Spania - Elveţia 0-1
Într-un turneu în care dezamăgirile au devenit normă, era previzibil ca echipa de la care se aștepta cel mai mult să și dezamăgească cel mai mult.
Din 2008 când a luat Campionatul European, Spania a câştigat 25 de meciuri şi a pierdut unul singur. Era pe undeva logic că Ottmar Hitzfeld să studieze obsesiv acel meci pierdut împotriva Statelor Unite pe 24 iunie 2009 şi să încerce să reproducă tactica americanilor. Şi aşa s-a şi întâmplat. La fel că americanii, elveţienii au aglomerat mijlocul, forţându-i pe spanioli să centreze din benzi, de unde ei putea respinge de câte ori era nevoie. Te-ai fi aşteptat ca Spania să aibă un răspuns coerent împotriva acestui cinism de a ţine mereu nouă oameni în spatele mingii, dar a rămas perplexă în faţă unei echipe care îndrăzneşte s-o facă să transpire dacă vrea să ia punctele.
Spania a părut un pic suficientă, un pic narcisistă, un pic prea fermecată de estetica propriului joc pentru a mai putea fi deranjată cu lucruri mărunte cum ar fi golurile. A semănat mult cu Arsenal în acest meci şi asta nu e un compliment pentru iberici: posesie fără penetrare, tiki-taka în van şi aceeaşi impotenţă de a desface apărările ermetice.
Unde s-a pierdut penetrarea şi ascuţimea echipei care devenea campioană europeană? Aceste calităţi erau date indirect de Marcos Senna, care făcea exact ce fac acum Xabi Alonso şi Busquets împreună. Asta îi permitea Spaniei să joacă cu un atacant în locul unui închizător, făcând-o mult mai periculoasă.
Mijlocul Spaniei a fost foarte palid aseară. Xabi şi Busquets pur şi simplu n-ar trebui să joace niciodată în aceeaşi echipă, calităţile lor se suprapun, nu se complementează. David Silva şi Iniesta au fost extrem de apatici, în timo ce Xavi a părut foarte ne-la-locul-lui jucând imediat în spatele lui David Villa. Devine esenţială recuperarea lui Cesc, care a marcat în acest sezon tot atâtea goluri (19) cât Iniesta, Xavi, Alonso şi Silva la un loc.
Vestea proastă pentru Spania e că nici o echipă n-a pierdut primul meci pentru ca apoi să câştige Campionatul Mondial. Cel mai aproape a fost Argentina în 1990, când a pierdut 1-0 cu Camerun şi totuşi a prins finală. Spania a primit, după cum au titra şi Marca şi Mundo Deportivo, „o lecţie de umilință”. Mai important, a grăbit duelul cu singura echipă pe care nu voia s-o întâlnească mai devreme de finală, Brazilia.
Mai fericiţi chiar decât elveţienii ies din acest meci casele de pariuri: din 37 de milioane de euro mizate pe acest meci, 27 erau pe Spania.
Honduras - Chile 0-1
Ce gură de aer proaspăt a fost această echipă chiliană, care nu se satură să atace, după cum a declarat El Loco Bielsa după meci. Mărturisesc că nici eu nu m-am săturat să privesc La Roja, o echipă hămesită după fotbal bun, care s-ar putea să fie alături de Germania antidotul pentru fotbalul negativ de până acum. Când majoritatea echipelor încearcă să nu piardă înainte de toate, Chile a jucat de parcă o victorie la mai puţin de trei goluri ar fi descalificat-o. Doar neglijenţa la finalizare şi unele decizii curioase din partea lui Alexis Sanchez, altfel omul meciului, au făcut ca golul lui Beausejour să fie decisiv. Ultima victorie a chilienilor la un Campionat Mondial avea loc acum 48 de ani, când învingeau Iugoslavia pe teren propriu.
Din cauză că Honduras a jucat cu un singur atacant, Bielsa n-a mai avut nevoie de trei apărători centrali, astfel că Chile a început cu un sistem 4-2-1-3 cu wing-backs, care devenea 2-4-1-3 pe fază de atac. În repriza secundă când Honduras a jucat cu două vârfuri, am avut şansa să vedem în acţiune acel 3-3-1-3 neconvenţional, deşi e clar că chilienii n-au fost testaţi suficient din punct de vedere defensiv. Chiar şi aşa, Chile a impresionat prin agresivitatea cu care a făcut pressing sus în jumatea adversă, prin jocul vertical şi tăios şi prin devotamentul cu care a executat planul hiper-ofensiv gândit de Bielsa.
