Pentru că nu știe să paseze. Din echipele care au jucat ieri, CFR-ul are cele mai puține pase și cel mai mic procentaj al paselor reușite – 58%. In comparație, Bayern are 87%. Braga si Zilina au fost dezmembrate de echipele englezești, dar tot au reușit să paseze mai bine decât clujenii.
Confuzia in privinta mentalitatii de invingator
Motto: „Nu există ca la Steaua sau Dinamo să nu iei campionatul şi să rămâi în funcţie. Asta e mentalitatea de învingător.” Ilie Dumitrescu
Hmm, nu… se cheamă înapoiere şi lipsă de perspectivă. Altfel spus, ce bine că Man United n-a avut mentalitate de învingător în primii şapte ani cu Fergie la cârmă.
L-am auzit mai departe pe Ilie avertizând curajos că are de gând s-o subordoneze pe Liverpool. I-o fi spus cineva că Valentin n-o să fie în loja de pe Anfield?
A devenit un loc comun să invoci mentalitatea de învingător. „Noi suntem Dinamo, aşa am fost crescuti” îl auzi pe Marius Niculae la fie care început de sezon. „La Steaua aveam mentalitate de invingatori” zice Lovin din Bundesliga 2. Lovin, jucătorul pierdut de Sechelariu la poker, jucătorul care pleda spasmodic pe lângă Deaconu pentru întreruperea meciului cu bricheta.
Echipă Armatei şi echipă Miliţiei – o pereche sinistră care s-a răspândit din Moscova până-n Minsk, Tibilisi şi orice altă fostă capitală sovietică. Toate TSKA-urile şi Dinamo-urile îşi vor fi închipuind că aveau mentalitate de învingător, pentru simplul motiv că le puneau adversarilor bocancii în gât.
Echipe departamentale care schilodiseră celelalte participante la competiţie, cum bine zice Decebal Rădulescu. Când meciurile îţi sunt prelungite până dai gol, când jucătorii fac pușcărie dacă nu semnează, când Gheata de Aur dă 21 de goluri în ultimele șapte etape, aia e orice numai mentalitate de învingător nu. În concluzie:
Socotelile (ne)încheiate ale lui Sir Alex Ferguson cu Glasgow Rangers
Sir Alexander Chapman Ferguson, roşu-vineţiu la faţă ca şi cum două mâini invizibile l-ar strangula mereu, mestecând nervos gumă pe banca de rezerve. Pare înfipt acolo de pe vremea când câţiva muncitori de la depoul de cale ferată înfiinţau Newton Heath. E greu să ţi-l imaginezi ca fiind altceva decât statuia care e azi. Şi totuşi, a fost o vreme când Alex Ferguson era unul din cei mai temuţi atacanţi centrali din Scoţia.
Ferguson s-a născut în cartierul Govan din apropierea fostelor docuri din Glasgow, tatăl său fiind muncitor pe şantierul naval. Crescând la o milă de Ibrox într-o familie protestantă, a devenit de mic suporter al Gersilor, pentru care visa să joace într-o zi. La doar 25 de ani visul i s-a împlinit: Rangers l-a semnat de la Dunfermline, pentru £65.000, transfer-record la acea vreme între două cluburi din Scoţia.
Însă cele două sezoane şi jumătate petrecute la Rangers au fost un coşmar sinistru pentru scoţian, după cum povesteşte în autobiografia sa:
„No other experience în 40 years as a player and manager has created a scar comparable with that left by the treatment I received at Rangers.”
Ferguson a simţit încă de la început ceea ce el numeşte o „ostilitate otrăvitoare” din partea purtătorului de cuvânt al clubului, Willie Allison, un personaj foarte influent, căruia atât antrenorul cât şi chairman-ul de atunci îi cereau sfatul. Allison, un bigot protestant, îl dispreţuia pe Ferguson pentru faptul că avea o soţie catolică, detaliu care în contextul tensiunilor religioase de atunci îl făcea pe scoţian nevrednic să poarte tricoul albastru.
