Alex

Football is a game before a product, a sport before a market and a show before a business. (Michel Platini)

Între Euro și Olimpiadă, una dintre știrile care au trecut pe sub radar e semnarea noului contract pentru drepturile de televizare Premier League. Pentru o economie în recesiune, suma e de-a dreptul obscenă. Iată câteva numere ca să înțelegeți de ce spun asta:
[list color=”red”]

• drepturile de televizare pentru Marea Britanie ale Premier League din 2013 până în 2016 au fost adjudecate în schimbul a 3 miliarde de lire sterline. Precedentul contract era de £1.8 miliarde, ceea ce înseamnă o creștere de 70%.

[cleeng_content id=”773291240″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]

• drepturile de televizare pentru un singur sezon valorează acum de 25 de ori mai mult decât la începutul Premier League în 1992.

• meciurile vor fi împărțite între Sky și British Telecom. Sky are cinci pachete de meciuri și prima opțiune în 20 de etape, BT două pachete și prima opțiune în celelalte 18 etape.

• și asta doar pentru Marea Britanie, nota bene. Drepturile de televizare pentru restul lumii vor fi vândute treptat în următoarele luni, urmând să aducă până la trei miliarde de lire, după estimarea Deloitte.

• Premier League ia din televizare de două ori mai mult decât Seria A, și de trei ori mai mult decât Bundesliga, Ligue 1 și La Liga.

• Premier League va genera doar din televizare venituri mai mari decât veniturile totale ale celorlalte campionate din Europa.

• Premier League are și cea mai echitabilă structură de împărțire a banilor. Proporția între banii încasați de primul loc și ultimul loc e de 1.6 în Anglia. În Germania e 2, Franța 3.5, Italia 4 și Spania, wait for it… aproape 11.

[/list]

Câteva întrebări de bun simț. În primul rând, de unde au ăștia atâția bani de dat pe fotbal?

BT e cel mai mare furnizor de Internet din Marea Britanie având încasări de £19 miliarde și un profit de două miliarde de lire. Au în derulare o investiție masivă de £2.5 miliarde în fibră optică, urmând ca în următorii ani să ofere opțiunea de a urmări meciuri pe Internet la calitate HD.

Sky e Sky, cam cu asta se ocupă. Întâi vând pachetele pentru puburi, hoteluri, săli de sport și alte spații publice, un pachet costând anual în jur de £15 mii. Apoi vin reclamele și contractul pe care-l au cu Ford. Încă dinainte să înceapă să vândă abonamente publicului larg (7 milioane de abonați – £500 pe an/abonament), ei deja au acoperită cea mai mare parte din investiție.

Ce înseamnă noul contract pentru cluburile din Anglia?

Fără îndoială, le plasează mult mai bine în perspectiva fair-play-ului financiar. Real Madrid și Barcelona încă sunt cluburile cu cele mai mari încasări din lume, dar când modelul de distribuire al banilor din televizare în Spania va deveni mai democratic, atunci echipele englezești le vor lua locul.

Unde ajung banii?

Cea mai mare parte, în jur de 80%, ajung direct în conturile cluburilor. Iar cea mai mare parte din acești bani se duc pe salariile jucătorilor. Mai puțin de 10% sunt alocați pentru echipele din eșaloanele inferioare, pentru reabilitarea stadioanelor, youth development and creating chances.

Puriștii or să spună că fotbalul englez și-a vândut sufletul șeicilor și rețelelor de cablu. Și e adevăr în afirmația asta. Deși cluburile primesc tot mai mulți bani, par să nu fie nicioadata de ajuns. Doar opt cluburi din 20 au terminat pe profit sezonul 2010/2011. Asta în timp ce prețul biletelor a crescut de 11 ori, excluzând o bună parte din suporterii de rând, cei din clasa muncitoare, care au fost înlocuiți cu corporatiști. Prawn sandwich brigade, cum le-a spus Roy Keane.

Dar fapt e că, fără banii Skyului, Cantona, Bergkamp, Henry sau Ronaldo n-ar mai fi ajuns niciodată în Anglia. La fel cum n-am fi avut un campionat atât de competitiv și meciuri de o calitate excepțională în fiecare etapă.

Comercialismul de astăzi îi împinge pe mulți către nostalgie. Nu le-am prins, dar tot ce am citit despre stadioanele de la sfârșitul anilor ’80 din Anglia, îmi spune că erau locuri cenușii și violente, cu peluze pe jumătate goale duhnind a urină. There ain’t no back in the day. Modelul de urmat nu e undeva în trecut, cât undeva mai la est, în Germania. Dar asta e altă poveste.

[/cleeng_content]

Surse: Swiss Ramble, Sport Intelligence.

De ce a plecat Redknapp?

