Cultură fotbalistică britanică

anglofil.ro

Comentarii:

community.anglofil.ro

Arsenal rămâne fără marjă de eroare

By In Premier League
  • Chelsea – Arsenal a fost proverbialul game of two halves, doar că repriza lui Chelsea a fost mai bună decât a lui Arsenal. Chelsea a marcat de două ori în primul sfert de oră, ambele goluri venite după faze uşor controversate, dar arbitrajul e un red herring în cazul ăsta. Ce contează e Arsenal că pierde pentru a doua săptămână la rând, jucând o singură repriză pe meci.
  • în prima repriză l-am văzut de câteva ori pe Wilshere chemandu-şi exasperat colegii la pressing. Prea multe meciuri o găsesc pe Arsenal ţeapănă şi leneşă pe fază defensivă. În partida de ieri Ramires a făcut mai multe alunecări decât Vermaelen, Mertesacker, Coquelin şi Diaby la un loc. Vorbim de fundaşii centrali şi mijlocaşii defensivi. Dacă nici de la ei, atunci de la cine ar trebui să vină alunecările?
  • am scris în ultimele săptămâni despre declinul lui Bacary Sagna, care pesemne n-a trecut neobservat de un tactician meticulos că Benitez. Chelsea a căutat prima repriză să joace cu mingi lungi în spatele lui Sagna, care fost prins în mod repetat prea sus în teren. Zonal Marking:

However, the most interesting positional aspect was how Chelsea kept a man wide-left in the first half, switching the play wide and causing Sagna difficulties at right-back. That was surely a deliberate policy because it contradicted the natural movement of the Chelsea attackers, and it’s a sad reflection of Sagna’s current form that he was apparently targeted as a weak link.

[cleeng_content id=”153305622″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

  • Tottenham şi Man United au făcut un meci neaşteptat de bun pe o ninsoare care a fost aproape să amâne partida. Faţă de abordarea gung-ho din tur, când i-au dat prea mult spaţiu lui Bale, United a stat la cutie şi a invitat-o pe Spurs să atace. Ceea ce s-a şi întâmplat, gazdele având suficiente ocazii clare pentru o echipă despre care se spune că nu-i place să atace poziţional. Dempsey şi Defoe au ratat singuri cu portarul, în timp ce Bale a avut câteva şuturi deviate care au trecut pe lângă bară. De cealaltă parte, Rooney a avut un penalty clar la 1-0, care ar fi închis probabil partida.
  • golul lui Spurs din ultimul minut de prelungiri a venit după o minge boxată slab de De Gea. Prezenţa aeriană a spaniolului va fi iarăşi pusă la îndoială, dar timp de 90 de minute De Gea fusese cel mai bun om al lui United. Când adversarul apucă să tragă de opt ori pe poartă, zici mersi că ai scăpat doar cu un gol.

  • pentru Liverpool, meciul cu Norwich a fost din categoria mai mult ca perfectul. Clean sheet cu Carra titular. Henderson dictând ritmul jocului cu autoritate. Gerrard marcând de la distanţă după enşpe ani. Sturridge şi Suarez înțelegându-se de parcă ar avea bluetooth în ghete. Dacă aş fi cârcotaş, aş spune că Norwich i-a făcut mari. Dacă vor fi în stare să joace la fel cu Arsenal şi Man City, asta rămâne de văzut în următoarele două etape.
  • trei goluri în primele trei meciuri pentru Sturridge la Liverpool. Te face să te întrebi pe ce loc ar fi fost Liverpool acum dacă ar fi insistat să-l aducă în vară. Sau poate că doar venirea lui Ba l-a făcut surplus to requirements la Chelsea.
  • Ben Davies. Ţineţi minte numele ăsta. E fundaşul stânga care îi tine locul lui lui Neil Taylor la Swansea. E galez, are 19 ani şi la începutul sezonului avea un contract de doar 400 de lire sterline pe săptămână. Cu Stoke nu numai că a marcat primul gol, dar a avut cele mai multe intercepţii, driblinguri şi alunecări reuşite.
  • se întâmplă prea multe lucruri în partea de jos a clasamentului ca să le înghesui aici, dar încerc să pun zilele următoare o analiză detaliată a luptei pentru evitarea retrogradării.

  • aş remarca doar că e a treia săptămână la rând când încep echipa săptămânii cu Julio Cesar, care a ţinut-o în viață pe QPR pe Upton Park. Dacă e un portar mai bun în momentul asta în Premier League, eu nu ştiu de el.

Golul săptămânii: Jordan Henderson vs Norwich.

