Alex

Ultimul dans al lui Zeman

By In Best of

N-am urmărit niciodată de aproape fotbalul italian. Mi-am zis că dacă vreau să văd blaturi, stadioane goale și patroni-histrioni mai degrabă mă uit la Dinamo fotbalul asta amărât de la noi.

Dar sezonul ăsta e altă poveste. Mă cam trage mâna să dau pe italieni, barem pe stream-uri. Cum de ce? Păi, s-a întors Zeman!

Zdenek Zeman nu mai e de mult doar un antrenor. E un cult-hero în toată regula, un frumos nebun al anilor ’90 în care Seria A era cel mai tare campionat din lume.

Nu l-am prins atunci, aveam lucruri mai importante pe vremea aia, dar tot ce am citit despre el mai târziu m-a lăsat cu regretul că fotbalul a devenit prea pragmatic pentru Zemanlandia.

[cleeng_content id=”166596168″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]
Cine e Zeman?

Zdenek Zeman s-a născut în Cehia, la Praga, la scurt timp după Război. Era un bun voleibalist și handbalist așa că a dat la facultatea de educație fizică. În ’68, când rușii au intrat cu tancurile în Praga, Zeman era în vacanță în Sicilia la unchiul lui, care jucase pentru Juventus și Palermo. Părinții au hotărât că e mai bine să rămână în Italia.

A terminat facultatea în Italia, a lucrat nouă ani cu juniorii lui Palermo și în 1983 a primit primul job de antrenor plin la Licata, un club minuscul cu care a promovat din C2.

Și-a făcut un nume abia la începutul anilor ’90 când a dus-o pe Foggia din a treia divizie până în Serie A. Cică fundașul dreapta din perioada aia nu era rău deloc…

Au urmat trei sezoane la Lazio și două la Roma, o succesiune pe care nu mulți antrenori și-ar fi permis-o. Dar intregritatea lui Zeman i-a cucerit atât pe laziali cât și pe romani. La Roma, l-a făcut căpitan pe Totti care n-avea decât 21 de ani:

În anii 2000, Zeman a devenit nefrecventabil din cauză că spunea lucrilor pe nume. James Horncastle:

Word went round that Sensi’s decision to part with Zeman was to resolve a ‘political problem’. The palazzo had apparently spoken. “Someone has placed a veto on Zeman,” wrote Alessandro Capponi in La Repubblica. “Someone has said to Sensi: ‘either you sack Zeman or Roma will never win’. Is it possible?” Not to indulge conspiracy theories, but it’s certainly plausible considering what was learned after Calciopoli and the GEA trials in 2006. Zeman had become an inconvenience to the influential.

În 2010, a fost nevoit să se întoarcă la Foggia în Serie C ca să-și resusciteze cariera. Sezonul următor a promovat cu Pescara în Serie A, stabilind un record de goluri marcate în divizia secundă din Italia – 90 în 42 de meciuri. A fost de ajuns pentru a primi încă o șansă la Roma.

What if?

Tocmai de asta e de urmărit sezonul asta al Romei. Pentru că nu știu când o să-și mai prindă rivalii cu pantalonii-n vine ca acum.

Pe Juventus fără antrenor pe bancă un sezon întreg, pe Milan mai preocupată de contabilitate decât de locul pe care o să termine, și pe Inter cu o jumătate de echipă schimbată.

Pe Inter a și bătut-o etapa trecută, chiar pe Meazza, într-un meci mai deschis decât nasturii de la cămășile lui Gigi. Cu Zeman pe bancă și Totti în vână, Roma a dat timpul înapoi și a început să spere:

What we’re witnessing is not football; it’s the ultimate concretisation of one man’s reflection in a cracked mirror which has formed his life’s work, forged his identity. It is the embodiment, the totality, of his gifts to a sport.

Roma poate să ia titlul anul ăsta. “Poate” nu înseamnă că o va face, dar va fi o plăcere să-i urmărești cum încearcă.

Ce-l face atât de special?

În peisajul uniform al fotbalului italian, Zeman se distinge ca o pereche de bermude printre pantaloni de costum. El joacă dintotdeauna același 4-3-3 năvalnic și nesăbuit de ofensiv, care produce scoruri de hochei.

