Un articol scris de Ursano
Acum circa 33 de ani, m-a „prins” dragostea pentru Juve plecând de la vedeta acelor ani, un anume Michel Platini. Da, puteți zice că eram un fel de glory hunter, Bătrâna Doamnă tocmai câștigase vechea CCE, iar Franța era campioana Europei. Dar un puști de 7-8 ani din estul unei Românii închise nu avea multe opțiuni: sursele de informare erau foarte foarte puține, iar la televizor puteai prinde doar CE din 1984 pentru că și România participa sau ce mai dădeau rușii. În plus, mecanismele minții unui copil sunt greu de înțeles (așa cum se va vedea în continuare) și alegerile pe care le face au un aer de inevitabilitate și inocență.
Anii au trecut, puștiul care a învățat să citească pentru a putea lectura singur, fără bunic, singurul ziar de sport al perioadei (cred că se chema „Sportul”), a devenit un avid consumator de sport în general și fotbal în special și a continuat să fie suporterul torinezilor (alături de Dinamo, pe plan intern, asta însă este o cu totul altă poveste). Întâmplarea a făcut însă ca el să rateze, din diverse motive, cele trei incursiuni în România ale lui Juve: la Galați pentru că era prea mic, la București (cu Steaua) pentru că era în clasa a XII-a și trebuia să învețe mult, foarte mult, pentru a avea șanse să intre la Drept, facultate cu o concurență dură la admitere în acele vremuri, și la Piatra Neamț pentru că … nu mai știu de ce 😊 (probabil am considerat că era o competiție mică pentru Juve și că nu îi va acorda mult interes). În plus, perioada în care a început să se poată umbla liber prin Europa destul de facil a coincis cu perioada de decădere a lui Juve ca urmare a scandalului Calciopoli așa că nu a avut tragere de inimă să meargă să vadă live un meci al favoriților.
Anii au trecut și mai mult, a ajuns să aibă un băiat, însă orice încercare de „corupere” a acestuia în ale fotbalului a eșuat: degeaba îl lua la miuțele cu prietenii, degeaba se uita de față cu el la enșpe meciuri, puștiul părea imun la virusul microbist. Curios însă, ani de „muncă” de convingere au fost inutili, pe când o modă scurtă la școală cu niște cartonașe cu fotbaliști a avut efecte incredibile: în câteva săptămâni, dintr-un puști dezinteresat de fotbal s-a transformat într-un fanatic care dorea să aibă acces la tot ce înseamnă acest sport – să îl practice la un club, să poarte aproape exclusiv echipamente de fotbal, să îl urmărească la televizor zilnic etc.
În mod diferit față de mine, puștiul meu nu s-a îndrăgostit de un club anume: cele din România par prea neînsemnate (tatăl lui tot îi repetă asta), iar de „afară” i-au plăcut mai multe, pe rând sau, în mod oarecum amuzant, concomitent: Barca, Real, Atleti, Bayern și, de curând, Juve. De vizitat, a văzut deja de anul trecut Allianz Arena la trecerea prin Munchen; de mers la meci, a fost la vreo două meciuri în Iași (prea puțin interesante) și la meciul cu Polonia de pe Arena Națională (0-3). Totuși, ceva cu adevărat captivant îi lipsea și anul acesta, de ziua lui, i-am propus să umplem golul: să mergem împreună la Torino la un meci, alegerea lui fiind să fie un meci de UCL. Asta pentru a ne serba amândoi, „ca băieții”, zilele de naștere care tocmai trecuseră.
Zis și făcut
Am ales meciul cu Sporting: Oly era prea puțin atractivă iar cu Barca eram sigur că vom găsi greu bilete (și vor fi foarte scumpe). Am rezervat biletele de avion (circa 550 lei/persoană) și cazarea (un apartament închiriat într-o suburbie apropiată stadionului cu 65 euro/noapte) și am așteptat punerea în vânzare la liber a biletelor (după abonați și membri). Imediat ce au apărut pe internet, am cumpărat bilete în partea de jos din zona centrală de la tribuna a II-a (vis-a-vis sunt doar zone VIP) pe care am dat 130/65 euro. Am vrut să avem o priveliște cât mai bună pentru o experiență de top și așa a și fost (rândul 10 cam pe la 25-30 metri de poartă).
Am ajuns cu o zi mai devreme și am vizitat o după-amiaza întreagă centrul orașului: cu acest prilej am constatat că orașul e unul plăcut, deși nu excepțional. Piețe largi, multe palate, clădiri cu design interesant, trei muzee importante (egiptean – al doilea din lume pe profilul său și cel vizitat de noi pentru că era singurul deschis marțea, de cinema și auto) și multă ciocolată.
A doua zi, în ziua meciului, am vizitat muzeul clubului, am făcut shopping în magazinul oficial și turul stadionului cu ghid (30 euro per adult împreună cu muzeul). După un scurt respiro la cazare, am plecat spre stadion pentru a fi acolo chiar când se deschideau porțile întrucât erau anunțate pe site-ul clubului tot felul de modalități de a petrece timpul într-un mod plăcut pentru copii: biliard cu mingi de fotbal pe post de bile și porți micuțe pe post de buzunare, tenis cu piciorul într-o cușcă sau pictat pe față ori vopsit părul pentru cei interesați (toate gratuite).
Puștiului i-au plăcut mult aceste activități și a revenit la ele inclusiv în pauză. Am urmărit apoi pe îndelete încălzirea jucătorilor ambelor formații și diferite interviuri luate pe stadion fanilor veniți din toată lumea.
Despre meci
Meciul a început echilibrat dar în minutul 10 Alex Sandro a decis să încingă spiritele: întâi l-a pierdut din vedere pe Gelson, apoi a deviat în propria poartă mingea respinsă de Buffon la șutul acestuia. Din acel moment, Juve a ridicat vizibil ritmul și a presat continuu până la pauză, ratând mai multe ocazii și reușind doar să egaleze din lovitură liberă prin Pjanic. O repriză foarte bună pe care torinezii ar fi meritat să o câștige. Repriza a doua a fost foarte tensionată, construcția gazdelor nu a mai avut fluiditate, oaspeții au fost destul de lucizi și au mai închis din găurile din primul act iar timpul a trecut. Spre final, din fericire, Mandzu a finalizat o centrare reușită a lui Douglas Costa și astfel a fost obținută o victorie importantă în vederea calificării în faza eliminatorie.
Atmosfera a fost una frumoasă, publicul a fost destul de activ, galeria oaspete a contribuit și ea din plin (mai puțin înjurăturile ocazionale neprovocate la adresa gazdelor) iar apropierea tribunelor de gazon se dovedește încă o dată foarte importantă. Stadionul e unul mediu ca dimensiuni (41.000 aproximativ), are o acustică foarte bună și este primul deținut de un club în Italia.
De neprețuit
La final am plecat amândoi fericiți spre cazare, încântați de ce am văzut și de rezultat și făcând planuri pentru o altă incursiune „afară” în viitor.
În multe rânduri în acea seară m-am tot gândit la reclama de la Mastercard cu „fericirea copilului, de nepretuit. Pentru toate celelalte există Mastercard”. Neprețuitul însă îl simțeam în primul rând eu: cât de norocos am fost ca băiatul meu să se îndrăgostească până la urmă iremediabil de fotbal, să își dorească această experiență, să susțină clubul meu preferat, să pot vedea primul meu meci live cu Juve împreună cu el și să ne fi făcut atât de multă plăcere amândurora … De neprețuit, genul de amintire care cred că mă va face să zâmbesc mereu. Sper că și pe el.
