anglofil.ro

George Best a fost primul superstar modern pe care l-a avut fotbalul – vârful de lance al avangardei care a făcut din jucătorii de fotbal icoane ale culturii pop. Renunţând la şorţurile caraghioase ale anilor ’50, un fotbalist avea pentru prima oară acel şarm care combina lumea sportului cu cea a modei şi a muzicii.

Remarcat la 15 ani de un scouter al lui Manchester pe maidanele din Belfast, Best a fost chemat să dea câteva probe. A fugit înapoi în Irlanda după o zi de cantonament, răvăşit de dorul de casă. Tatăl sau Dickie a fost nevoit să-l sune pe Matt Busby, arhitectul marii echipe a lui Man U de după Război, şi să îl roage să îi mai dea o şansă puştiului slăbănog. Protejat de blândeţea patriarhală a antrenorului, Best s-a întors şi a rămas să scrie istorie pe Old Trafford.

A debutat la 17 ani, în 1963, împotriva lui West Brom. Accelerările scânteietoare şi driblingul flamboaiant l-au impus instantaneu în prima echipă. Iată descrierea pe care i-o făcea Brian Glanville la vremea respectivă:

„remarcably balanced, modest and self-contained, and, like Stanley Matthews before him, a model of thrift who puts most of his money in the building society, lives in digs, and goes to the pictures twice a week” (Sunday Times, 3 ianuarie 1965).

E un portret care nu anticipează în nici un fel fragilitatea de mai târziu.

În acelaşi an, abia intrat în prima echipă, Best a stat de vorbă cu un alt mare jurnalist englez, Hunter Davies. La 19 ani, George Best era un puşti timid care abia îşi făcuse curaj să între în vorba cu fetele, le scria de câteva ori pe săptămână părinţilor, strângea banii din prime, nu fuma şi mai ales nu obişnuia să bea. Exact patru decenii şi un transplant de ficat mai târziu, versiunea răvăşită de alcool a acestui puşti se stingea pe patul unui spital londonez. Ultimele sale cuvinte: Nu muriţi ca mine!

Revenind. La mijlocul anilor ’60, Best îşi construia treptat reputaţia unuia din cei mai buni atacanţi ai vremii. Unul din elementele cheie ale mitologizării sale a fost rolul jucat în victoria cu 5-1 a lui Man Utd din deplasarea de la Lisabona. A doua zi, Daily Mirror îl numea „cel mai tânăr candidat la rolul de Rege al Fotbalului European”. Două sezoane mai târziu, în 1968, Manchester United întâlnea din nou Benfica lui Eusebio într-o finală epică desfăşurată pe Wembley. Până în ziua de azi, primul XI aliniat atunci e considerat cel mai bun din istoria clubului englez. Într-o demonstraţie desăvârşită de îndemânare şi pasiune, Man Utd şi-a strivit adversarii cu 4-1. Best marcând un gol. Avea să fie apogeul demonstraţiilor de fotbal magic arătat de Best.

După acel meci, totul s-a destrămat. Matt Busby, antrenorul care îi fusese ca un tată până atunci, s-a retras. Rătăcit, Best a căutat răspunsuri pe fundul halbelor de Guinness şi a adoptat jemanfişismul de playboy care l-a făcut notoriu. La începutul anilor ’70, Best era deja un hedonist feroce, pe jumătate alcoolic, afemeiat şi client al taboidelor. Devenise peştişorul de aur captiv într-un acvariu, şi o naţie întreagă îi urmărea fiecare mișcare. Încă se antrena relativ din greu, încă marca relativ des, dar linia dintre viaţa personală şi cariera de sportiv era din ce in ce mai greu de tras. În scurt timp, obiceiurile nocturne i-au copleşit cariera, iar plăcerea de a juca fotbal dispăruse aproape complet. Plecat de la Manchester, avea să mai prindă câteva contracte în ligi exotice, dar fapt e că la 27 de ani era ca şi terminat.

Georgie Best a fost întruchiparea perfectă a mitului sportivului talentat subjugat de cultul trăirii clipei. Acel champagne-lifestyle brevetat de Best l-a condus către o promiscuitate, în care virilitatea era dată doar de statutul social. Filozofia lui Best e rezumată cel mai bine de acel citat care apare acum pe tricourile fanilor: „Am dat o grămadă de bani pe băutură, femei şi maşini rapide. Restul i-am cheltuit aiurea”. Ca un mare deget mijlociu arătat lumii, Best îşi făcea de cap prin cluburile vremii, se ascundea câte trei zile în apartamentul unei Miss World iar sâmbăta dezmembra de unul singur o echipă în Cupă.

Preţul popularităţii lui Best a fost violenţa gratuită cu care a avut de-a face, dar despre asta n-o să se facă prea multe tricouri. Nu era săptămână în care Best să nu fie atacat într-un pub, pentru simplul motiv că era faimos. Iată-l povestind consecinţele unei reclame la o firmă care făcea cârnaţi:

„I ended up getting în fights în the street with people who didn’€™t eat sausages, and, being an Irishman, I don’€™t mind fighting. I’€™ll fight any wanker. I got into so much trouble and ended up getting arrested and going to prison beacause people wanted to come up and fight”.

Bobby Keetch povestea că se plimba cu Best prin West End când un dement a venit şi l-a pocnit din senin: „That’€™s because my girlfriend fancies you”. Tot în Londra, într-un pub din Picadilly Circus, a primit o halbă care i-a spart capul în trei locuri doar pentru că nu semnase niciodată cu Liverpool. A ajuns la spital cu capul înfăşurat în prosoape pentru a opri hemoragia. Doctorul l-a cusut, dar a vrut să-l ţină pestă noapte pentru nişte radiografii. „Don’€™t bother with that, I’€™m Irish” i-a răspuns Best.

Circulă mai multe anecdote referitoare la George Best, însă una din ele prinde perfect acel mare „what if?” in care e învelită cariera irlandezului. Se spune că un băiat care se ocupa cu room-service-ul a intrat în camera lui Best, găsindu-l pe acest în pat cu Miss World-ul vremii, o frapieră de şampanie şi teancuri de lire câştigate la cazino. Dezamăgit de irosirea obscenă a talentului care se desfăşura în faţa ochilor săi, chelnerul l-a întrebat: „Georgie, where did it all go wrong?” Sunt tot felul de referinţe la această întrebare genială, una din ele fiind piesa polonezilor de la Myslowitz.

Sursa foto: Flickr, Rongem Boyo.