Echipa săptămânii: Cesar – Debuchy – Kompany – Agger -Davies – Lennon – Ramires – Gerrard – Silva – Benteke – Fletcher.[/cleeng_content]

Sursa foto: barbutti.

Premier League – etapa 23 – discuție deschisă

By In Premier League

Primele meciuri ale etapei sunt azi de la oră 17:00. Digi transmite Man City – Fulham, dar eu m-aş uita mai degrabă la Liverpool – Norwich care e pe site de la aceeaşi oră. Liverpool a bătut cu 5-2 în tur şi o prinde iar pe Norwich ieşită din formă, fără nici o victorie în ultimele cinci partide. Sturridge ar trebui să joace din primul minut, după o săptămână în care a avut timp să se pună la punct fizic.

De la 19:30 e West Brom – Aston Villa. Nothing to write home about, sincer să fiu, cred că o să aştept rezumatul de la MOTD.

Duminică în schimb avem două meciuri mai mult decât decente. Arsenal coboară până pe Stamford Bridge, cu cerneala abia uscată pe contractul de 100k/week lui Walcott, care a semnat până la urmă prelungirea. La Chelsea ar putea să revină în primul XI căpitanul John Terry, după ce a bifat zece minute pe finalul meciului cu Stoke.

În mod normal ai zice că Chelsea sunt favoriţi, doar că de la venirea lui Benitez albaştrii se simt mult mai bine în deplasare decât pe teren propriu. Patru din patru în deplasare şi doar o victorie în ultimele cinci partide de Premier League jucate acasă. Cine ar fi crezut că huiduielile şi cartoanele care-l atacă pe Benitez au un efect colateral asupra echipei?

De la 18:00 se joacă meciul etapei Tottenham – Manchester United. Spurs l-au pierdut pe Sandro pentru restul sezonului şi pe Adebayor pe durată Cupei Africii. United n-a mai pierdut din 2001 pe WHL dar echipa de acum e una din cele mai solide din istoria recentă a lui Spurs. Ceva îmi spune că un egal n-ar fi un capăt de ţară pentru nici una din echipe.

Ca de obicei, vă aştept gândurile, ranturile şi întrebările pe marginea acestei etape. Lol, mersi de recomandare, ii tot ascult de vreo două săptămâni!

Încă ceva… Dacă aveţi chef să faceţi o fapta bună weekendul asta, câţiva prieteni pleacă marţi până în Guineea Bissau într-o expediţie caritabilă. Dacă vreţi să urmăriţi povestea lor sau să-i sprijiniţi, daţi o vizită pe site-ul lor.

Sursa foto: wonker.

Nu Lance Armstrong e eroul

By In Casual Friday

Lance Armstrong a mărturisit aseară ceea ce USADA stabilise în urmă cu câteva luni, şi anume că a pus la punct cea mai sofisticată schemă de dopaj din istoria sportului.

Ai crede că nici un om teafăr la cap nu mai poate să-l admire pe Lance după toate lucrurile care ieşiră la iveală cu mult înaintea acestui interviu. Ai crede greşit. Americanul are în continuare fani care n-au de gând să lase adevărul să stea în calea minciunii frumoase în care cred de atâta timp. Unul din ei e Bogdan Socol:

Pentru mine, Lance rămâne un campion indiferent de toate acuzaţiile care i se aduc de cei care se comportă precum nişte exorcizatori cu un demon. Da, poate s-a dopat şi a fost mai şmecher decât ceilalţi. Dar a făcut asta într-un sport în care majoritatea practicanţilor săi de mare performanţă recurg la substanţe interzise sau, cel puţin, nu sunt curaţi sută la sută.

Paragraful de mai sus e greşit în atâtea feluri că nici nu ştiu de unde să încep. Un loc bun ar fi logica strâmbă care spune că oricum toţi cicliştii se dopează aşa că e în regulă. Discursul de retragere admirabil al Nicolei Cooke, cea mai bună ciclistă din generaţia ei, contrazice vehement mitul neavutului de ales:

I am appalled that so many men bleat on about the fact that the pressures were too great. Too great for what? This is not doing 71 mph on the motorway when the legal limit is 70. This is stealing somebody else’s livelihood. It is theft just as much as putting your hand in a purse or wallet and taking money is theft. Theft has gone on since the dawn of time but because somebody, somewhere else, does it, does not mean it is right for you to do it. There can be no excuse.

