Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Invitație la rugby

Intr-un timp relativ scurt, Ovidiubelge a devenit  The Go-to guy în tot ceea ce ține de rugby în general și RWC2015 în special. Am încercat aici să-i pun câteva întrebări care să-i incite și pe alți cititori să vadă cele 3 meciuri rămase la această ediție a mondialelor de rugby.

Au mai rămas de jucat doar semifinalele și finala. Ai putea să caracterizezi pe scurt fiecare din cele patru echipe rămase și să ne recomanzi 1-2 jucători de la fiecare care ar trebui urmăriți în mod special?

începem cu Nouă Zeelandă, o echipă formată din oameni în al căror ADN este inscrisă gena rugbyului. Ea e răspandita în tot Pacificul de sud, dar ei au combinat-o cu cea de sorginte britanică a disciplinei, ceea ce a condus la crearea uneia dintre cele mai terifiante masinării din sportul mondial: All Blacks. Totul curge în jocul lor simplu, frumos de privit: spre deosebire de echipele din nord, aduc puțini oameni în grămadă și reciclează repede balonul. Urmăriti naturalețea paselor oamenilor de pe înaintare, eliberarea balonul din pre-placaj (offload) sau timingul recepționerului. De menționat versatilitatea multor jucători și calitatea întregului lot. Poate la primul 15 sunt comparabili cu orice echipă din sud, însă pe bancă de rezerve se regăseste același nivel. Puncte slabe? Hmmm… Ar putea fi presați în grămezile ordonate, unde au fost dominați de sud-africani la ultima întâlnire și ar putea ceda câteva penalităti acolo. E greu de ales un om de urmărit de la ei. Il las pe noul Lomu la o parte, așa că-l nominalizez pe mijlocașul la deschidere Aaron Smith, omul care se află pe un post crucial pentru stilul lor de joc, fiind cel care dă tonul prin acea primă pasă atât de importantă.

Toată mândria și forță burilor se regăseste în formația Africii de Sud. Prin prisma jocului, sunt voci care afirmă că Springboks ar fi singurii reprezentați ai nordului rămăși în competiție. înaintare, maul, atac frontal, faze fixe impecabile, drop-goluri sau transformări de la distanțe inimaginabile. Asta e partitura pe care o interpretează cu mult succes și nu cred că există o echipă care să le facă față în acest joc de uzură. Pană acum au arătat cum trebuie să treacă o echipă mare peste un șoc, însă în meciul cu Tara Galiilor, în ciudă dominării clare din a doua repriză, au greșit prea mult pentru o formație care vrea să câștige Cupă Mondială. Probabil și în următorul meci vor insista la nesfârșit în același registru al inaintării, insă au nevoie să deschidă liniile dinapoi, au o calitate acolo care trebuie pusă în valoare. O mențiune pentru tinerețea axului central (uvertură-centri) al liniei de ¾, din care se distinge după părerea mea Damian De Allende, tipul e extrem de percutant, un pericol de câte ori are mingea în mână. Ar putea avea sambătă o sansă dacă reușesc să-i oprească pe All Blacks la linia avantajului fără prea mulți oameni în grămezile spontane, astfel încât să mențină lățimea liniei defensive. Precum Argentina în meciul cu Irlanda, oamenii în negru o să îi atace larg, insă pentru început vor testa punctul nevralgic sud-african: inconstantul fundaș Le Roux, care a arătat câteva deficiențe atât la șut, cât și la jocul în aer.