Deşi terminase primul sezon ca golgheter, Ferguson a fost marginalizat în cantonamentul de vară din Danemarca. Antrenorul plecase până la urmă urechea la scârnăviile cu care îl alimenta Allison. Frustrat că îşi vede cariera destrămându-se, Ferguson a băut câteva pint-uri bune cu colegii într-o după-amiază la hotel după care l-a căutat pe Allison şi l-a spurcat în faţa întregii echipe. Colegii l-au calmat cu greu şi l-au cărat în cameră. Allison a venit după el în camera de hotel, unde iarăşi a fost făcut albie de porci. Colegii au încercat iarăşi să-l potolească şi n-au plecat până nu l-au băgat în pat. Încercând să adoarmă, Fergie nu avea linişte. Aşa că a coborât în pijama după Allison şi i-a spus tot ce avea de spus.
Nici în vestiar lucrurile nu stăteau mai bine. Antrenorul care îl adusese la club, Scot Symon, şi pe care Fergie îl preţuia mult, fusese demis pe nedrept. În locul său a venit Davie White, un caracter slab, . După ce noul antrenor a cumpărat un atacant de £100.000, cariera lui Alex Ferguson la Rangers era ca şi încheiată. În loc să-i dea drumul însă, Rangers l-a obligat să joace pentru echipa a treia în competiţii de amatori timp de jumătate de an, împotriva echipelor la care jucase când era încă la liceu. Umilinţa era desăvârşită.
„There’ll be a glass of wine available în my office, win or lose” promite Sir Alex Ferguson în programul de meci de azi, mărturie a diluării resentimentelor faţă de fostul său club. Ştie că fără acele luni petrecute pe terenuri mlăştinoase Glasgow, n-ar fi ajuns unde este astăzi:
„Yet out of that adversity I found a sense of determination that has shaped my life. I made up my mind then that I would never give in.”
Everton – Manchester United 3-3
Se fac zece ani de când United a irosit ultima data un avantaj de două goluri, cu Charlton in decembrie 2000
Sir Alex Ferguson l-a ferit pe Rooney de dispreţul fanilor gazdă, care îi pregătiseră o păpușă gonflabilă imensă şi un cântec genial inspirat din Bob Marley: „No woman, no Kai”. Acum să spui că Man U i-a simţit lipsa lui Wayne e un argument facil, care nu merită făcut. Timp de 90 de minute colegii lui păreau să se descurce excelent şi fără el, şi îmi vine greu să mi-o imaginez pe United marcând mai mult de trei goluri pe Goodison, chiar cu el titular. Însă după cum bine remarca Phil McNulty, îndoielnică e în primul rând premiza în baza căreia n-a fost reţinut în lot:
It was the basic principle of leaving Rooney, a player of such importance, on the sidelines because of the abuse he may get from opposing supporters that is open to question.
Altfel spus: suportă, nene! Că de aia câştigi într-o săptămână cât instalatorul care te huiduie în cinci ani!
Revenind la meci, Everton a monopolizat posesia în prima jumătate de oră, însă ocaziile mai clare le-a avut United. Când mai erau cinci minute pâna la pauză, Man U e prinsă cu pantalonii în vine după ce avusese un corner la poarta lui Howard, Tim Cahill scapă singur cu Van der Sar pe contraatac, olandezul respinge dar mingea ajunge la Pienaar care îl execută din şase metri. United avea să reacţioneze promt, Fletcher egalând din careul mic după centrarea inch-perfect a lui Nani. 1-1 la pauză.
A două parte le-a aparţinut oaspeţilor care au punctat întâi prin Vidic cu capul şi apoi prin Berbatov, cu un exterior subtil de la marginea careului. 3-1 în minutul 67, and surely Man United take all three points away from Merseyside, cum spunea comentatorul Beeb-ului. Moleşită de un sentiment de suficienţă, United n-a reuşit însă să închidă jocul. Cu o linie de start cu o medie de peste 30 de ani, United păstra posesia cu dificultate şi acoperea din ce în ce mai greu zonele.
Dincolo de orice explicaţie, Fergie nu mută nimic în sprijinul echipei care rămânea vizibil fără benzină. O singură schimbare: Park pentru Evra. Giggs, Scholes şi Neville au terminat toţi meciul, fiind mai degrabă pietoni în ultimul sfert de ceas. Everton marchează de două ori în prelungiri, din centrări venite de pe partea lui Nev, care şi aşa fusese terorizat de Pienaar tot meciul.