Echipele lui Zeman dau o boabă mai mult decât ceilalți, sau pierd încercând.

E adevărat că jucătorii care-mi plac preferă să atace, nu să se apere. Eu îi încurajez, pentru că fotbalul ofensiv e pozitiv, și e mai dificil decât să te aperi și să distrugi. Eu cred că cea mai bună apărare e atacul. Dacă le spun atacanților mei să rămână sus, ei țintuiesc apărarea adversă. Dacă mijlocul meu urcă, mijlocul lor trebuie să coboare.

În ultimul lui sezon la Foggia, numai atacanții – Signori, Baiano și Rambaudi – marcau împreună cât cea mai bună echipă din lume, Milanul lui Capello, într-un campionat întreg. Ăsta e fotbalul exploziv și imprevizibil în care crede Zeman, genul de fotbal de care nu te mai saturi.

Problema e că-i atât de gung-ho, încât tinde să lase găuri în apărare. Or, ca să câștigi lucruri, mai ales în Italia, ai nevoie de aprare. Zeman n-a câștigat nimic în carieră, fiind taxat cu prima ocazie de adversari.

Oamenii spun că sunt un pierzător, pentru că echipele mele n-au câștigat mare lucru. Eu cred că sunt un învingător pentru că am construit ceva adevărat, ceva diferit.

[/cleeng_content]

*citatele sunt luate din articolul lui Gabrielle Marcotti din revista Champions aprilie/mai 2010.

Sursa foto: http://ilgladiatore.tumblr.com/

Steve Jobs despre ce vrea publicul

By In Recomandari

Azi se lansează noul iPhone. N-am avut niciodată unul, not an Apple man myself, dar povestea procesului de creație a primului iPhone e captivantă. E probabil si prima dată cand cineva a pus cuvintele superstar si engineers unul lângă altul:

Instead, Forstall had to make a strange pitch to superstar engineers in different parts of the company: “We’re starting a new project,” he’d tell them. “It’s so secret I can’t even tell you what that project is. I can’t tell you who you will work for…. What I can tell you is that if you accept this project … you will work nights, you will work weekends, probably for a number of years.

Nu sunt nici un fan al lui Jobs care, post-mortem, pare să fi devenit eroul unei generații întregi de yuppies. Dar e clar că omul a avut clarviziune și a intuit mai bine decât oricine ce vrea publicul:

Some people say, ‘Give the customers what they want.’ But that’s not my approach. Our job is to figure out what they’re going to want before they do. I think Henry Ford once said, ‘if I’d asked customers what they wanted, they would have told me, ‘A faster horse!’’ People don’t know what they want until you show it to them. That’s why I never rely on market research. Our task is to read things that are not yet on the page.

Și un adevăr deprimant pe care abia acum începem să-l înțelegem:

When you’re young, you look at television and think: “There’s a conspiracy. The networks have conspired to dumb us down”. But when you get a little older, you realize that’s not true. The networks are in business to give people exactly what they want. That’s a far more depressing thought. Conspiracy is optimistic! You can shoot the bastards! We can have a revolution! But the networks are really in business to give people what they want. It’s the truth.

Sursa foto: Flickr, superstrikertwo.

Revoluția tăcută a fotbalului englez

By In Ingerlund

Englezilor le-a luat mult timp să-și dea seama că nu e de ajuns să inventezi jocul ca să fii cel mai bun. Abia după ce i-au umilit ungurii și rușii au început să-și vadă limitele.

Cupa Mondială din ’66, hegemonia europeană a lui Liverpool și succesul Premier League au mascat neajunsurile fotbalului din Insulă. De fapt, de la medicină sportivă și nutriție până la tactică, totul indică o rămânere în urmă cronică a Angliei.

Prin dezvoltarea academiilor de fotbal și un head-hunting intens, această rămânere în urmă a fost aproape anulată la nivel de club. Naționala însă continuă să aibă o bază îngustă de selecție și un tavan care de obicei înseamnă sferturile turneelor finale. FA-ul trebuia să facă ceva. Și chiar a făcut.

[cleeng_content id=”814515417″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]Federația a inaugurat în această vară St. George’s Park National Football Centre, o bază de pregătire ultra-modernă pentru echipele naționale de la toate nivelurile. E răspunsul întârziat al englezilor la alte centre naționale precum Clairefontaine sau Ciudad del Futbol.