Australia avea nevoie de dușul scoțian și de intrebările subsecvente. Au fost mai buni, fără indoială, insă excesul de încredere, neglijența și o zi slabă a transformeurului puteau lesne conduce la o înfrângere nescontata. Karma s-a numit totuși Craig Joubert, așa că le mai putem admira îndemânarea de pe ¾ sau renașterea inaintării sub auspiciile lui Mario Ledesma. Au găsit un antrenor perfect în acest Michael Cheika, un om experimentat, cu rezultate, care a reușit să le redea încrederea și să găsească echilibrul între ceea ce, istoric, e considerată cea mai bună linie de ¾ din lume și o grămadă ameliorată. Au impresionat pană acum în turneu: câteva faze de atac memorabile, o apărare inexpugnabilă, un joc la sol impresionant, siguranță în fazele fixe. Cred că vor intra duminică în teren cu lecțiile mai bine făcute și, dacă beneficiază și de antologicul cuplu Hooper-Pocock, or să tureze motoarele suficient cât să depăsească fără emoții. S-a văzut că le-a lipsit liderul cu Scoția, că suferă de Pocock-dependentă și că pot fi puși în reală dificultate în grămezile ordonate. Aștept cu nerăbdare să-i urmăresc la lucru pe cei 2 centri Giteau-Kuridrani și, dacă nu vine ploaia la Londra, merg pe mână Wallabies. Anul ăsta poate fi al lor.

Flamboaiant e cuvântul care definește mai nou Argentina. Dacă lumea îi știa pentru forță inaintării, acum am descoperit o echipă completă: strălucitorul trio de pe linia din spate (Imhoff-Cordero-Tuculet), cei 2 centri stabili și experimentați, totul acompaniat de jocul perfect al uverturii Nicolas Sanchez. El dă tonul atacului, nu sutează enorm, însă pasează exact când și unde trebuie. Au uimit incă o data la o Cupă Mondială și faptul că joacă an de an împotrivă Sfintei Treimi a Sudului nu poate decât să-i facă mai buni. O mică paranteză: în 2007, după locul 3 la Cupă Mondială cu 2 victorii împotrivă Franței și cu majoritatea echipierilor în campionatele din nord, au cerut un loc în Turneul celor 6 Națiuni. Ar fi jucat în Spania meciurile de acasă și, în plus, au dorit și două echipe în Pro 12. Se zice că refuzul a venit după câteva secunde. E adevărat că rugbyul din Argentina era exclusiv amator la acea dată, dar de atunci federația s-a adaptat treptat la profesionism, astfel că din 2012 joacă în The Rugby Championship. în ultima vreme au schimbat paradigma și au adaptat mijloacele la noul joc mai ofensiv: priviți doar tehnică de mânuire a balonului de către înaintași, sunt capabili de pase la care ai noștri doar visează. Capitolul la care suferă este disciplina. Foarte rar se apără curat și multe penalități împotriva lor sunt cauzate de greșeli inutile. Apoi felul expansiv de joc este foarte solicitant și fizic le este imposibil să ducă ritmul tot meciul. Acești doi factori conduc la căderi mentale, un aspect la care se află incă sub restul celor din careul de ași. Pur și simplu au momente când ies din joc și măcar una dintre cele 2 echipe pe care le vor întâlni în aceste ultime meciuri va exploata aceste slăbiciuni. Insă ținta lor este Cupă Mondială din 2019 și sunt pe drumul corect.

Partea mai puțin inteleasă si mai puțin spectaculoasă pentru neinițiați este jocul la gramadă. Ce ar trebui urmărit si unde se află frumusețea ascunsă?

Ar trebui urmăriți Richie McCaw, Sam Warburton ori David Pocock. Și toți oamenii de linia 3-a in general,  ei duc greul acestei lupte. O grămadă se formează când un jucător este placat, iar în momentul când e pus la pământ, el este obligat sa elibereze balonul. Nu mai poate juca de acolo și nici nu are dreptul de a se ridica, însa adversarul beneficiază de acest privilegiu. De asta poate vedeți de multe ori cum placheurul (tackler) se străduiește să ajungă cât mai repede pe picioare, pentru a încerca apoi să recapete posesia. Treaba băieților care vin din urma la suport, în general flankerii, numărul 8 sau coloșii din linia a 2-a, este sa curețe zona, adică sa-l îndepărteze pe acesta înainte de a recupera și sa-i împiedice pe adversari sa acceseze balonul pana la sosirea numărului 9. Chiar dacă au reușit inițial acest lucru, când faza nu e repede continuata, apărătorii pot simți superioritatea, aşa că vor contesta grămada: pur și simplu îi împing pe cei care asigura zona, reușind uneori sa intre în posesie (turnover). Deși asta e partea cea mai plina de sânge și sudoare, frumusețea stă în inteligenta de a ști unde merita sa cheltuiești energie contestând balonul. Oportunismul joaca un rol foarte important, iar o recuperare stârnește laudă și invidie: nu doar că a fost respins un atac, ci tocmai s-a deschis un nou front. Totuși, capturarea posesiei nu e totul, de multe ori e crucial sa scazi viteza adversarului în aglomerările astea pentru a câștiga timp de reorganizare sau chiar sa-l forțezi sa nu elibereze mingea pentru a primi o lovitura de pedeapsa.

