Un articol-mărturisire scris de Ursano
Mă uit de mulți ani la tenis dar a devenit ceva foarte important pentru mine abia de la Agassi (pe Năstase nu l-am prins cu adevărat). A fost primul pentru care m-am sculat noaptea, primul la meciurile căruia am transpirat și m-am stresat. După Agassi am mai iubit un singur jucător, un anume Rafael.
Read more
We’re told that the great athletes have the ability to quickly forget the past. Simona Halep won precisely because she never ever forgot. https://t.co/UpCmHRPuuu
— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) June 10, 2018
Spoke to players in Feb re Halep. I remember one saying (para): I admire and respect dominance. But I can’t relate to it. I can relate to losing. I know how hard it is to get up again. Watching her lose so often, so publicly, it was easy to relate. I felt for her. We all did.
— Courtney Nguyen (@FortyDeuceTwits) June 9, 2018
Cred ca excepționalul articolul din New Yorker, At the French Open, Fearlessness Wins, de Louisa Thomas v-a fost semnalat deja (inclusiv de Alex). O fac și eu aici citând concluzia din final despre Simona:
“She is twenty-five now; this was her second French Open final. “This one hurts a lot maybe, because I am more—I realize more what is happening,” she said afterward. She said that it “hurts a lot, and I need time just to—I don’t know. To go away.” Tearful, she tried to smile. Halep seemed to be playing for more than her first major title—and for more than the No. 1 ranking, which would have been hers had she won. She always seems to be playing for something deeper. When she is on a tennis court, it seems like a place where a person can learn about oneself.”
O victorie a Simonei va fi unul dintre cele mai bune rezultate al unui sportiv român din 1989 încoace. Au trecut mai bine de 28 de ani de atunci. Vor mai trece tot atâția până să mai apară un sportiv de asemenea calibrul?
Pur și simplu nu mă simt în stare din punct de vedere emoțional să rezist. Meciul din sferturi cu Svitolina, la care a trebuit să iau o pauză, a fost prea mult pentru mine. Lucrez la un un proiect la sediul beneficiarului și încep exact la ora meciului (nu am voie sa am telefonul asupra mea, deci nu există tentația să verific scorul). Voi lua prima pauză după 50 de minute și atunci voi vedea scorul. La a doua pauză, după 2 ore si jumătate mă aștept sa fie terminat meciul. Nu sunt obligat sa merg să lucrez, eu aleg.
Îmi este înca clar întipărit in minte cât am suferit la finala de Cupa Davis de la Bucuresti, deși eram copil. Atât am invățat in timpul scurs de atunci, că trebuie să mă protejez. Înfrângeri la fotbal pot suporta. Dar la tenis e prea dureros.
Iar seara voi savura în liniște meciul in reluare (dacă caștigă Simona). Dacă pierde, mă uit numai daca articolele pe care le voi citi mă conving ca ce s-a intamplat pe teren contine sămânța unei viitoare victorii intr-un Grand Slam.
