Romania – Albania: cu umor inainte!

Știu că va fi greu. Cred că doar umorul ne poate salva în caz de… Iată câteva din citatele mele preferate la acest Euro 2016. Va rog să adăugați și voi.

“Dacă ar vota mâine toți morții mamei lui Bogdan Stancu, PSD-ul ar câștiga alegerile la nivel planetar.”

Kamikaze – Live Franta – Romania

“Dacă Dumnezeu există, cred că-și trage palme peste frunte când joacă România. ‘Iar milogii ăștia? Băi, dar chiar așa, trebuie să vă scot din belea numai eu, de fiecare dată? Pe Keșeru ăla de ce-l plătiți?’ ”

Vlad Petreanu – Nationala ultimei sanse

“Echipa naţională seamănă tot mai mult cu mine! Cum eu aştept să câştig la loto, în cap am multe numere, dar nu am mai intrat într-o agenţie a loteriei de mai bine de 20 de ani, aşa şi echipa pregătită de Iordănescu vrea să câştige fără să atace. Condiţia minimală pentru a obţine o victorie este să faci mingea să treacă printre cele trei bare de metal şi dunga de iarbă îmbătrânită artificial printr-un şut, o lovitură de cap, o magie sau o rugăciune. Altfel nu se poate!”

Dede’s (Dan Nicolae) in Ziarul Metropolis – Birlic in rolul lui Othello

 

 

 

Cronica meciului Franța-România (Euro 2016)

Un articol scris de Filotas

Mâna aspră a tatălui meu pe cap, ciufulindu-mă. Școala s-a terminat în sfârșit, făcând loc unor lungi luni de vacanță și fotbal. Feresterele sunt deschise în bucătărie și mama oftează ușor, deschizând din când în când ușă aragazului, să vadă dacă friptura s-a făcut. Miroase a copt și a cimbru uscat. Cer 5 lei și o zbughesc pe ușă până în centrul orașului. Îmi cumpăr o înghețată și ziarul sportul românesc. Mai sunt câteva zile până la meciul cu Columbia și nu reușesc să mă gândesc la altceva. Pe prima pagină, cineva îl ironizează pe Iordănescu. Altcineva ne da victime sigure. Citesc tot. Visez cu ochii deschiși apoi acasă, îmi deschid o carte și citesc. O închid și visez. Vara e frumoasă și nemișcată într-un timp adus de departe, cu respirări de vânt trecând printre frunzele verzi ale copacului aplecat într-o parte din fața blocului. Timpul curge altfel, serile sunt mai lungi și grupuri de copii se țin de mâini într-un facebook real în fața și în spatele blocurilor, la mii de ani lumina depărtare de mirajul smartphonului. La televizor nu există încă decât un program românesc, TVR, la care se uită 20 de milioane de oameni.

*
Ultima dată când am fost pe Stade de France se întâmpla la meciul Franța-Italia, din preliminariile Euro 2008. Eram undeva urcat în vârful tribunelor. De sus jucătorii descriau o pantomimă ciudată, cu umbre mute în X proiectate pe gazonul de un verde spălăcit. Franța venea după teribilă campanie din Germania și își lua revanșa după finală. Vieira încă juca, Ribery avea 23 de ani și Zidane tocmai se retrăsese. Acum stadionul mi se pare mai mic, dar mai colorat. Sectorul suporterilor români e plin de galben, aruncat deasupra peluzei. Semnul fricii atârnă invizibil dar greu de tavanul Parisului ca o ghilotină amintind de zilele Marii Terori din 1793, dar spectacolul trebuie să meargă înainte.

