Alex

Fiecare vară aduce un transfer-telenovelă, de data asta fiind rândul lui van Persie. La începutul lui iulie, olandezul a anunțat public că nu-și va prelungi contractul cu Arsenal, care expiră vara viitoare.

Pentru al doilea an la rând, Arsenal e pusă în situația de a-și pierde căpitanul și cel mai bun jucător. Dacă ești Dinamo – e ceva normal, dacă ești Arsenal – ai o problemă.

[cleeng_content id=”320496024″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]Fool me twice…

Fanii tunarilor vor umple forumurile cu ranturi despre loialitate, văicărindu-se în privința străinilor cei răi care vin și le fură jucătorii. Care jucători până ieri erau eroi și acum sunt mercenari. Dar peste toate detaliile neplăcute ale fiecărei plecări rămâne o intebare: cum de i se întâmplă doar lui Arsenal treaba asta?

Manchester United a fost într-o situație asemănătoare cu Rooney acum doi ani. Dar Fergie, colegii de echipă, suporterii, managementul clubului, toți au pus piciorul în prag și l-au făcut să se răzgândească.

Nu degeaba, în prospectul recentului IPO, conducerea clubului recunoștea că:

Our success depends on our ability to attract and retain the highest quality players.

Sunt doar câteva echipe în lume în stare să facă asta, iar Arsenal nu e una din ele.

Plecând la mai bine

E drept că van Persie n-a ales nici el cea mai elegantă cale. Nici nu se terminase bine Europeanul, când a avut grijă să dea un comunicat prin care s-a scos singur la mezat, sucind practic mâna clublui. Comunicat care se încheia cu o aluzie, și neadevărată pe deasupra, în privința vacanței de două săptămâni pe care chairmanul Gaizidis și-ar fi luat-o într-un moment atât de important.

Bun, că van Persie n-a fost un sfânt în toată tevatura ne-am lămurit, dar mercenar? N-aș zice.

Nu le-om ști ordinea, dar motivele pentru care olandezul vrea să plece sunt clare – că să câștige mai bine și că să câștige lucruri, ceea ce nu prea i s-a întâmplat la Arsenal. E greu să-i porți pică pentru asta.

Încotro?

Robin van Persie a fost cel mai bun atacant central din Anglia și din lume sezonul trecut. Olandezul a marcat, creat și ratat cele mai multe șanse de gol din Premier League. A terminat cu 30 de goluri și 8 pase decisive, făcând fericiți mulți antrenori de fantasy football.

A fost cel mai bun sezon al său, dar și primul în care a fost ferit de accidentări. Nimeni nu poate să pună mâna-n foc că va mai avea încă un sezon ca ăsta până la finalul carierei. Iar la cei 29 de ani pe care-i face azi… he’s no spring chicken either.

De asta cele £20m pe care le cere Arsenal nu cred că sunt o așteptare realistă. Nu pentru un jucător de 29 de ani, predispus la accidentări, aflat în ultimul an de contract. mai degrabă ceva între £15m și £17m.

Cât despre destinație, aici lucrăm cu malaxorul de zvonuri al tabloidelor. Încerc să pun un pic de ordine în sutele de articole care încep cu “se pare că”, dar oricum luați estimările cu un vârf de sare.

Juventus – 55% – italienii par să fie cel mai aproape de semnătura olandezului. După ce prima ofertă de £8m a fost refuzată, Beppe Marotta a revenit cu una mai serioasă de data asta. Depinde doar de Arsenal dacă o va accepta, van Persie având allegedly o înțelegere cu Juve de £190k pe săptămână.

City – 25% – dacă Juve nu va veni cu o ofertă fermă, cetățenii așteaptă la pândă. Vor trebui să scape întâi de Dzeko și Adebayor și să o convingă pe Arsenal că nu va fi văzută ca un feeder club, după plecările lui Nasri și Clichy în aceeași direcție.

United – 10% – pare încă una din manevrele lui Fergie menită să lase impresia că încă au fonduri ca să se bată pe cei mai buni jucători din lume.

Arsenal – 10% – greu de crezut, după ce van Persie a criticat antrenorul, chairmanul și și-a pus suporterii în cap. Pare o ruptură nevindecabilă, dar stranger things have happened.[/cleeng_content]

Sursa foto: Flickr, wonker.

