Romulus N Filip

Un articol de ovidiubelge

Ediția din acest an a Turneului celor 6 Națiuni pleacă la drum cu următoarea întrebare: poate cineva învinge Anglia lui Eddie Jones? O Anglie care a devenit în 2016 abia a doua echipă din epoca profesionismului care să-și câștige toate meciurile-test dintr-un an calendaristic (primii au fost, desigur, neo-zeelandezii, în 2013). După șocul eliminării de la Cupa Mondială din 2015, a urmat un grand-slam în ediția trecută a turneului a celor 6 națiuni, apoi o călătorie pentru 3 meciuri de poveste în Australia și un sfârșit de an perfect, cu victorii împotriva celor din Fiji, a Argentinei (meci jucat de albi în 14 oameni preț de 70 de minute!), din nou a Australiei, dar mai ales, după 10 ani de așteptare, în față unor sud-africani aflați în degringoladă. Echipa trandafirului a arătat un joc simplu și complet. Au reușit să revină în meciuri pe care le-au început slab, au condus în altele cap-coadă, au accelerat pe liniile dinapoi când era cazul, au împins pe înaintare sufocant în alte momente. Au fost impecabili. Sigurul lucru pe care nu l-au făcut a fost să joace împotriva giganților în negru, iar asta nu se va întâmpla nici în 2017. Însă la mijlocul acestui an ne așteaptă un meniu somptuos: turneul Leilor Britanici și Irlandezi în Noua Zeelandă.

            Noutatea primă e introducerea, ca variantă de test momentan, a binecunoscutului sistem de puncte bonus. Calculele se vor schimba și de văzut impactul pe care îl va avea în dinamica turneului, în care o echipă joacă două meciuri acasă un an și trei în cel următor. Apoi de luat în considerare înăsprirea de la începutul anului a regulilor în ceea ce privește placajul periculos, orice interacțiune între brațele sau corpul unui jucător și capul altuia va fi privită mult mai sever de către arbitri. Încă nu toată lumea rugby-ului s-a acomodat cu noile prevederi.

Cum ziceam, Anglia e echipa de urmărit și favorita competiției. Așteptările au crescut, presiunea va fi mare pe băieții lui Eddie Jones, o echipă tânără, care din păcate va număra câteva absențe importante, cu precădere pe înaintare: pilierul Mako Vunipola, linia a 2-a George Kruis, flankerul și fostul căpitan, Chris Robshaw sau cel mai bun număr 8 din emisfera nordică, Billy Vunipola. Dar Maro Itoje, senzația anului trecut va fi în teren, gata să placheze, să câștige baloane în margine, să recupereze mingi în grămezile ordonate, să fie peste tot. Metronomul Owen Farrell va juca centru de parte închisă și, împreună cu uvertura George Ford și mijlocașul la grămadă Ben Youngs, vor coordona cu versatilitate atacurile. Atenție la placajele liniei a 2-a, Courtney Lawes, unul dintre cei mai duri placheuri din joc.

Irlanda este principalul contestatar al supremației engleze și s-ar putea ca-n ultima săptămână, la Dublin, să avem înfruntarea decisivă dintre cele două echipe. Echipa trifoiului a reușit  la mijlocul anului un prim-meci imens în Africa de Sud, prima victorie în fața Springboks pe terenul acestora, după ce au jucat din minutul 23 în 14 oameni. Deși au pierdut greu celelalte două întâlniri cu sud-africanii, întregul turneu a fost platforma perfectă pentru lansarea unuia dintre meciurile de referință pentru istoria rugby-ului irlandez: 40-29 în fața All Blacks, pe 5 noiembrie, tocmai la Chicago, pe un Soldier Field înțesat. A fost primul meci câștigat vreodată de Irlanda în fața neo-zeelandezilor, după 111 ani de așteptare și 27 de încercări nereușite, abia a șasea echipă națională ce îi învinge pe titanii rugby-ului. Extrem de solizi pe înaintare, ar fi de urmărit în echipa Irlandei întreaga linie a 3-a (în care strălucește neobositul Jamie Heaslip) și, de pe liniile dinapoi, centrul Robbie Henshaw, unul dintre artizanii victoriei din toamnă. Dacă își câștigă primul meci, cu Scoția, în deplasare pe Murrayfield, pot lua o opțiune serioasă pentru un titlu recâștigat după doi ani.

