anglofil.ro

Olanda

Favorita detaşată a grupei, Olanda s-ar putea să fie dezavantajată de calitatea partenerilor de sparring din prima fază. Zic asta pentru că olandezii au tendinţa să devină un pic aroganţi când simt că le iese jocul. În 2004 şi 2006 i-a scos Portugalia, iar în 2008, când toată lumea îi vedea campioni europeni, i-a scos Rusia lui Hiddink, deşi atunci a contat mai degrabă absenţa lui Robben şi tragedia lui Boulahrouz.

Olanda a defilat în preliminarii, câştigându-şi toate meciurile şi primind doar două goluri, într-o grupă relativ uşoară, e drept. Antrenorul Bert van Marwijk joacă un 4-2-3-1 care are doar valoarea academică, pentru că e atât de fluid încât e greu să-i dai coordonate.

Jumătatea plină: De la mijloc în sus, Olanda e explozivă: Robben, Sneijder, Van de Vaart, van Persie. Suficient ca să desfaci şi cea mai ermetică apărare. Problema e că băieţii ăştia patru n-au început niciodată un meci împreună, dacă puteţi să credeţi. De doi ani încoace unul din ei a fost mereu accidentat. Şi apoi mai e şi Dirk Kuyt, care s-ar putea să-i ia locul lui van der Vaart, pentru că e mai disciplinat şi defensiv decât mijlocaşul lui Real, care poate fi neglijent în unele faze.

Jumătatea goală: De la mijloc în jos, Olanda e implozivă. Stekelenburg e decent, dar nu dă liniştea pe care o dădea van der Saar echipei. În apărare, singurul fundaş care dă randament la nivel înalt e Johnny Heitinga, hard as a nail bloke, care s-a ocupat excelent de Drogba şi Rooney sezonul asta. Lângă el va juca Mathijsen, un apărător central destul de rudimentar şi limitat. În stânga e veteranul Gio van Bronckhorst care s-a chinuit din greu anul asta în Eredivisie deşi n-a avut de-a face cu alde Maicon sau Messi. În dreapta e un puşti talentat de la Ajax, van de Wiel, foarte ofensiv dar fără experienţă internaţională. Au noroc că perechea de închizători Van Bommel – de Jong îi protejează foarte mult.

Poate că nici o altă echipă nu merită o Cupa Mondiala mai mult ca Olanda, dar după cum remarca cineva într-un comment pe Guardian, din persperctivă colonial-istorică ar fi oarecum nedrept ca Olanda să câștige tocmai în Africa de Sud. Idem Anglia.

Danemarca

Singura echipă scandinavă care va fi prezentă în Africa de Sud a la al patrulea Mondial din istorie, reuşind să iasă din grupe de fiecare dată. Avându-l antrenor pe Morten Olsen de mai bine de un deceniu, Danemarca e o echipă organizată temeinic şi cam atât. Lipseşte flerul, lipseşte talentul care să compenseze platitudinea echipei.

Fără să culeagă prea multe complimente, danezii au totuşi o coloană solidă, Sorensen-Agger-Poulsen-Tomasson-Bendtner. Ca la mai toate echipele nordice defensiva e robustă, cu Agger şi Simon Kjaer în centrul apărării, iar în faţă lor stau doi închizători tehnici, Christian Poulsen de la Juventus şi Daniel Jensen de la Werder Bremen. Urcând în ofensivă însă, e greu să pui degetul pe un jucător pe care îl vezi marcând 3-4 goluri la o astfel de competiţie. Au un puşti talentat din cale afară, Christian Eriksen de la Ajax, care la 18 ani va fi cel mai tânăr jucător de la Mondial. Nu ştiu însă dacă va prinde prea multe minute, s-ar putea să fie prea crud.

Japonia

Japonia e genul de echipă care îşi domină adversarii inferiori, dar nu prea îndrăzneşte să pună probleme echipelor mai bine cotate. Ei au o uriaşă problemă de mentalitate, fiind intimidaţi de turneele de calibru.

Jonathan Wilson a scris un articol excelent în Sports Illustrated despre stilul Japoniei, ceea ce el numeşte android-soccer, un joc de posesie total previzibil, în care nici un jucător nu îndrăzneşte să ia iniţiativa. Îl citează şi pe Ivica Osim, fostul antrenor al Japoniei, care dă o explicaţie culturală pentru absenţa acelui tupeu pozitiv:

Trebuie să înţelegeţi felul în care îşi trăiesc vieţile în Japonia. Mereu e cineva deasupra ta în ierarhie şi mereu trebuie să-l întrebi pe el ce să faci, pentru că ştie mai multe decât tine. Cea mai mare problemă e că nu există risc, nu există improvizaţie în Japonia, iar fotbalul nu poate exista fără asta.