Nu îmi aduc aminte de o vară care să fi consemnat mai multe permutări ale antrenorilor în Premier League decât cea de acum. Conservatorismul insular al chairman-ilor s-a mai muiat, și iată că începem să vedem alte nume decât cele ale suspecților de serviciu de acum câțiva ani – Curbishley, Megson sau Steve Bruce. Haideți să vedem cine sunt cei care le-au luat locul.

[cleeng_content id=”391371482″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]Steve Clarke la West Bromwich Albion

N-a fost tocmai prima alegere a celor de la WBA. Însă după ce negocierile cu Ralf Rangnick s-au complicat și Ranieri a semnat cu Monaco, scoțianului i s-a dat șansa primului job că antrenor principal din carieră.

Clarke e fostul secund al lui Mourinho la Chelsea și, mai recent, secundul lui Dalglish la Liverpool. Clarke e genul de antrenor căruia îi place să stea în iarbă zi de zi, și să se ocupe de fiecare antrenament. Având în vedere și lipsa de experiență ca manager plin, Clarke va fi de fapt head-coach, de transferuri, salarii și academie urmând să se ocupe directorul sportiv Dan Ashworth.

Un tactician impecabil, Clarke e văzut drept omul care a pus în ordine defensiva lui Liverpool după învălmășeala din mandatul lui Hodgson. Ca principal însă responsabilitățile nu se opresc la a așeza cum trebuie echipa în teren. Clarke trebuie să demonstreze că e capabil să-și motiveze oamenii și să le exploateze calitățile. Mourinho garantează pentru fostul său secund:

“If he had the chance to manage a club, even a big club like Chelsea, he would be ready for that. He is that good. He is an intelligent guy and always looking to improve. He is very open to co-operation and learning. He has a good relationship with the players, knows how to handle them. I think he is much, much better than many managers who are in charge of teams at the moment.”

Dacă vreți să aflați mai multe despre felul în care Steve Clarke înțelege fotbalul, interviul ăsta e un loc bun de început.

Michael Laudrup la Swansea

Laudrup a fost unul din acei jucători despre care ai fi putut jura că va deveni un antrenor priceput. Bifa toate căsuțele: inteligent, elocvent, carismatic, părea să aibă un creier făcut pentru fotbal.

Cu toate astea n-a impresionat până acum în cariera de antrenor. A început la Brondby cu care a câștigat cam tot în Danemarca, s-a mutat apoi la Getafe pe care a dus-o până în finala Cupei Spaniei și în sferturile Cupei Uefa, a fost dat afară de la Spartak după doar patru meciuri, iar sezonul trecut a evitat retrogradarea cu o Mallorca cu mari probleme financiare.

Cu Swansea e aceeași poveste – pe hârtie, Laudrup pare the perfect fit. La fel ca lebedele a fost influentat mult de filozofia spaniola asupra jocului. Laudrup apreciază fotbalul tehnic, fluid, bazat pe posesie și pase scurte, adica exact ce joaca Swansea de la Roberto Martinez incoace.

A și spus la prima lui conferință de presa că n-a venit să facă schimbări de dragul schimbărilor, asa ca m-aș aștepta să vedem more of the same în sezonul care vine.

Paul Lambert la Aston Villa

Ok, o spun de la început: oricine ar fi venit după Alex McLeish la Villa ar fi fost primit cu brațele deschise. Și Magiun Barbu dacă era, presa ar fi scris despre noul “elite Eastern-European tactician”. Sezonul trecut a fost unul de coșmar pentru villani încât era clar că aveau nevoie să dea pagina și să nu mai privească înapoi.

L-au adus așadar pe Paul Lambert, fostul antrenor al lui Norwhich. Un scoțian (ce altceva?) no-nonsense, ce-i în gușă și-n căpușă, genul de antrenor în fața căruia nu prea mișcă nimeni în front. Oarecum asemănător cu Martin O’Neill, după cum poate ați remarcat.

Lambert a fost ales de Lerner si pentru ca a demonstrat ca poate avea rezultate cu un buget redus. Nu mă aștept să facă minuni, dar dacă-l va avea pe Darren Bent sănătos, o va aduce probabil pe Villa înapoi în primele zece echipe din Anglia.

