Romulus N Filip

La concurență cu El Clasico sau Manchester City – Liverpool, în căutare de fotbal britanic autentic, iată-mă în drum spre The Abbey, stadionul lui “The Yellows” din Cambridge. Imi începusem ziua hoinărind prin partea universitară a orașului, apoi în centru și încet-încet spre periferie către distracția populară (aveam să aflu mai târziu că partea academică preferă rugby sau canotaj). Inițial am vrut să merg la un meci din Championship, dar și acolo echipele au în lot mulți străini, în general.
Am ales să pun câteva fotografii din zona apropiată stadionului si din interior ca să vă faceți o impresie despre locuri și stadion. Imi cumpăr bilet la tribună a doua, construită in 1954. Locurile sunt în picioare si sunt rails, așa cum erau pe vremuri în majoritatea stadioanelor în Anglia. Sunt bineînțeles obstructed view pe alocuri, alt element întâlnit în vechile arene din insulă. Constat spre sfârșitul meciului că mi-am pierdut antrenamentul la urmărit meciuri in pozitie verticală – mă cam dor picioarele și tălpile. Partea bună a fost că, deși e o zi friguroasă, cu un vânt rece (1 C după vreo două săptămâni în care temperaturile au fost în jur 12-15 C), în tribună nu bate vântul deloc și e plăcut.
Așteptările îmi sunt confirmate: echipe de start sunt compuse din englezi, cu câte un irlandez aruncat acolo, așa ca de sămânța. Sunt pregătit să asist la trosnet de tibii, tacklinguri solide, preluări aproximative și dueluri necruțătoare în jocul aerian. Va fi și așa ceva, dar într-o măsură mult mai mică decât mă așteptăm.
Asist la un joc dintre echipă locală, din partea inferioară a clasamentului, cu una care se bate, nesperat, pentru promovare. Diferența se va vedea în jocul prestat.
Meciul începe neinspirat, cu mult joc la centrul terenului și puține pase legate. încep să mă îngrijorez, mult prea devreme că voi asistă la nou rezultat alb ca acum două săptămâni la Monchengladbach (ocazie să arunc o privire pe Livescore să văd ce se mai întâmplă la Gladbach – și acolo e tot 0-0 deși meciul începuse cu 30 de minute mai devreme). Curând vin ocaziile și golurile. Dacă primul, marcat de gazde, e cumva clasic englezesc, centrare, recentrare cu capul și tap-în din apropiere, celelalte două sunt de genul care te fac să fii mulțumit că ai venit la stadion să le vezi pe viu. Ambele șuturi sănătoase, bine executate din punct de vedere tehnic, după combinații la firul ierbii. Accrington egalează după o fază rapidă, la care după o fentă înșelătoare a atacantului cu spatele la poartă, care lasă mingea să curgă pe lângă el, un mijlocaș scapă singur și trage frumos în diagonală imediat dup ace intră în care. Gazdele preiau conducerea după o fază la care același mijlocaș care fusese prins în clește și contrat solid de doi adversari, pierzând mingea, apare la finalizare 15 secunde mai târziu cu un șut puternic la firul ierbii din afară careului. Tribună explodează și sar și eu împreună cu susținătorii locali.

Rapid după pauză, echipa mai tehnică și mai bine așezată în teren, Accrington, preia hățurile jocului, face 3-2 și lămurește câștigătoarea. Cambridge mai are câteva momente de presiune, mai aruncă câteva mingi periculoase în careu, dar fără rezultat. Ar merita menționat penaltiul care stabilește câștigătoarea. A fost corect acordat, dar după un fault cum vezi în ligi inferioare: un apărător pur și simplu s-a urcat din pe un atacant care îi luase fața după care a fost foarte uimit că s-a fluierat fault.
La final, în ciudă înfrângerii jucătorii echipei gazdă salută fiecare tribună în parte și sunt aplaudați (nu se aud apostrofări și fluierături). Au luptat onest și au dat peste o echipă mai bună, cu un portar inspirat în 2-3 momente.
Diverse:
* In apropierea stadionului, o doamnă foarte amabilă îmi explică cum e cu biletele, care e caracteristica fiecărei părți a tribunelor și mă îndruma spre locul unde se vând bilete. Are un tricou pe care scrie mare “Here to Help” și împarte bomboane pe gratis, inclusiv adulților.
* Sunt surprins cât se însuflețesc tribunele când un jucător ia o acțiune pe cont propriu și începe un “run”. Deși nici una nu se termină cu rezultate pozitive.
* Dacă e un element clar care arată nivelul e numărul mare de mingi “frezate” consecință lovirii incorecte a mingii care iau traiectorii ciudate, cu mult efect și sunt greu de controlat cand revin.
* La un corner al gazdelor patru jucători în atac aflați în stânga porții pornesc la unison spre partea dreaptă a porții. Si mai suprinzator, patru fundași se sincronizează perfect în marcajul celor din atac. Rezultă un balet straniu de sincronizat, parcă cei opt au pregătit mișcarea asta la antrenamente comune. O fază comică, care produce râsete sănătoase în tribună.
* După meci, în timp ce mă îndepărtez de stadion, asist involuntar, la început, la o converatie între un adult și doi copii de 10-12 ani. Copii analizează penaltiul și efectul lui asupre desfășurării ulterioare a jocului. E o analiză serioasă și apreciez mult cum adultul (probabil tatăl unuia dintre cei doi) intervine rar cu câte o întrebare sau lăudând o observație bună. Imi vin să mă duc după ei să aud continuarea conversației când drumurile ni se despart. Copiii aceia sunt deja foarte buni spectatori de fotbal!
* Nu reușesc să deslușesc cântecele galeriei locale de la peluză. Mă ambiționez să îmi dau seama singur, fără să întreb pe cineva în jurul meu (parcă înțelegeam mai bine în Germania, unde nu știam limba). Mă alătur și eu celor din jurul meu când se strigă “ Yeeeellows! Yeeeellows!” bucuros că înțeleg. Dar, mai ale,s când deslușesc în întregime o strigare: “The referee’s a wanker!” repetat de multe ori. Cântat cu cuvintele alungite, parcă fără ranchiună și ură de către tribună, are ceva comic și irezistibil care mă face să zâmbesc. Arbitrul o merită, după ceva ”posturing” în stilul văzut des în Premier League si câteva greșeli, care nu influențează direct rezultatul.