Chiar şi aşa, lucrul pe care nu-l înţeleg apologeţii lui Armstrong e că nu dopajul e revoltător. De dopat, e drept s-au dopat şi alţii. Destui. Dar nimeni n-a mers atât de departe că Lance pentru a-şi ascunde urmele. Asta spune şi fostul lui mecanic:

Do I think he cheated? Yep. But my real problem is something that diehard fans seem unable to grasp: the vengeful tactics he uses against people who tell the truth about him, on and off the bike.

Dacă ignori mărturiile celor care au lucrat cu el, toată treaba aduce într-adevăr cu o exorcizare. Te întrebi ce le-a căşunat unora pe texanul bronzat care a învins cancerul şi care n-a fost prins niciodată dopat în timp ce concura. Dar cum poţi să ignori mărturiile?

Mărturia lui Hamilton căruia i-a promis că o să-i facă viaţa un iad, a maseuzei Emma O’Reilly pe care a făcut-o în toate felurile, a lui Betsy Andreu, soţia unui fost coleg de echipă, care a primit un telefon care spunea că cineva o să-i rupă o bâtă de baseball de cap.

Cum ignori alte zeci de mărturii din partea unor oameni ameninţaţi şi hăituiţi de armate de avocaţi pentru că au avut curajul să spună adevărul?

Când se satură de mizeria din tabloide, lumea spune că presa ar trebui să educe. Ca numărător de cornere, m-am întrebat de multe ori cum poţi să educi prin lucrurile pe care le scrii. Şi oricum am întors-o, am ajuns la ce spunea Aristotel, că educaţie înseamnă să-i faci pe oameni să le placă şi să le displacă lucrurile care trebuie.

Nu-l judec pe Lance pentru că nici nu pot să-mi imaginez greutăţile prin care a trecut. Vreau să-l cred când spune că o să-şi petreacă restul vieţii încercând să recâştige încrederea oamenilor cărora le-a dat viaţa peste cap.

Dar ca jurnalist, să scrii că Lance e un erou, când toate lucrurile de mai sus erau binecunoscute… e scandalos.

Alţii sunt eroii în toată povestea asta. Eroi sunt jurnaliştii David Walsh şi Paul Kimmage care n-au dat înapoi când atatita alţii au făcut-o, intimidaţi de procese de calomnie. Eroi sunt soţii Andreu care au pierdut sute de mii de dolari pentru că au spus adevărul. Eroi sunt cicliştii care prind un podium sau două în toată cariera din cauză că nu se dopează.

Câte pase a dat Hagi în ’94?

By In Recomandari

OPTA şi-a relansat recent site-ul, care include acum statistici detaliate de la toate Campionatele Mondiale din ’66 încoace. Până să-mi dau seama, pierdusem deja jumătate de dimineaţă scormonind prin statisticile puilor de lei. Iată ce am aflat.

Cu opt şanse de gol create, o acurateţe a paselor de 91.5% şi zece suturi, Dembrovschi pare să fi fost cel mai bun jucător pe care l-am avut în Mexic în 1970. Nu degeaba scria Ioan Chirilă despre Dembo că “e atât de sigur pe minge încât sunt convins că o poate ţine minute în şir lipită de picior”.

În Italia ’90 apărarea noastră a stat în cuplul Rednic – Andone, cu un plus pentru Ando la mai toate capitolele care contează. 11 din 12 alunecări reuşite pentru Andone şi 28 de mingi respinse faţă de doar patru ale lui Rednic. Nu mai zic că în faţa lor stătea Gica Popescu, cu 96% din pase reușite.

Că Hagi a fost cel mai bun român de la World Cup ’94, asta ştie toată lumea. Ce nu ştiam e că a fost şi cel mai faultat jucător al turneului, de 25 de ori, dar şi că a pus serios osul la faza defensivă, având o singură alunecare nereuşită din 11 încercări.

Şi ajungem la Franta ’98, un turneu neremarcabil pentru noi, dacă e să ne luăm după statistici. M-am mirat când am văzut că Marinescu a jucat în toate meciurile de atunci fără să facă prea mulţi purici la naţională. Din opt selecţii în toată cariera, patru au fost meciuri de Campionat Mondial.

Dacă aveţi nevoie de un motiv ca să procrastinati la serviciu… you can thank me later.

Sursa foto: footysphere.

Sentimentalismul lui Wenger o costă pe Arsenal

By In Premier League

După celebra lovitură de kung-fu, Cantona a ţinut o conferinţă de presă în care a spus doar atât:

When seagulls follow the trawler it is because they think sardines will be thrown into the sea.

După care s-a ridicat şi a plecat. Pescăruşii sunt jurnaliştii, care urmăresc bărcile de pescuit, adică jucătorii, în speranţa că o să le pice şi lor o sardină, adică un citat bun de pus în ziar.