*
În noaptea de 19 iunie 1994 îmi rodeam unghiile, aplecat pe marginea patului de la țară. Odaia era îngustă, cu pământ bătut sub covorul brodat manual. În perete, sus, difuzorul agățat de un cui cârâia încă despre cotele apelor Dunării. Îmi amintesc hârâitul din 1989, când bunica împreună cu vecinii stau pe scaunele și ascultau discursul lui Ceaușescu despre elementele fasciste de la Timișoara. Afară era o iarnă lucie și câteodată difuzau dramatizări ale unor romane renumite. Steaua Sudului de Jules Verne. Sau Insula Comorii. Acum e o vară toridă și îmi frâng degetele obsesiv. Cineva cântă la nai și ceasul e peste două. Mă frământ. Sunt singur cu obsesia asta pentru fotbal care îmi arde mintea. Tata doarme buștean. Televizorul alb-negru are o dungă albă care clipocește în zig-zag peste imagine. Deodată, imaginea naistului se închide și apare o filmare de sus. Stadionul e un oval imens iar deasupra lui se aude huruitul unui elicopter și vocea înăbușită, de departe, a lui Cristian Topescu. Inima mi se urcă în gât și stă acolo. Pe ecran, tăiate de linia albă, apar numele jucătorilor. Pentru o clipă sunt conștient de nemișcarea din jurul meu, de aerul stătut, de lucrurile care nu se mișcă în absența umanului. De vibrația pe care o da lumii doar conștiința umană. A mea e conectată la numărul zece al lui Hagi, care îi strânge mână lui Valderama. Îmi trece prin minte sprintul lui Asprilla de la 5-0 cu Argentina. Sunt sedus de la început de jocul Columbiei, un fotbal frumos, pase scurte, orientare spre atac, Leonel șerpuind, Valderama pasând, Asprilla cu pasul de alergător de 100 m plat, cei doi coloși Valencia și Rincon adulmecând frica lui Stelea. Stelea închis parcă într-un combinezon spațial, mă tem să nu fiarbă înăuntru. Dar românii au ceva în plus: inteligență. Fac pressing sus, pe două linii, cu Raducioiu și Dumitrescu. Hagi e o umbră ce aleargă nevăzut, dublajul în apărare e ireproșabil. Valencia se lovește de Prodan ca de un zid.

*

S-au schimbat multe. Copilul de acum 23 de ani are fire albe la tâmple. Iar zumzetul stadionului din California s-a topit încet, peste veri, iar locul inimii gâtuite de emoții a fost luat de devenirea realității. Îmi privesc în ochi amintirile dar mi-e imposibil să refac emoția de atunci, acum. Acum mă simț departe de ce se întâmplă, un pic indiferent, cu cărămizile maturității îndesate una peste altă peste mine. Mi-e greu să simt ceva pentru această nouă echipă. O echipă adunată cumva din resturi, care nu pare să aibă acel rezervor de magie. “Une equipe sans talents”, cum titrează L’Equipe. Și nu e doar un efect al convexității timpului și al idealizării trecutului, ci în mod obiectiv nu există suficientă calitatea fotbalistică la această echipă. Dar în sinea mea îmi doresc să se întâmple ceva și Generalul să producă aceeași consternare ca în 1994. Cu ce sau cu cine, nu știu. Gândul îmi zboară la șerpuirea lui Hagi și încerc să mi-l imaginez pe Nicușor Stanciu făcând la fel. Leonel și Valderama s-au topit și în locul lor apar Kante și Pogba. Nicușor e mic. Dar poate, cine știe. Poate e unul din acele meciuri când se naște din nimic o stea. Din haos, ordine.
Drumul până la stadion îl facem cu metroul 13. Fatidic. O mare de tricouri albastre și câteva galbene. Ciorchini adunate în fiecare vagon. Tăcere și multe zâmbete crispate în cutia de conserve. Creierul îmi creează scenarii de coșmar, imaginându-și un tip ascuns printre călători, cu mâna transpirata pe un detonator improvizat, suflul surd al exploziei stâlcind trupurile și înăbușind zbieretele. Scutur din cap și mă concentrez pe altceva. Pe golul lui Hagi cu Țara Galilor. Un șut surd care înaltă poarta prin magie, acolo unde să nu ajungă palma portarului. Cum ne depărtăm de inima Parisului, stațiile sunt din ce în ce mai murdare. Saint-Denis-ul ne primește însă organizat, cu jandarmi pe mai multe linii, împrăștiați printre dube albastre cu însemnele prefecturii din Paris. Verificările sunt sumare și ne strecurăm printre gradene. Marea de albaștri se varsă ușor spre porți. Atmosfera e destinsă, nici un sâmbure de incident, romanii si francezii beau bere de la aceleasi terase si totul anunta un spectacol reusit.

Stadionul se umple ușor, oamenii revin de la încolonarea de la bere și snack-uri, scandează, fluieră, zâmbesc. Înainte de meci toți sunt câștigători. Și românii, printre francezi. Mulți fac mistouri acasă, scrolez pe facebook și-i citesc, ascunzându-și pesimismul. Și frica de umilință. Se poate în mod realist termina peste 5-0, îmi zic, în timp ce se desfășoară festivitatea de deschidere, cu dansatori de cabaret răsfirați printre chestii ce semănau cu ouăle de dragon ale ui Daenerys. În mijloc un carusel din care iese David Guetta însoțit de o blondă. Apoi se cântă imnurile, francezii se înmulțesc si ei si acum sunt 60,000.