Dacă numele lui Lambert nu vă spune mare lucru, amintiți-vă că el e cel care l-a anulat timp de 90 de minute pe Zidane în finala Ligii Campionilor dintre Borussia și Juventus.

Chris Hughton la Norwich City

Locul lui Lambert la Norwich a fost luat de Chris Hughton, care revine în prima ligă din Anglia după concedierea scandaloasă de la Newcastle.

Spun scandaloasă pentru că Hughton a fost dat afară în mijlocul sezonului de la Newcastle, abia promovată, deși câștigase cu ei mai bine de jumătate din meciuri. La vremea aia, presa l-a stigmatizat pe Mike Ashley pentru că nu i-a dat suficient timp lui Hughton, dar timpul a dovedit că a fost decizia corectă. Dar nu vă așteptați să-l vedeți pe Henry Winter servind humble pie prea curând.

Hughton e un antrenor tânăr, modest, un motivator excelent căruia îi place să lucreze cu oamenii pe care-i conduce și să-i facă să dea ce au mai bun. Provocarea lui va fi să evite sindromul celui de-al doilea sezon împreună cu canarii, și cum Grant Holt a semnat prelungirea contractului, are toate șansele să o facă.

Cam asta-i. Nu cred că am uitat pe nimeni… Glumesc, dar atât Brendan Rodgers cât și Villas Boas cred că merită ceva mai multă atenție, așa că vom discuta despre ei în următoarele zile.
[/cleeng_content]

Sursa foto: Flickr, Sean MancEntee

Când Wenger a introdus regimul bazat pe pește, paste și legume în fotbalul englez, nu-și închipuia că va fi începutul unei revoluții. Dar iată că acum cluburile sunt atente la cele mai mici detalii din viața echipei, de la nutriție până la fizioterapie.

Toți au înțeles că într-un campionat atât de competitiv, orice avantaj contează. Puse cap la cap de-a lungul unui campionat, toate aceste mici lucruri pe care tu le faci mai bine decât adversarul ajung să facă diferența.

[cleeng_content id=”452419241″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]Luați accidentările, spre exemplu. Iată cum arată un clasament al accidentărilor sezonului trecut:

Dacă în clasamentul real diferența între mancuniene a fost cât un fir de păr, la accidentări Manchester United a fost detașat cea mai lovită, iar Man City cea mai ferită.

Unde ar fi fost United cu un Vidic apt tot sezonul, și unde ar fi fost City dacă Kompany s-ar fi rupt în decembrie? Ai zice că ține mai mult de șansă, dar în fotbalul modern nu mai sunt multe lucruri lăsate în seama șansei.

“Întâmplarea” face că Manchester City are cea mai bună echipă de sport scientists din Anglia. Poate nu e o coincidență că au avut și cele mai puține accidentări sezonul trecut.

“Right from the minute they finish a game, the recovery process starts. Players will head off for cold water baths and follow refuelling strategies to replace lost fluids and energy as effectively as possible.

Physiotherapists and soft-tissue therapists will work with the players to try to prevent a situation where they would go into a training session or a match vulnerable.”

[/cleeng_content]

Lăcomia fără margini a patronilor americani a adus-o pe Manchester United în genunchi. Listarea la bursă e ultima schemă financiară dintr-o lungă serie prin care au golit conturile clubului și le-au umplut pe-ale lor.

Să recapitulăm

Familia Glazer a cumpărat Manchester United în 2005 cu £800m. Ei au venit cu £275m și au împrumutat restul de bani, punând datoriile în seama clubului. Pare neverosimil ca legea britanică să permită o asemenea manevră, dar asta s-a întâmplat.

[cleeng_content id=”985322624″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″]De atunci și până acum, dobânzile la datoria oneroasă a Glazerilor au sugrumat-o pe United. Degeaba ești cel mai valoros club din lume, dacă plătești anual zeci de milioane de lire dobândă la un împrumut de sute de milioane. United are acum datorii de £423m, la care a plătit doar în primele noua luni ale anului fiscal 2010/2011 o dobândă de £71m. De la venirea lor, Glazerii n-au investit nici un singur dolar în club.

Unde-s banii de transferuri?