Actualul antrenor, Okada, îşi aşază echipe că un 4-2-3-1 convenţional, cu Yuki Abe şi Yasuhito Endo, jucătorul astiatic al anului 2009, în faţa liniei de fund. Cel mai sclipitor talent al japonezilor e vârful Shinji Okazaki, un atacant de mare calitate care a marcat 15 goluri la naţională anul trecut. Ţineţi minte numele ăsta.

Camerunul

„Leii neîmblânziți” nu prea mai sperie pe nimeni. S-au calificat cu noroc dintr-o grupă în care Gabonul era să-i lase acasă, iar la Cupa Africii au făcut prezenţa şi atât. Talent există, nu e nici o îndoială, îl au pe Alex Song de la Arsenal, pe Bassong şi Assou-Ekotto de la Spurs, şi evident pe Sami Eto’€™o.

Problema Camerunului e că sunt o echipă dezbinată, care nu dă nicidecum impresia că trage în aceeaşi direcţie. Primele fisuri în unitatea echipei au apărut după ce Paul LeGuen i-a luat banderola lui Rigobert Song şi i-a dat-o lui Eto’€™o. Un caracter dificil şi conflictual acest Eto’€™o, care a ameninţat săptămâna asta cu retragerea din echipă, în urma criticilor pe care i le-a adus Roger Milla. Eto’€™o e într-adevăr singurul jucător world-class al Camerunului, dar el nu e genul care face lucrurile să se întâmple de unul singur, cum era Esssien pentru Ghana spre exemplu. Eto’€™o e un jucător care în primul rând se mişcă foarte inteligent în teren, caută spaţiile libere, or dacă atunci când le găseşte pasa nu vine, apare frustrarea.

Camerunul joacă un fotbal urât, oarecum nemţesc, fără a avea însă coeziunea şi forţă mentală a germanilor. Nu mi-aş pune banii pe ei.

Germania

Die Mannschaft vine după o serie de turnee finale în care şi-a depăşit condiţia. Fără să strălucească, Germania a fost bătută în finală de Brazilia în 2002, în semifinală de Italia în 2006, după prelungiri, şi iarăşi în finală de Spania la Euro 2008. Anul asta, karma s-ar putea să bată la uşa nemţilor. N-aş merge atât de departe încât să anticipez că nu vor ieşi din grupă, mai ales că au făcut-o de fiecare dată din 1954 încoace, dar nici nu-i văd în semifinale. Nemţii se prezintă în Africa de Sud, cu una din cele mai tinere echipe din istoria lor, cu o medie de vârstă de 25 de ani.

Germania are trei probleme mari:

– accidentările: pe lângă Ballack, care a fost cosit cu mult cinism de Boateng în finala FA Cup, mai lipsesc Adler, Westermann, Rolfes şi Traesch.

– portarul: Robert Enke, goalkeeperul care a păzit buturile în jumătate din meciurile din preliminarii, s-a sinucis în noiembrie anul trecut în urma unei depresii accentuate. În celelalte cinci meciuri a apărat René Adler de la Bayer Leverkusen, care e indisponibil însă după ce şi-a rupt câteva coaste. Asta îi lasă pe nemţi pe mâna mai puţin experimentaţilor Manu Neuer de Schalke, şi Tim Wiese de la Werder Bremen, care au împreună şase selecţii la naţională.

– atacul: favoriţii lui Low, Podolski şi Klose, au făcut un sezon mizerabil, marcând împreună doar 5 goluri în Bundesliga. Golgheter a ieşit Kuranyi, care nici n-a prins lotul.

Între atâtea motive de îngrijorare, Germania are şi unul de entuziasm în playmakerul Mesut Özil, un stângaci de excepţie, care are şi dribling, şi şut şi pasă decisivă. Ozil a impresionat la Europeanul U-21 din Suedia pe care l-a câştigat cu Germania, şi de atunci e privit ca marea speranţă a fotbalului german. Barcelona şi mai ales Arsenal îl urmăresc atent, fiind considerat urmaşul lui Fabregas pe Emirates.