Imnul Franței zguduie stadionul. Patriotismul, de care în țara la noi ne ferim ca de ciumă să nu fim acuzați de naționalism, este în Franța un bun nenegociabil. Cântecul e purtat de zeci de mii de piepturi, senin și sincer. “qu’un sang impur, abreuve nos sillons…”. Un sânge impur să ne hrănească brazdele, sună versul controversat, anacronic și războinic. Un cântec scris cu pumnul în aer în terbilii ani de după Revoluție, când nouă Republică luptă împotrivă lumii și Generalul Bonaparte urcă ușor fiecare treaptă către imperiu. Fiecare revoluție naște un imperiu. Acum e rândul imperiului lui Deschamps, omul care se identifică cu istoria modernă a echipei Franței, de la dezastrul cu Bulgaria la eroismul anilor 2000. La 12 ani, “Le Poumon” alergă că un nebun și marca 52 de goluri în primul sezon de juniori. Celălalt General e mai aplecat de spate acum, produsul aproape total al regimului de stat, chiar milităresc, cu o viață petrecută la Steaua, unde a debutat în Divizia A în același an în care Deschamps se năștea. Acum stau față în față iar noi cântăm cu ei. Peluză românească este la înălțime. Avem curaj. Sper că și ei.

*

Belodedici se aruncă elegant și atinge mingea. Deposedarea e perfectă și mingea e aruncată la Hagi. Sprint și pasă. Pasă și preluare, Raducioiu, capul în pământ și doi fundași greoi. Gol. 50,000 de columbieni oftează. Escobar privește în gol, neștiind că va mai juca doar două meciuri în scurta lui viață. Pe margine, oameni tineri abia ieșiți din comunism exulta, se îmbrățișează. Hagi are un volum de joc care modifică totul. E tânăr și aleargă mult, ține mingea, creează întotdeauna frică. Pare că știe ce trebuie să facă. Dacă ceilalți jucători își pot folosi doar anumite calități, el își poate folosi toată suprafața piciorului: glezna mobilă, tibia, genunchiul, exteriorul, interiorul, călcâiul, coapsă, talpă. E ca un ghem de plumb care muta echilibrul unde e dorit.

*

Kassai fluieră startul Euro 2016. Chiriches acordă primul aut, dar recuperăm repede. Împingem jocul spre poarta lor, scoatem un corner. Andone deviază pe spate și multe beri se vărsa pe jos la reluarea lui Stancu de la 2 metri în pieptul lui Lloris. Obținem alt corner, alt aut. Stăm acolo alte minute și parcă punem suflet. Peluza începe să urle. Francezii se dezmeticesc și construiesc ușor, într-un 4-3-3 clasic, dar care pare un pic lent. Pintilii e înfipt bine între Pogba și Kante. Pogba, speranța franceză, este combinația monstruoasă între travaliul lui Deschamps și creativitatea lui Zidane. Dar azi greșește mult. Francezii găsesc însă benzile, Săpunare e lent și Giroud își începe seria cu o lovitură de cap biciuită pe lângă Tătărușanu și pe lângă poartă.
Minutele trec și simt că din teren se transmite ceva către tribune. Un fel de încredere. Suporterii, oastatici ai fricii de a nu pleca acasă umiliți, văd altceva. Chiriches reușește câteva intercepții spectaculoase, Pintilii e prezent și suplinește lipsa de viziune a lui Hoban, iar mijlocul francez pare sufocat între acest 4-2-3-1 românesc. Dar Payet se desface și apar ocaziile. Mai întâi același Giroud, apoi bara lui Griezman după o bâlbâială a lui Chiriches, apoi iar Giroud trăgând cu gloanțe albe spre peluză noastră. Francezii din tribune dau drumul la Marseilleisa de rezervă și Griezmann trimite la o palmă pe lângă. În față la noi Andone e previzibil și Stancu ajută mai mult în spate. Încercam benzile dar ne descoperim la Rat și Săpunaru, așa că ne retragem prudent. Măcinăm însă bine la mijloc, unde Pogba și Matuidi sunt prinși ca într-o pânză de păianjen și greșesc mult. Pogba are 23 de ani și se vede, încă afectat de presiunea care îi cade pe umeri. În schimb Payet pasează bine. La capatul paselor sale se afla insa Giroud, aflat intr-un ciudat concurs cu Stancu pentru premiul de cel mai ineficient atacant al serii.

*

Leonel întoarce către Asprilla care se lansează și depășește un fundaș, al doilea dar trage puternic în pieptul lui Stelea, în combinezonul lui spațial. Recuperăm și Dorinel pasează către Hagi. O atingere și un șut. Mingea nu se învârte iar portarul se scurge pe lângă bară. Comentatorul are o secundă de uluiala apoi urlă. Urlu și eu, cu pumnii în aer. Columbia are mâinile în șolduri si noi avem 2-0. Dar atacurile nu încetează. Românii sunt atletici, mai ales în apărare. Au un stil agresiv de a se apăra, cu marcaj om la om și presiune repetată și dublată pe purtătorul de balon. Mușchi și motivație. Valencia înscrie însă la un corner și 50,000 de columbieni sunt în aer.