E o metaforă care explică de ce conferinţele de presă au devenit atât de banale. Antrenorii spun aceleaşi lucruri pe care le-au spus etapa trecută, luna trecută, sezonul trecut. E un soi de limba de lemn care protejează echipa de mai multă atenţie decât e nevoie.

Nostalgia după Van Persie

Wenger cunoaşte jocul ăsta şi-l joacă la fel de bine ca oricine, dar mă tot gândesc la câteva lucruri pe care le-a spus vineri, înaintea meciului cu Man City. Primul e că lotul e aproape complet. Păi dacă e complet, ce caută Arsenal pe şase?

Al doilea lucru interesant a fost că îl vede pe Fabregas revenind la Arsenal cândva. Iar al treilea, că Van Persie a făcut bine că s-a dus la United pentru că la City s-ar fi pierdut printre atâţia atacanţi buni.

Nu e nimic neadevărat şi nici măcar controversat în ce a spus Wenger. Dar e ceva ce te-ai aştepta să auzi de la tatăl lui RVP, nu de la antrenorul echipei de la care a plecat. După opt ani de zile la capătul cărora a făcut din olandez cel mai bun atacant central din Premier League, Wenger lasă impresia că încă îi vrea binele lui Van Persie. Problema e că din momentul în care a pus cerneala pe contract, binele lui RVP e răul lui Arsenal.
[cleeng_content id=”205231880″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sentimentalismul lui Wenger

Wenger e un domn. Un gentleman loial oamenilor şi ideilor în care crede. Dar câteodată mă întreb dacă asta nu lucrează împotriva lui. Tactic, crede atât de mult în acest fotbal bazat pe posesie încât joacă acelaşi sistem de ani de zile. Un sistem care ignoră şi nu se mulează niciodată pe aşezarea adversarului.

N-a făcut-o nici măcar împotriva Barcelonei, despre care şi Roberto Martinez spune că e singura echipă care te obligă să te adaptezi:

I think Barcelona are the only team in the world against whom you’re allowed to compromise your approach. They play every game on their terms.

Când vine vorba de jucători, Wenger e mai sentimental decât alţi antrenori. Cine ar fi avut răbdarea pe care a avut-o Wenger cu Almunia, cu Diaby sau cu Rosicky? Mai important, ce alt club are structura salarială “socialistă” de la Arsenal?

Arsenal nu-şi permite să plătească salarii mari jucătorilor buni pentru plăteşte salarii mari jucătorilor mediocri. Rosicky, Arshavin şi Mertesacker iau £80k pe săptămână. Gervinho, Chamakh şi Santos câte £60k.

Manchester United nu plăteşte salarii cu mult mai mari dar se bate an de an la campionat şi Liga Campionilor. Asta tine de pragmatismul lui Sir Alex Ferguson, care face toate lucrurile pe dos faţă de Wenger.

Pragmatismul lui Alex Ferguson

SAF s-a întâlnit recent cu Sir Dave Brailsford, antrenorul echipei britanice de ciclism care a luat opt medalii de aur la Olimpiadă de la Beijing. Având câţiva sportivi trecuţi de vârful carierei, Brailsford l-a întrebat ce să facă pe scoţian, care ştie una-alta despre schimbul de generaţii.

Sfatul lui Fergie a fost simplu: “Scapă de ei”! La fel cum făcuse la rândul lui cu Beckham, Phil Neville, Roy Keane, Wes Brown sau O’Shea.

Tactic, lucrul care-l defineşte pe SAF e acelaşi pragmatism. Fergie nu e prizonierul unei anume filozofii de joc, a unei viziuni poetice despre cum trebuie jucat jocul ăsta. Trimite mereu altă echipa în teren, caută să exploateze slăbiciunile adversarului şi nu se fereşte să experimenteze.

Îl pune pe Rooney să facă munca de jos, joacă cu două aripi sau cu romb la mijloc, termină meciurile cu patru atacanţi sau cu niciunul. SAF nu e un inovator, un romantic, ci un antrenor care nu se dă înapoi de la nimic. Nici tactic, nici în vestiar, nici în relaţia cu jurnaliştii.

Da, câteodată poate fi un rechin resentimentar şi lipsit de compasiune. Dar ce l-a ţinut în fruntea lui Manchester United mai bine de un sfert de secol e că nu lasă inima să-i afecteze judecata. Lucru care de câţiva ani încoace nu se mai poate spune despre Wenger.[/cleeng_content]

Sursa foto: dyobmit