Australia

The Socceroos sunt în mare măsură aceeaşi echipă de la Mondialul din 2006, formată din jucători care joacă de mult timp împreună, 9 din ei evoluând în Premier League, iar restul în Italia, Turcia, Olanda sau Germania. Pe lângă vedetele Tim Cahill şi Mark Schwarzer, există o pleiadă de jucători care joacă fotbal de înalt nivel în Europa: Lucas Neill de la Everton, împrumutat la Galatasaray unde joacă şi Harry Kewell, David Carney care a luat titlul în Olanda cu Twente, Brett Emerton şi Vince Grella de la Blackburn sau Mark Bresciano de la Palermo.

Antrenor e un olandez cu personalitate, Pim Verbeek, care şi-a făcut ucenicia sub Guus Hiddink şi Dick Advocaat la cârma Coreei de Sud. Olandezul merge pe un sistem 4-2-3-1, cu Josh Kennedy de la Nagoya Grampus din Japonia, vârf împins. Asta va fi marea problemă a australienilor la Mondial, golurile. În calificări ele au venit firesc de la acest Kennedy, care are 1.98m, dar adversarii se numeau Bahrain, Qatar sau Uzbekistan. În faţa echipelor mult mai atletice din grupă D, Australia va fi nevoită să caute alte variante de a marca.

Serbia

Sebia e creditată de atâta lume cu şanse de fi revelaţia turneului, încât nimeni nu s-ar mai mira dacă ar fi să prindă o seminfinală. Cu atât mai puţin noi, care ne-am văzut striviţi la Belgrad de o echipă mustind de talent.

În 2006, când încă erau la pachet cu Muntenegru, sârbii s-au calificat la Mondial primind un singur gol în 10 meciuri. Au ajuns în Germania şi a început circul. Muntenegreanul Vucinic s-a dat lovit, antrenorul şi-a chemat prorpiul fiu în locul sau, un balamuc întreg în urma căruia Serbia-Muntenegru a pierdut cu 6-0 în faţa Argentinei. Iată de ce Serbia poate ajunge departe cu o singură condiţie: să n-o ia razna.

Atu-ul sârbilor e o defensivă de granit, cu trei din patru fundaşi în elita mondială. Ivanovic nu e din croiala Maicon/Dani Alves, dar defensiv e impecabil, Vidic e în primii 5 apărători centrali din lume, iar pe Kolarov se bat cele mai mari cluburi în vâră asta. La mijloc, Stankovic, care e la a treia Cupă Mondială pentru a treia ţară, e capabil să influenţeze jocul box-to-box. Aripile Krasic şi Jovanovic marchează mai des ca atacanţii, Zigic şi Pantelic, care au înscris împreună doar de patru ori în preliminarii. Veriga slabă e portarul Stojkovic, care nu prea prinde echipa la Wigan.

O echipă atletică, cea a Serbiei, împotriva căreia e un coşmar să te aperi la fazele fixe. Radi Antic a construit pe scheletului unui 4-4-2 o echipă eficientă şi sârguincioasă, care s-ar putea să plece din Africa de Sud cu câteva scalpuri de echipe mari.

Ghana

Ghana pe care o s-o vedem în Africa de Sud e jumătate din echipă care ar fi fost cu Essien în ea. Calitatea şi spiritul de dirijor al lui Michael Essien sunt de neînlocuit. Mijlocaşul lui Chelsea a înţeles destul de devreme n-are rost să fie dezamăgit constant că nu are colegi pe măsura talentului lui la naţională (vezi C. Ronaldo sau Mutu) şi şi-a asumat poziţia de lider, încercând să-şi pună viziunea în slujba echipei fără să-şi critice mereu coechipierii. Asta face din el un jucător teribil de important pentru Ghana.

Ghana joacă un 4-4-1-1, cu Sulley Muntari şi Anthony Annan în faţă linei defensive, şi Asamoah Gyan în avanposturi, un vârf excelent care s-a făcut remarcat la Cupa Africii şi care a marcat 13 goluri în 24 de meciuri sezonul trecut pentru Rennes.

Ghana a fost spulberată zilele trecute de Olanda cu 4-1 şi, deşi africanii au arătat energie şi angajament, naivitatea defensivă i-a costat scump. Au părut foarte vulnerabili pe contraatac şi incapabili să gestioneze fazele fixe ale adversarilor. Ghana s-ar putea să fie nevoită să mai aştepte 4 ani, până când va mai creşte generaţia care a luat anul trecut Mondialul U-20.