că s-a răzgândit de pe o zi pe alta, căci Arsenal asta a făcut, a fost nerealistă şi a încercat să apere indefensibilul. Întrebarea pe care Wenger şi-a pus-o fără îndoială în timp ce pregătea meciul a fost: „Crezi că ai vreo şansă să nu iei gol pe Camp Nou?”

Iar răspunsul lui a fost „da”, când orice ageamiu din pub ştia că de fapt e „nu”. Nu cu Barça, nu pe Camp Nou, şi în nici un caz nu era Arsenal echipa care să facă asta. Ultimul meci fără gol primit al tunarilor în deplasare în Liga Campionilor datează din noiembrie 2007, intr-o grupa cu Steaua și Slavia Praga. Or, să crezi că următorul clean-sheet o să vină tocmai cu Barça pe Camp Nou, e nebunie curată.

După primele 20 de minute, când mi-am dat seama că Arsenal a venit să parcheze autobuzul, mi-am dat seama ca e o tactica suicidală. Ca un bătăuş de maidan în faţă unui boxer de categorie grea, Arsenal a băgat bărbia în piept şi a aşteptat lovitura. Problema e că alţii cu bărbii mult mai tari, recte apărări mai solide, au fost trimişi la podea pe Camp Nou.

Rubin Kazan şi mai ales Interul au rezistat anul trecut, dar italienii veneau la adăpostul celor două goluri din tur. Interul era o echipă de soldaţi hârsiți în tranşeele din Serie A, în slujba unui antrenor meticulos până la obsesie, care a venit pe Camp Nou şi a spus: „Luați mingea, eu n-am nevoie de ea!”.

Or, ca să-şi permită să facă asta a fost nevoie de un antrenament lung de doi ani, în care înțelegerea dintre fundaşi, ieşirile la offside şi marcajul la oameni s-au calibrat perfect. Asta face ca demonstratia de fotbal blindat a Interului de anul trecut să fie aproape irepetabilă. Cum si-a închipuit Wenger că o poate imita cu alde Clichy si Koscielny, e greu de înțeles.