Țara Galiilor și Scoția pot pune oricui probleme serioase, dar nu au avut un 2016 grozav. După un turneu al celor 6 în care au ocupat locul doi, galezii au călătorit în iunie în Noua Zeelandă pentru a pierde clar toate cele trei meciuri-test. În noiembrie au primit o lecție de rugby de la Wallabies, mai ales în prima repriză în care au fost net depășiți, dar au redresat situația în restul de meciuri câștigate la limită apoi în fața Argentinei, Japoniei și Africii de Sud. Dragonii au un nou căpitan, linia 2-a Alun Wyn Jones, un lot insuficient împrospătat, un program accesibil și doi jucători în mare formă: flankerul Justin Tipuric și jucătorul de pe liniile dinapoi, Liam Williams. În acest moment echipa nu pare a avea o perspectivă clară, cu toate că ea e alimentată de energia unei națiuni care consumă rugby precum în această lume doar în Noua Zeelandă se mai întâmplă. Scoția pare la antipodul acestei situații, locul patru în ediția trecută, dar cu perspective pentru un turneu grozav. Ei beneficiază de parcursul bun al Glasgow Warriors din acest sezon, de un Finn Russell despre care căpitanul Greig Laidlaw spune că e în forma vieții, de electricul Stuart Hogg și de expertiza neo-zeelandezului de pe bancă, Vern Cotter. Scoția e marea necunoscută și ar putea furniza o surpriza plăcută. De luat în calcul dorința de afirmare a multor jucători în vederea selecționării în lotul Leilor Britanici. E o onoare imensă pentru orice echipier din Home Nations și un turneu tocmai în Noua Zeelandă e o provocare teribilă pentru aceștia.

Franța debutează chiar pe Twickenham, o ciocnire numită Le Crunch. După umilința de la Cupa Mondială, Guy Novès a creionat un parcurs pentru cocoși, care nu au strălucit deloc în anul trecut, dar par a-și regăsi o formă, un prim 15 constant, coerent. Ochii vor fi pe noua speranță, mijlocașul la grămadă, Baptiste Serin, dar și pe cei mai de încredere jucători ai ultimilor ani: căpitanul Guirado și mai ales numărul 8, Louis Picamoles. Din păcate pentru ei, francezii nu excelează la nici un capitol, iar slăbiciunile lor au fost taxate atât de Wallabies, cât și de All-Blacks, care i-au învins pe Stade de France în noiembriele trecut. De notat că nu au mai fost în prima jumătate a clasamentului celor 6 națiuni de la locul 2 ocupat tocmai în 2011, iar soarta acestui turneu pentru ei s-ar părea că se joacă în al doilea meci, cu Scoția. În final, Italia e din nou abonata lingurii de lemn. Au reușit pe final de 2016 o istorică primă victorie în fața Springboks, dar trebuie spus că marea forță a rugby-ului din emisfera sudică a avut un an trecut deplorabil. Colizinea cu neo-zeelandezi a fost ceva mai contondentă, 10-68 în care Azzurri n-au contat deloc. Este primul turneu în care îl au pe irlandezul Conor O’Shea pe bancă, iar acesta va începe competiția pe bazele furnizate de istoricul succes din toamnă. Același legendar deja Sergio Parisse căpitan, dar o linie de 3/4 ce merită atenția privitorilor.

Așadar Anglia vine după 14 victorii consecutive și cu atât mai greu ar atârna în balanță o primă victorie în fața ei. Va fi însă o țintă foarte greu de vânat, Eddie Jones pare să fi creat singura mașinărie gata să se bată în 2019 cu All-Blacks. Până atunci să ne bucurăm de rugby-ul nostru de fiecare început de an și de micile bucurii ce ni le pricinuiește.