COYS și Romi vor fi primii care să vă spună că din afară e mai greu de înțeles. ‘Arry i-a luat pe Spurs în 2008, când adunaseră două puncte după primele opt etape, și i-a dus până în sferturile Ligii Campionilor. De la Gazza și Lineker încoace Spurs n-a mai avut o echipă atât de aventuroasă. So, what gives?

Redknapp a fost de la bun început un odd fit pentru Tottenham. El e genul de antrenor care bate în fiecare vară la ușa președintelui clubului și mai cere £25m. Or, Daniel Levy e poate cel mai chibzuit chairman din Anglia. Redknapp însă a folosit cu cap bugetul limitat pe care l-a avut, terminând pe patru, pe cinci, și iarăși pe patru în sezoanele pline pe care le-a prins pe White Hart Lane.

Deși au fost cele mai bune clasări din ultimii 20 de ani pentru Tottenham, suporterii nu l-au îndrăgit niciodată. Cumva, simțeau că Spurs e doar o stepping stone pentru Redknapp, o bornă necesară înaintea jobului de selecționer.

[cleeng_content id=”452850172″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]În febrarie, Tottenham avea 10 puncte peste Arsenal, ‘Arry tocmai fusese achitat în procesul de evaziune fiscală și Capello demisionase de la cârma Angliei. Cărțile păreau făcute.

Din momentul în care Redknapp a fost pus în discuție pentru postul de selecționer, el însuși a părut mult mai preocupat de următoarea mutare din carieră decât de soarta lui Spurs. La finalul sezonului, era deja prea târziu:

The employment of Paul Stretford to head Harry’s contract negotiations would have angered Levy because it indicated Redknapp was looking for the best deal he could get, and cemented the idea that being Tottenham manager was all about the money, like before when it had been all about the England job.

De ce a eșuat Villas-Boas la Chelsea?

Prunele abia culese din copac sunt numai bune pentru gem. Cele mai vechi sunt numai bune pentru țuică. Încercând să reporduca mecanic modelul de la Porto, Villas-Boas a încercat să facă un gem din prune vechi. And it all went a bit sour…

Filozofia lui de joc e clară, un 4-3-3 super-ofensiv, bazat pe o posesie prelungită, pressing nemilos și o linie de apărare foarte ridicată. Ca să faci asta ai nevoie de un anumit tipar de jucători – fundași centrali rapizi, aripi de calitate, un atacant care să se lipească de gol. În Terry, Sturridge și Torres, portughezul avea deja trei piese cheie din puzzle care nu corespundeau.

Ca închizător, Romeu și apoi Meireles au fost preferați în față lui Obi Mikel ceea ce l-a costat, iar pentru un jucător cu calitățile lui Lampard aproape că nu e loc în sistemul lui Villas-Boas.

Nu l-a ajutat nici faptul că mulți dintre elevii sau îl știau de pe vremea când era un puști de 25 de ani care analiza adversarii pentru Mourinho. Și nici înclinația de a vedea conspirații ale presei și de a pune pe toată lumea la punct.

Rigiditatea tactică, încăpățânarea și orgoliul, l-au făcut să piardă întâi încrederea jucătorilor și apoi a patronului. În turul cu Napoli ajunsese să joace cu Bosingwa în locul lui Ashley Cole. Era deja prea mult.

De ce la Tottenham o să fie altfel?

Pentru că, de la structura clublui până la croiala lotului, Spurs pare mult mai compatibilă cu principiile lui Villas-Boas.

Spurs e un club mai așezat, cu o politică mai consecventă de transferuri, cu mai puține prima-donne în echipă și o conducere mai puțin impulsivă. Portughezul va fi head-coach, ajutat de Tim Sherwood care va primi mai multe reponsabilitati decât până acum.

Iar de data asta, are și câteva prune proaspete la îndemână. Verthongen și Caulker, fundașii centrali veniți în vară, au viteză și le place să iasă cu mingea la picior din apărare.

La mijloc Villas-Boas are exact genul de jucători care-i plac. Portughezul tinde să joace cu un închizător puternic (Sandro având șanse să-i ia fața lui Scott Parker), un box-to-box energic(Modric sau Moutinho dacă va pleca croatul) și un mijlocaș ofensiv in-the-hole (Van der Vaart sau mai degrabă Sigurdson). Bale și Lennon, tehnici și iuți, iarăși sunt exact genul de extreme pe care le caută Villas-Boaș.

Problemele sunt în poartă unde Friedel mai are cel mult un sezon în el, și evident în atac unde a rămas doar Jermain Defoe.

În ciuda tradiției nefaste a lui Tottenham cu antrenorii de pe continent – Gross, Santini sau Ramos – Villas Boas are toate șansele să-și reabiliteze reputația în nordul Londrei, acum când nu mai are toată lumea pe umerii lui.[/cleeng_content]

Sursa foto: Flickr, MattBritt00.