*

Pauza trece și reîncepem munca. Și noi și ei. Încă orice e posibil, chiar și un gol al lui Stancu. Dar nu, Stanciu înțeapă perfect o minge către careu, Stancu se desface din chingile lui Rami, stopeaza cu pieptul și trimite cu tibia la doi metri pe lângă. Oftatul e un bemol lung, care se scurge până jos, la scăunelele stewarzilor și până la pantomimă comică a unui îndepărtat om cu părul alb care se zbate în față băncii noastre. Peluza cântă însă și acoperă stadionul. Francezii răspund dar sunt acoperiți din nou. Vrem să se întâmple ceva. Românii de jos vor și ei și continuă să strângă bine Franța într-un loc unde cocoșii nu se simt comfortabili. Sunt dezorganizați, pierd multe dueluri aeriene și Griezmann și Pogba pur și simplu azi nu merg. Dar Giroud împinge o minge cu capul în poartă. Faza mută se întâmplă departe, dar aștept un fault, Giroud părând că atinge portarul. E gol însă și stegulețele tricolore cu alb în mijloc joacă în aer. Sunetul e asurzitor. La noi e o tăcere de români.
Dar nu ne lăsăm și atacăm și noi. Popa reușește să depășească și centrează, Stanciu levitează și Evra vine de nicăieri acroșându-l. Kassai are momente de ezitare, dar e forțat de un asistent să acorde penalty-ul. Exultam și ne rugăm în gând. Dar e Stancu. Nu Stancu. Ba da, Stancu, care-l păcălește pe un excelent Lloris și în sfârșit ne da ceva real de sărbătorit. Și ne năpustim ca lupii nemâncați și sărbătorim. Preluam iar controlul stadionului, tăcerea de român se mută la francezi, acolo unde stegulețele stau acum în poală. Sărim de pe scaune spre scările de acces. O doamnă stewart septuagenara ne îndeamnă cu mână tremurândă să ne întoarcem la loc dar nu o bagă nimeni în seamă. Un steward de culoare cu o mână ne arată locurile, dar privește anxios spre meci, unde Pogba trimite singurul șut periculos respins însă de Tătărușanu. Și strânge pumnul a deznădejde. Meciul e strâns și putem mai mult. Dar nu avem mijloace. Deja jucăm peste ce pot oferi calitățile tehnice ale jucătorilor. Francezii vorbesc însă de o României coerentă și organizată. Așa pare. În lipsă tehnicii, Iordănescu a reușit să creeze cu bloc care frustrează. În atac Alibec intră dar e greoi și neinspirat. La fel și Chipciu, care se impiedica in putinele baloane pe care le primeste. Publicul romanesc s-a molipsit insa de politetea locala si nu-l admonesteaza. Deschamps renunță la formula inițială și încearcă și el un 4-2-3-1, cu Pogba sacrificat și Marțial și Coman noi aripi. Mișcarea ține și suntem împinși în spate. Marțial scapă de Săpunaru dar trage pe lângă. Coman dansează frumos, e blocat de densitatea de galbeni.
E minutul 89 și simțim că plecăm bucuroși acasă. Dar nu încă. Payet primește o minge scurtă de la Kante și văd balonul cum se scutură sus, în vinclul lui Tătărușanu. Pleine lucarne. Cădem în tristețe iar peste drum francezii exulta final, cu o explozie sonoră care ne arde timpanul. S-a terminat. Payet plange in bratele lui Deschamps, cu flashuri trecându-i poate prin creier din perioada când la 18 ani tocmai se angajase ca lucrator comercial într-un supermarket.

*

S-a terminat. O pasă lungă a lui Hagi, o preluare în ultimul moment a lui Raducioiu și câștigăm. Băieții comuniști ieșiți în lumea bună provoacă o mare surpriză. În ideația mea de copil Hagi e un colos. Fundașii sunt stânci. Așa s-a născut în mentalul colectiv al multor români o legendă despre ce pot face unii români. O legendă care a murit în timp, pas cu pas, în timp ce copiii de atunci creșteau mari și fotbaliștii de atunci îmbătrâneau mici.

Acum însă s-au refăcut unele punți arse peste timp. Fragile, dar s-au refăcut. Umbrele lui Hagi, Popescu și Raducioiu sunt doar umbre, dar o parte din calităților lor au sclipit la Chiriches și Pintilii. Și mai ales la Stanciu, omul meciului pentru noi și lăudat de presa străină. E o înfrângere pe care o așteptam, dar e o muncă în spate pe care această echipă de fotbaliști puțini talentați au făcut-o și s-a văzut că au făcut-o. Iar asta s-a transmis în tribune, unde suporterii nu s-au mai simțit umiliți sau rușinați.