Cine își închipuie că datoriile clubului n-au afectat rezultatele din teren e naiv. Cu fiecare sezon, Man United devine tot mai puțin competitivă pentru că banii de transferuri și salarii se duc pe dobânzi.

Ani la rândul președintele clubului, David Gill, a insistat că “debt doesn’t impact what we do. There has been no impact in terms of our transfers”. Ei bine, în documentul premergător listării la bursă conducerea clublui a fost nevoită să admită că “our indebtedness could adversely affect our financial health and competitive position”. A fost recunoașterea faptului că dobânzile o împiedică pe Man United să țină pasul cu adversarele.

Vorba unui antrenor pe care-l știm: por que?

Întrebarea de o mie de puncte a lunii iulie a fost – de ce tocmai acum? De ce să ieși pe bursă când piețele sunt atât de volatile, când Formula 1 a dat înapoi și Facebookul s-a prăbușit?

În prospectul inițial, Glazerii se angajau să folosească banii pe care urmau să-i strângă doar pentru plata datoriilor clublui. Părea aproape prea frumos ca să fie adevărat. Și chiar era.

Prospectul revizuit, făcut public săptămâna asta, i-a făcut pe Glazeri să se dea în fapt, să dea cărțile pe față. Jumătate din banii strânși din listarea la bursă urmează să ajungă în conturile lor, cealaltă jumătate fiind folosită pentru a plăti o parte din datorii.

Loviți din plin de criză în celelalte afaceri ale lor, apăsați de refinanțările și rasfinantarile creditelor lui United, Glazerii au ajuns să aibă nevoie disperată de bani. Și ce faci când creditorii bat la ușă? Te apuci să vinzi.

Listarea la bursă

Asta înseamnă practic listarea la bursă. Glazerii vor să vândă 10% din Manchester United, 16.67 de milioane de acțiuni cotate între $16 și $20, care speră să le aducă undeva în jur de $300m.

Nu vă gândiți însă că cei care vor cumpără acțiunile vor deveni un fel de socios mancunieni. Acționarii minoritari nu vor primi dividende și nu vor avea nici un cuvânt de spus în felul în care va funcționa clubul. Care club își are mai nou sediul fiscal în Insulele Cayman.

Evident, toate calculele de mai sus sunt valabile doar dacă yankeii vor obține prețul pe care îl cer. Dacă, la fel cum s-a întâmplat cu Red Knights sau cu familia regală din Qatar, cererea nu se întâlni cu oferta, și vom avea încă un failed IPO, atunci pe Glazeri îi așteaptă probleme serioase și pe United odată cu ei.

Fergie: The Glazers are great

Unul din cele mai neplăcute aspecte ale întregii povești e loialitatea lui Sir Alex Ferguson față de stăpânii care-l plătesc. Scoțianul le-a ținut partea patronilor în dauna suporterilor, ridicând o serie de întrebări pertinente din partea fanilor:

You have repeatedly claimed to have been backed financially whenever you have requested transfer funds. Is this your only consideration when determining what represents great ownership?

De ce-i apără SAF cu atâta îndârjire pe patroni? Răspunsul e undeva într-un pachet de alte 16 milioane de acțiuni care vor fi împărțite între persoane din ierarhia clublui. SAF nu a precizat clar dacă e unul din beneficiarii direcți ai listării la bursă, dar ar fi curios ca tocmai el să nu ia o felie groasă din aceste acțiuni.

Ce urmează?

În câteva săptămâni Manchester United va listată pe bursă din New York. Dacă acțiunile vor fi cumpărate cu prețul pe care îl cer patronii, atunci datoria clublui va fi redusă de la £425m la £350m, în timp ce familia Glazer va face rost de $150m. Dacă nu, cel mai valoros club din lume s-ar putea să afle că nu e chiar atât de valoros.

Să mă ierte anglofilii finanțiști dacă am simplificat prea mult lucrurile, dar am încercat să traduc jargonul economic într-o limbă pe care s-o putem înțelege cu toții. Dacă vreți mai multe detalii (și mai pertinente) despre subiect, vă recomand blogurile excelente ale lui Andy Green si Swiss Ramble, al cărui grafic l-am împrumutat mai sus.

Sursa foto: www.unitedrant.co.uk[/cleeng_content]