A costat în jur de £100m, e întinsă pe 140 de hectare și arată de parcă ar fi fost proiectat de Apple. Include 12 terenuri de iarbă de dimensiuni oficiale, cu nocturnă și încălzire în gazon, printre care unul identic cu cel de pe Wembley, două hoteluri și un centru medical state-of-the-art. Dar decât să vă povestesc eu, mai bine vă trimit la Beeb, care a dat recent o tură prin St. George’s Park.

Chairmanul David Sheepshanks vorbește ca despre un centru de excelență în fotbal:

It’s a nerve centre, it’s a think-tank. I could almost say, if I was allowed, a mecca. Of the values we’ve created around this place one of them is to be accessible, because we want it to be aspirational. The other part that sits alongside is that it is a meeting point for the game, a congregating nerve centre.

Dacă infrastructura a fost rezolvată, problema capitalului uman e mult mai complicată. Unul din dezavantajele Angliei e numărul scăzut de antrenori calificați comparativ cu alte țări europene. Anglia are doar șase mii, în timp ce Spania are 25 de mii, Italia 30 de mii, iar Germania 35 de mii de antrenori cu licență pro.

O altă problemă e cultura fotbalistică din Anglia, care încă de la pitici pune competiția înaintea bucuriei de a juca fotbal. Copiii sunt aruncați în turnee încă de la 7 ani, ceva ce în alte țări nu se întâmplă.

Ei devin mai puternici și mai rapizi decât puștii spanioli sau italieni, dar undeva pe drum flerul și imaginația au de suferit. Nu e o inamplare faptul că Anglia nu reușește să producă fotbaliști precum Pirlo sau Iniesta.

Anglia are ani buni de recuperat față de alte țări europene, dar un centru precum cel de la Burton nu poate decât să grăbească procesul. E începutul unei revoluții tăcute, similare celei prin care a trecut fotbalul german după dezastrul de la Euro 2000.

E prea târziu pentru Lampard și Gerrard, dar Jack Wilshere ar putea să primească întăriri în Qatar 2022.[/cleeng_content]

Wayne Rooney. Începutul sfârșitului.

By In Premier League

112 minute. De atât a fost nevoie pentru ca cel mai bun atancant al Angliei să primească o dată de expirație. 112 minute de fotbal mediocru cu Everton și Fulham au fost de ajuns: Rooney e pe drojdie. Yesterday’s man, on the wane, best days behind him.

Ai zice că 27 de goluri în sezonul anterior girează pentru măcar câteva săptămâni de liniște în noul sezon. Dar nu. Nu când Anglia joacă cu Moldova și paginile trebuie umplute cumva. Atunci, mecanismul knee-jerk al presei intră în funcțiune și are nevoie de o țintă. De data asta păcatul a căzut pe Rooney. Și nu tocmai întâmplător…

[cleeng_content id=”875595993″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]Rooney a făcut cu Everton unul din cele mai proaste meciuri din ultimii ani, semănând cu un jucător de Sunday League care vine la meci după o petrecere a burlacilor. Cu tricoul muiat în transpirație și câteva kilograme în plus, the boy Rooney nu era la nivelul fizic pe care-l aștepți de la un fotbalist profesionist.

As a striker I need to work hard all the time. I need to be sharp, which means my fitness has to be right to play well. If it isn’t, it shows.

It would probably be different if I were a full-back. I could hide a bit, make fewer runs into the opposition half and get away with it.

But as a centre-forward for Manchester United, there’s no place to hide.

Greu de înțeles cum începutul campionatului poate să te prindă unfit când câștigi £250k pe săptămână. Dar ca oricărui working class lad, lui Rooney îi cam plac berile, fumatul și plăcintele cu carne:

Early July: The first day back at pre-season training.

I’m like most blokes, I put on a few pounds after a holiday.

Even if I don’t train for a week, I put on two or three, but when I get back to Carrington for the first day of work, I’m in for a shock.

The scales in the club gym tell me I’ve put on a few more pounds than expected – seven. Seven!