Plecăm acasă un pic dezamăgiți dar și surprinși. E tipul acela de surpiză care poate lăsa loc la lucruri mai bune. Ne ținem de barele de metrou și ne împrăștiem în inima orașului mare de unde am venit. E și mâine o altă zi.

Tenis: Fed Cup la Cluj

O corespondenta de la Ursano

Clujul este un oraș frumos, pe care îl redescopăr la fiecare vizită (și am ajuns să merg măcar de 2 ori pe an, acum, odată cu meciul, am botezat și o fetiță), începând cu primul TIFF acum vreo 8 ani. Un oraș care, spre deosebire de marea majoritate a orașelor mari din România, știe ce vrea și face ce trebuie. Acum au sala asta modernă, funcțională și destul de mare (+7k). Nu e ceva excepțional, dar e ceva ce lipsește din orice oraș mare, începând cu Bucureștiul și continuând cu al meu Iași.
Atmosfera? Foarte frumoasă și civilizată, dar s-a simțit lipsa de experiență a publicului: la unele puncte când credeau că s-a terminat și se bucurau înainte de rezultat, dar și în unele momente de criză când nu a sesizat momentul în care erau necesare încurajări. Mult mai bine organizat decât la Galați, mai ales în partea de jos a sălii.
Meciurile: Simona a fost evident nepregătita fizic (nu în sensul unei probleme fizice per se, ci în sensul că îi lipsesc meciurile, constanța) și pare mereu marcată psihic de presiunea inevitabilă care apare la aceste meciuri. La Fed Cup nu pare să vina niciodată cu cea mai bună versiune a sa, iar dacă și alți factori se suprapun (lipsă de încredere), rezultatele sunt cele care se văd. Paradoxal, mie și celor doi prieteni cu care am fost (noi mergem în echipă asta peste tot – Roland Garros, Madrid, Galați, Cluj), ni s-a părut că cel mai bun tenis l-a jucat în primul set cu Pliskova. A avut apoi o ușoară scădere la începutul setului 2 dar revenise. Apoi a urmat căderea din acel game fatidic (4-4, 40-15) și s-a dus totul pe apa Sâmbetei.
Apoi a urmat meciul Monicăi și cred că am fost singurul care a zis că Monica are o șansa. Publicul s-a manifestat vizibil surprins de jocul Monicăi (nici prietenii mei nu o mai văzuseră, iar unul din ei, care joacă și el cu mult slice, dar doar de pe rever, nu se putea opri din râs) și a început să o încurajeze abia după 2-3 game-uri cu adevărat. Monica însă, spre deosebire de Simona, știe bine să gestioneze relația cu publicul și ceea ce s-a auzit în tribune la meciul ei a depășit repede ceea ce se petrecuse la cel anterior. All in all, o victorie spectaculoasă și întâmpinată cu mult entuziasm. Și de noi cu câteva sticle de Vinul Cavalerului și Budureasca.
A două zi, am avut întâi meciul ranițelor: Simona a părut să fie mai stăpână pe ea și, chiar dacă Petra a avut vreo 5-6 game-uri în care a arătat de ce e dublă campioană de GS, raportul UE a fost decisiv. Multă bucurie și descătușare la sfârșit, atât din partea publicului, cât, mai ales, a Simonei.
Monica însă, nu a mai putut să facă încă un meci ca primul. În primul rând, a servit vizibil mai slab, în al doilea rând, noi știam că va pierde încă de la începutul setului 3 când, după un raliu nesfârșit, cu fața exact spre noi, i-a spus Alinei Tecsor: „nu mai pot”. A terminat resursele, jocul ei necesită un consum fizic mare și era clar și că va pierde simplul, și că nu va mai putea juca la dublu.
Dublul nu a avut poveste. Am avut o contră nesfârșită pe drumul de întoarcere cu unul din prieteni, el susținând că mai relevantă a fost forma proastă a Ralucai, iar eu că a fost jocul tactic super static al Andreei.
Peste toate, am pierdut dar nu am regretat o secundă participarea. 3 jucătoare de top, multă dramă și o locație frumoasă/un public cald au făcut ca impresiile finale să fie pozitive.
Un singur lucru despre publicul larg de tenis român: nu mă mai surprinde infantilitatea  cu care se discută despre așa-zisa greșeală a Alinei de a nu o menaja pe Monica pentru dublu. Forma Monicăi din primul meci, lipsa sa formă a Andreei, faptul că nu aveam nicio garanție că se schimba ceva la dublu, toate justifică decizia Alinei. Dar românii preferă să strice orice lucru frumos care le iese în cale …. Aaa, și se uită prea ușor ce echipă e Cehia la feminin, ce performanțe are. Oricum, un om cu mintea la cap nu ne dădea mai mult de 20% șanse de victorie.