Minutul 93! 3-3! United bate corner! Fellaini respinge şi îşi pune echipa pe contră! Cinci contra trei! Beep-beep-beeeeep! Arbitrul fluieră finalul în mijlocul unei faze clare de gol, aducându-l pe Moyes în pragul unei crize de nervi. Inacceptabil într-adevăr să adaugi doar 30 de secunde peste minutele regulamentare de prelungire, în care s-a marcat totuşi de două ori.
Dacă a fost însă cineva care a primit un hair-dryer cataclismic ieri în vestiar, el trebuie să fi fost Johnny Evans care are detenta unui jucător încălţat cu ghete de plumb. La golul doi al lui Everton, Evans sare timid şi în contratimp, lăsând un jucător cu un cap mai scund decât el, să marcheze fix din spatele său. Când ai un apărător central impecabil, cum a fost Vidic ieri, şi tot iei trei goluri asta se reflectă foarte prost asupra celorlaţi fundaşi, fiecare cu partea lui de vină la goluri.
Încă două puncte pierdute copilăreşte în deplsare, vasăzică, după cele cu Fulham. E drept, United se întorcea fără nici un punct din aceleaşi deplasări sezonul trecut, dar când o ai pe Chelsea care mătură tot, astea patru puncte s-ar putea foarte bine să facă diferenţa în mai. This will take a bloody long time to digest, vorba unui forumist mancunian.
Dragoste in vremea Houllierei
Gérard Houllier se întoarce în Premier League pentru a o antrena pe Aston Villa.
Vestea a inflamat forumurile suporterilor în aşa măsură încât mâna dreaptă a patronului Randy Lerner, un general în rezervă al Marinei americane, s-a implicat în dezbaterea online amintindu-le fanilor că noul antrenor „merită mai mult decât să fie ridiculizat de fani încă din prima zi”. De unde vine îndoiala fanilor?
Un francez in Merseyside
Houllier a preluat în 1998 o echipă aflată în cădere liberă. O generaţie întreagă îşi irosise cei mai buni ani ai carierei, neavând în Roy Evans o figură îndeajuns de autoritară pentru a-i struni către titlu. Neil Ruddock, unul dintre Spice Boys, cum aveau să fie numiţi de tabloide, declara într-un interviu recent că nu regretă excesele acelei perioade: „we were earning tons of money, driving Ferraris and bedding Page 3 girls before anyone else”.
Cu o atenţie meticuloasă la detalii, care mergea până arhitectura Melwood-ului sau dieta jucătorilor, francezul a reclădit treptat cultura performanţei erodată de hedonismul erei Spice Boys. Houllier nu era neapărat un tactician remarcabil, care să coboare în iarbă şi să se ocupe de antrenamente el însuşi, cât manager în sensul englezesc al cuvântului, care se ocupă de gestionarea clubului cu totul. Chiar Owen recunoştea că francezul e un manager în sensul larg al cuvântului, capabil să identifice cu precizie problemele unei organizaţii şi să le repare eficient.
După doar două sezoane de reconstrucţie, Houllier câştiga în 2001 aşa-numita „plastic treble”, compusă din Cupa Uefa, Cupa Ligii şi Cupa Angliei (probabil cea mai nedreaptă din istoria competiției). Apoi, în octombrie 2001, s-a întâmplat: Gérard Houllier a suferit un infarct puternic, care a condus la o operaţie de by-pass lungă de 10 ore, într-o vreme în care o operaţie normală de acest fel dura doar patru. A supravieţuit printr-un miracol şi în martie anul următor avea să revină pe bancă. Mandatul sau e însă despicat de această tragedie în două perioade contrastante. Au urmat încă două sezoane mizerabile, cu multe decizii chestionabile puse la îndoială de Kop.
În ziua în care a plecat de pe Anfield, Rick Parry, chief-executive la vremea respectivă, a avut eleganţa să recunoască:
„Gérard changed things off the pitch as well as on it, bringing back both our pride and self-respect and instilling discipline and professionalism throughout the club.”