Faptul că e îndesat nu-l ajută:

Then I remember – I drank a few bevvies while I was away. I’m stocky. I’m not like Ryan Giggs, all bone and lean muscle.

Celălalt lucru pe care lumea tinde să-l uite e că deși Rooney n-a împlinit nici 27 de ani, el are deja zece sezoane de tăvăleală în Premier League:

Physically I’ve taken a bit of a battering over the years; being lumped by Transformer-sized centre-backs or having my muscles smashed by falls, shoulder barges and last-ditch tackles, day in, day out, has left me a bit bruised.

When I get up in the morning after a game, I struggle to walk for the first half an hour. I ache a bit. It wasn’t like that when I was a lad.

Puse cap la cap, toate lucrurile de mai sus te fac să te întrebi câți ani la cel mai înalt nivel mai poate avea un hedonist al vacanțelor precum Rooney. Dar orice concluzie trasă după un meci și un sfert e inevitabil prematură și senzaționalistă.

Wayne Rooney încă e un fotbalist al naibii de bun, ajuns la o vârstă la care cei mai buni ani sunt încă înaintea lui. S-ar putea să fie un Owen, sau s-ar putea să fie un Shearer, dar oricum ar fi, nu vom ști răspunsul după 112 minute de fotbal.

*Citatele sunt luate din autobiografia lui Rooney serializata de Daily Mirror.[/cleeng_content]
Sursa foto: Flickr, wayneandwax.

România pe care ne facem că n-o vedem

By In Casual Friday

Unul din rolurile presei e să le povestească oamenilor lumea din jurul lor. Să decupeze din noianul de lucruri care se întâmplă în fiecare zi doar pe cele care contează. În manuale, se cheamă că stabilește agenda publică. Face legătura între the world outside and the pictures in our heads.

Or, presa noastră nu prea mai face treaba asta. E prea ocupată cu circul. Circul politic, circul monden, circul din fotbal. Nu știe să facă lucrurile importante interesante, așa că le face pe cele interesante importante.

Ponta îl acuză pe Băsescu, Gigi spune de Chiricheș că face enșpe milioane de euro, tinerii s-au distrat azi-noapte în cluburile de pe litoral. Cu fiecare știre de tipul ăsta, adevărul e ocolit, iar noi toți devenim un pic mai imbecili. Nu spun că lucrurile de mai sus nu se întâmplă, ci că ele, de fapt, nu prea contează.

Ca să nu ziceți că-s lupul moralist, iată câteva lucruri care se întâmplă în jurul nostru și care contează.

Păcănelele. Criza a împânzit cartierele muncitorești de cazinouri-bodegi. Nu trece o săptămână fără sa citești despre cineva care și-a pierdut leafa la pacanele și s-a aruncat în fața trenului.

Și stau și mă întreb: cum de sunt încă legale? Ce comisioane își ia comisia aia de deputați de nu le interzice? Mi-a plăcut și mie să joc o carte, dar păcănelele sunt hoție legalizată. Setezi din soft procentul pe care vrei să-l returneze. Da, oamenii care joacă la ele n-au prea multă minte, dar asta nu înseamnă că nu trebuie protejați.

Videochaturile. Highest growing emerging business. Niciodată n-a fost mai ușor pentru puștoaice să devină panarame operatoare IT și pentru interlopi să facă avere peste noapte. Ce se alege de fetele astea care la 18 ani câștigă mai bine decât părinții lor la un loc?

Alcoolul contrafăcut – la țară în Moldova halba de bere sau suta de tărie nu costă mai mult de-un leu. Oamenii beau cât îi ține ficatul. Trăiesc din ajutoare sociale care se duc pe alcool. E România aia pe care o vezi doar la știrile de la ora cinci. Asta face alcoolul iefitn turnat peste barbaria oamenilor.

Exemple tot sunt, și e de ajuns să ieși în stradă ca să le vezi. Întrebarea e aceeași: cum de sunt toate astea legale/îngăduite când e clar că strică vieți pe scară largă?

Răspunsul e împrumutat din The Wire: pentru că România nu are nevoie de oamenii ăștia. Sunt un fel de leproși sociali pe care e mai simplu să-i abandonezi decât să-i ajuți.

Sursa foto: Flickr, Jeff Croft.