Cronica lui Coys la meciul de rugby Romania-Canada 17-15

Că și preambul la cronică, am citit deunăzi în mult hulitul GSP un articol semnat Radu Cosasu, Stralucirea unui eseu, și mi-am adus aminte exact marele ‘of’ al tatălui meu – Dumnezeu să-l ierte – cel care m-a introdus de mic în acest sport. Parcă aud și acum comentariile de după meciuri cu vecinii de scaun sau de televizor: ‘Am învins, dar nu știm să jucăm domnule, nu știm altceva decât rolling mol (sic), tușă și șut, ați văzut ce frumos joacă francezii la mână, noi de ce nu încercam măcar? Cât o să meargă cu acest stil?’ Oarecum straniu pe vremea aia să nu știu ce înseamnă un 11m (fotbalul l-am descoperit ulterior), dar să știu ce e un rolling mol (sic) și o grămadă.
Au trecut anii de atunci și după 30 și ceva de ani o să văd din nou un meci al României pe viu, Canada la RWC2015. S-a potrivit bine, e cred prima mea săptămâna completă ‘on the bench’ în 16 ani de consultanță, altfel ar fi fost greu de conceput să petrec o zi de marți în Leicester. Recunosc că mi-a cam tremurat mâna dimineață citind mailul de servici așteptând să găsesc fatidicul mesaj care să mă anunțe că încep un alt proiect, dar n-a fost să fie. Așa că am putut să savurez un mic dejun de rugbist pe fond sonor de Ibiza Sonica, un scurt drum la gym și la 1 trecute fix eram în metroul spre St Pancras. Gara e relativ goală, nu e ca și cum s-ar înfrunta All Blacks și Wallabies. Realizez că e prima oară când calc în St Pancras după vreo 12 ani, unul din multele proiecte de regenerare reușite din Londra, altfel arată acum față de începutul anilor 2000 când puneam piciorul prima oară în zonă într-unul din cluburile dispărute de mult, The Cross, un club de altfel senzațional, dar un fel de insulă într-o mare pestriță de beggars, homeless, drug addicts și pimps. King’s Cross-St Pancras-ul de astăzi e ‘home of Eurostar’ iar kebab shop-urile și chippies-urile de pe vremuri au fost înlocuite cu upscale coffee shops and bars.
Ajung la Leicester după o oră și deja mi se face un somn de nedescris, parcă aș fi la serviciu. Rezist tentației unei alte cafele și mă grăbesc spre stadion cu o poftă mare de o bere. Drumul e foarte ușor, la fiecare intersecție sau trecere de pietoni e plin de voluntari RWC care te îndrumă. Plus că e deja un grup consistent care are același traseu. Citisem pe forumul planetaovala.ro înainte de meci dorința cuiva care spera să plouă la oră meciului să pună în dificultate jocul la mână al canadienilor – ploaia frate cu românul cam la orice sport, nu? Din păcate nici un semn de ploaie, e un soare strălucitor. Domină tricourile roșii – se vede că nici canadienii nu sunt un rugby nation, 90% au tricouri care pot fi purtate la orice eveniment sportiv, sau chiar Montreal Canadiens, Canada Lacrosse Team sau marele sacrilegiu, observ o pereche el purtând un tricou indefinit pe care scrie Canada și ea un tricou Arsenal? Yuk…Incerc să-mi închipui un australian care merge la rugby union cu un tricou Rabbitohs sau cu șapca de cricket. Puține tricouri galbene și am primul șoc, marea majoritate a celor ce au ca accesoriu un steag tricolor sunt localnici, în bună tradiție britanică susținători ai underdogs. Cumpăr și eu un steguleț al României împreună cu o pereche mai în vârstă care poartă mândrii culorile echipei locale Tigers, una dintre cele mai de success din Anglia. Stadionul e chiar aici – oare? Alarmă falsă, e stadionul de rugby al Tigers-ilor, mergem în continuare trecând pe lângă universitatea locală De Beaufort, una din cele mai apreciate din UK. Si iată și stadionul de fotbal, home of Leicester City, genuine PL contenders cum ar zice un coleg forumist. Multe postere DHL pe care le văzusem și la TV cu ‘Try’, caut una cu ‘Scrum’ însă nu găsesc, mi se pare mai potrivită stilului nostru de joc. Văd la un moment dat una cu ‘I love ruck’ – that’s the spirit, nu mai pierd timp în afară și găsesc repede intrarea – am chef de o bere. Inăuntru dezastru – văd doar Heineken. Deja mă împac cu ideea că îmi voi luă o cup of tea, însă ajuns la casă remarc și John Smith’s deci sunt sorted, cu paharul în mână mă îndrept spre tribună, la rugby merge să intri cu berea spre deosebire de fotbal unde ar fi carnagiu.