Punctul slab: transferurile
Reproşul care i se aduce cel mai des lui Houllier, este că nu are ochi la jucători, fiind incapabil să discearnă între mediocritate şi calitate autentică. E drept, apărarea cormoranilor era vraişte când a preluat clubul, fapt care s-a schimbat după ce i-a semnat pe Didi Hamman, Markus Babbel, Stephane Henchoz şi mai ales Sami Hyypia, adus cu doar £2.6m de la Willem II. Dincolo de aceştia, se pot face două echipe cu balastul importat din Franţa: Traore, Vignal, Camara, Pongolle, Le Tallec, şi, nu-i aşa, noul Zidane, Bruno Cheyrou. Nu i-am uitat nici pe sengalezii Diao şi Diouf pentru care s-au plătit £13m.
Cazul Cristiano Ronaldo
Un amănunt mai puţin ştiut e că Liverpool a avut şansa să-l semneze pe Cristiano Ronaldo în 2004, pe finalul mandatului lui Houllier. Phil Thompson, unul din asistenţii francezului, îl remarcase într-unul din meciurile lui Sporting. S-a dus în Portugalia să-l mai urmărească o dată în derby-ul cu Porto din ultima etapă a sezonului. Ronaldo n-a impresionat, dar Sporting îl dădea cu doar £4m, în patru rate de câte £1m. Problema era că jucătorul cerea £1m la semnătură, un risc uriaş pentru un puşti de 18 ani. Houllier şi Thommo s-au hotărât să mai aştepte. Zece zile mai târziu, Sir Alex Ferguson a plătit peste £12m pentru el.
Profet în țara lui?
În afară de Liverpool, Houllier a mai luat titlul cu PSG (1986) şi Lyon (2006-07) în Franţa. Cu toate astea, în ţara natală e mai cunoscut pentru maniera neverosimilă în care a ratat calificare la Mondialul din ’94. Franţa era ca şi calificată cu două meciuri înainte de finalul preliminariilor. Nu aveau nevoie decât de o victorie acasă cu Israelul în penultimul meci. S-a terminat 2-3 după ce francezii avuseseră 2-1. Calificarea părea oricum rezolvată, ei jucând tot acasă ultimul meci din grupă împotriva Bulgariei, având nevoie de un egal. Konstandinov a marcat pentru 2-1 în prelungiri, după o pasă a lui Ginola, pe care Houllier a etichetat-o drept „criminala”.
E Houllier omul potrivit pentru Villa?
Înclin să cred că da, ţinând cont de variantele care erau disponibile în acest punct al sezonului. Fără îndoială, clubul a progresat sub comanda lui Martin O’Neill, dar modelul de business, cu salariile reprezentând 85% din cheltuieli, e unul profund nesănătos. Villa plăteşte cu £11m mai mult decât Spurs şi cu £21m mai mult decât Everton pe salariile jucătorilor şi totuşi iată-i lovindu-se an după an de acelaşi plafon.
Unii dintre fanii Villei sunt sceptici în privinţa lui Houllier, dar până şi ei ar recunoaşte că O’Neill începuse să-şi piardă din credibilitate. Prea multe meciuri în care în care Villa termina benzina după minutul 75, prea multe sezoane în care imploda în preajma lunii martie. E nevoie de cineva care să înţeleagă că nu poţi să joci fiecare minut din fiecare meci cu 100-de-mile-pe-oră, acel blood and thunder football care până la urmă te sleiește. Şi mai ales e nevoie de cineva mai atent la resursele echipei, mai ales acum când Randy Lerner a anunţat că nu vor fi bani pentru transferuri. Or aici excelează Gérard Houllier: ştie să creeze condiţiile pentru a exploata cât mai eficient talentul pe care-l are în vestiar.
O veste buna pentru Villa e că Houllier va fi ajutat de Patrice Bergues, cei doi amintind de cuplul Clough – Taylor. Multi Kopites atribuie dezintegrarea din ultimii ani ai mandatului lui Houllier, in aceeasi masura infarctului cat si plecarii lui Bergues. Se spune că el a fost cel care a calibrat acea defensivă superbă a lui Liverpool de la începutul deceniului care primea doar 30 de goluri in sezonul 2001-2002.
Pentru o analiză extinsă a mandatului lui Houllier la Liverpool, vă recomand blogul lui Paul Tomkins, care a publicat un capitol din viitoarea sa carte.