Stadionul e micuț, mi se pare chiar mai mic decât WHL (bifat prima referire la Spurs pentru Tudor). Remarc că pe jumătatea unde se încălzesc ai noștri e înnorat în vreme ce pe jumătatea de încălzire canadiană e soare puternic, predestinat. Au apărut și suporterii stejarilor, mai vocali decât canadienii și dotați cu tricouri de rugby (mea culpa, îmi imaginasem că o să văd nelipsitele treninguri Bergenbier, fanii români de rugby au însă mult mai multă clasă decât omologii lor suporteri ai naționalei de fotbal). Pe ecranul mare apare un pundit care seamănă de la distanță cu Robbie Savage, wtf? Ințeleg că e expert în toate, dar nici chiar așa, dacă tot căutau ceva local de ce nu the Walkers legend? Misterul se lămurește însă, și răsuflu ușurat, e o fostă legendă a Tigers-ilor care a jucat 200 de meciuri pentru ei, numele nu l-am reținut. Se fac prezentările și opinia generală e că arțarii sunt favoriți. Oare? Incălzirea echipelor e oarecum ciudată pentru unul de nu își face veacul pe la rugby, am pentru prima oară senzația pe care o are probabil un ‘fan’ asiatic sau nord-american la warm-upul de dinaintea unui meci de fotbal. Abia spre sfârșit canadienii încep un warm up bazat pe înaintarea la mâna, în partea cealaltă noi antrenăm grămada. Apoi ‘rosii’ încep exersatul placajelor utilizând niște chestii de cauciuc, îmi vine involuntar în minte imaginea pe care mi-a instaurat-o un coleg neo-zeelandez care mi-a zis că aia ai lor se antrenau pe vremea amatorismului în anii 80-90 tackle-uind copaci. Realizez că nu cunosc nici un jucător pe teren așa că voi face referire la ei cu numerele de pe tricou.
Echipele ies pe teren și se cântă imnurile. Cel canadian neintonat de nimeni din jurul meu în ciudă aglomerației de tricouri Montreal Canadiens și Canada Lacrosse. Al nostru, mai lung cu o strofă ca întotdeauna, de ce nu scurtăm repetiția aia absolut inutilă la care lumea mormăie întrucât nimeni nu mai știe versurile la a doua strofă e peste puterea mea de înțelegere. Incepe meciul extrem de bine pentru noi, dăm de pământ cu grămada lor ceea ce îi smulge o exclamație de admirație vecinului de scaun, purtător de tricou All Blacks (asta nu spune multe totuși, e ca tricourile cu Brazilia sau Barcelona la fotbal). Insă e doar un foc de paie, canadienii domină cu nonșalanță și ne întind pe toată lungimea terenului, ba încă cel cu numărul 14 de la ei trece ca prin brânză prin defensivă noastră chiar pe centru. Ratează o lovitură de pedeapsă exact din față mea, mi se păruse foarte aproape, însă obțin una în poziție central și fac 3-0. Noi jucăm lamentabil, numărul 12 e groaznic cu loviturile lui de picior, ce e asta? Galben? Nuuuu…Ma uit pe reluare, nu înțeleg și odată cu mine nici vecinul de scaun care pare mult mai în the know. Un galben too soft pentru al nostru și speranțele într-un rezultat bun nu mai sunt așa puternice că la început. Dar stejarii mă contrazic suntem la distanță minima de terenul lor de țintă în inferioritate numerică însă nu dăm drumul la minge de jos și pierdem oportunitatea, acest ‘not releasing the ball’ eternă meteahnă a echipelor din tier2. Rezistăm cu un om mai puțin însă nu mai ținem multă vreme piept atacurilor canadiene, e clar un contrast mare de stiluri. Pe treisferturi there is no contest, suntem inexistenți. Eseul vine invariabil și suporterii Montreal Canadiens și cei ai echipei de Lacrosse canadiene exultă. Transformeurul lor însă nu e prea în formă și scăpam doar cu 0-8. Ultimul minut ne prinde în posesie însă numărul 10 de la noi șutează în tușă, într-un mod ironic prinde una de excepție care îi smulge un zâmbet vecinului de scaun wtf was that? Reluările pe ecranul mare par să-l arate și pe Lynn Howells râzând cu poftă, cum naiba să trimiți mingea în tușă când ești în prelungiri și ataci? Asta face echipa în apărare în prelungiri că să intre la cabine, nu cea în atac.
E pauză și încă sper, e totuși doar un eseu transformat și un penalty. Insă a două repriza începe de coșmar, numărul 14 al lor străbate vreo 20-30 metri fără a fi placat, e ridicol. Mă enervez cumplit la reluare, eseu frumos, dar l-am făcut arate Lomu.
Scorul e 15-0 și cred că e cam gata. Insă începem să atacăm, stângaci cu o grămadă de knock-on-uri și inainteuri, ne zbatem și începem să îi împingem în jocul nostru strămoșesc de grămadă. Si la una din grămezile alea venim cu un rolling maul peste ei care ridică localnicii și vecinul neo-zeelandez în picioare ‘ Good work România!’ Lumea mai apreciază și un good old kidney pie se pare și nu numai un tapas al fresco. Un puști în spatele meu însoțit de tatăl sau devine și el vocal ‘Romania are very much into this, come on Romania!’  iar tatăl aprobă că e o repriză mult mai bună ca prima. Prindem curaj și devenim chiar disperați pe blocaje, Gal blocheza o degajare greșită al numărului 10 de la ei și ne ridicăm toți în picioare văzând eseu însă arbitrul fluieră, knock on. Nu îmi e clar dar pe reluare pare destul de nenorocoasă faza. Presăm, canadienii sunt supuși prima oară meciul asta la presiune și cedează, obținem o tușă la vreo 10 metri de terenul lor, asta e eseu, trebuie să fie. Mă uit la ceas, minutul 69, excellent timing. Criminal însă executat, scurt astfel încât canadienii ne scot cu maulul în tușă și neozeelandezul de lângă mine e disperat, nu-i vine să creadă ca a văzut așa ceva, nu bați tușă scurt dacă vrei să te duci cu ei cu tot în eseu, îl arunci lung să nu te poate răsuci, îmi explică încă intrigat de cum am irosit o altă oportunitate. Si totuși jocul are un singur sens, cât de multe greșeli de începător am comite devine clar că vom înscrie, o succesiune de infracțiuni canadiene, un sin-binn și binemeritatul eseu. Cu emoții mari, cred că au fost câteva minute de incertitudine. Că un fapt divers la TV apare că și cum lumea de pe stadion are acces la comentariul arbitrilor, de fapt nu e chiar așa. Habar n-ai din tribună ce vorbesc ei ceea ce face anxietatea și mai mare. Reluările curg, nu observ nimic neregulamentar, nu înțeleg ce vrea arbitrul să verifice, e eseu cât se poate de clar și totuși îmi scăpa ceva? Nu, într-un final confirmă, 15-12 urmat de o transformare dintr-o poziție unde canadienii rataseră în prima repriza. 15-14 și puștiul din spate e în delir. Ca și mine, ce ușor e la rugby – nu e că la fotbal unde poți avea ghinion, aici e negru pe alb canadienii sunt groggy și îmi e clar că vom înscrie măcar din penalty, dacă nu alt eseu. Nu trece un minut cred și grămadă, clar vom încerca să obținem penalty din asta și asta și facem însă mi se pare distanță cam mare totuși. Pe reluări Lynn exulta, probabil știe ceva. Vlaicu se pregătește, canadienii găsesc puterea  fluiere. Mingea se se ridică in aer, coboara agonizant si cred ca trece printre – da! Arbitrii confirmă și stadionul e acoperit de Romania! Romania! Numărul 14 de la ei incearcă un ultim atac, dar iese in tușa (hihi), iar noi dominam categoric finalul fară nici un fel de emoții. Gata! Am invins dramatic, wow! Oare de ce n-am jucat si in prima repriză la fel?
Mă grăbesc să prind câteva cadre cu stejarii, bravo băieți! Insă părăsind stadionul mă surprind în postura tatălui meu, întrebându-mă unde vom ajunge cu acest joc greoi și lipsit de cea mai mică strălucire. In Japonia sper, însă serios vorbind ar trebui să schimbăm ceva. Nu până la meciul cu Italia că nu e timp, însă nu putem miza la nesfârșit pe naivitatea, oboseala și lipsa forței înaintării echipelor adverse.
Drumul înapoi spre gară e mult mai anevoios întrucât sunt 27.000 de oameni ce merg cam în aceeași direcție, însă cel mai mare comeback din istoria Cupei Mondiale îți dă altă dispoziție. Trec pe lângă un alt localnic ce își sună mama să-i comunice că a fost un ‘amazing game’ ca Romania a învins întorcând de la 15-0 și că o să o sune din nou când e în tren întrucât e incert că ajunge rapid fiind nevoit să răzbată printr-o mulțime de oameni. Si că și la little brother crede că i-a plăcut meciul. Ceea ce îmi întărește concluzia că la rugby suntem mai simpatici decât în alte domenii pentru englezul de rând.