 Poți încerca o paralelă între Noua Zeelanda – Franța de la RWC2015 și Brazilia – Germania la WC2014? Cât de rar apare un asemenea rezultat la rugby? 

A fost meciul în care Franța a luat cele mai multe puncte în toată istoria sa și în care s-a înregistrat cea mai mare diferență între două echipe aflate în faza eliminatorie de la o Cupa Mondială. Deci câteva recorduri importante au căzut și la rugby. Şocul de la fotbal a fost totuși unul de proporții mai mari, la casele de pariuri brazilienii erau chiar ușor favoriți, pe când aici toată lumea pronostica 10-15 puncte pentru All Blacks. Altfel, cele nouă eseuri neo-zeelandeze sunt comparabile cu cele șapte goluri „Made în Germany”. Ele au arătat superioritatea clară a unor sisteme funcționale și au developat slăbiciunile unor națiuni care se hrănesc prea mult cu iluzii.

Deși încă sunt posibile scoruri mari, pe măsură de jocul devine mai global, tendința e ca diferențele să scadă sau chiar să apară surprize. Dacă imediat după apariția profesionismului au fost câteva diferențe monstruoase și la fiecare Cupa Mondială cel puțin un meci în care o echipa lua peste 100 de puncte, în ultimii 8 ani s-a estompat aceasta prăpastie, în 2011 am avut un 87-0 cel mai dur scor, iar acum s-a scăzut la cota 64.

 Cum poate forța echipa aflată în atac obținerea unei lovituri de pedeapsă? Si de ce trebuie să se ferească echipa aflată în defensivă? 

Cum ziceam mai sus, bătălia pentru balon e apriga în grămezi, iar regulile pe care trebuie sa le respecți multe și sensibile. Mai nou, pentru favorizarea atacului, se fluieră foarte ușor blocarea ieșirii mingii (tackler not rolling away). Apoi, pe măsură ce atacul câștiga teren, tentația de a juca mingea de jos sau de a intra în lateral în grămadă crește proporțional cu frustrarea de a nu avea posesia. Totuși, cel mai ușor se poate forța o penalitate pentru ofsaid, se întâmplă frecvent să se treacă acea linie imaginară, mai ales în cazul unei apărări disperate în apropierea terenului de țintă.

Cheia de boltă a unei apărării eficiente este comunicarea. Mai departe, trebuie sa te ferești de placaje ratate. Știu, ușor de zis de pe canapea, însă boala asta e grea și duce la multe eseuri încasate. Așadar trebuie să plachezi, cu cât mai distrugător (big hits), cu atât mai bine la moral, să ieși repede în presing pentru a nu lăsa adversarul să bată linia avantajului sau să flotezi întregul bloc spre lateral când numărul de apărători e deficient.

 Cât de mare e de fapt discrepanța între Nord și Sud și cum poate fi ea redusă? 

Sa nu fim prea emoționali: deși procentul de victorii anuale al celor din fostul 5 Nations în fața 3 Nations a scăzut în ultimii 15 ani (de la în jur de 30% la sub 20%), media diferenței de puncte s-a stabilizat în jurul a 10 puncte și, cu excepția aceste ediții, exact 2 echipe din Nord au fost în semifinale de fiecare data, Anglia a câștigat o dată trofeul, în timp ce Franța a jucat 3 finale… Nu e doar vorba de numere aici, evident că tragerea la sorți creează diferite culoare. Problema e ca anul ăsta nordicii au arătat carențe severe, Anglia și Franța marcând în total în cele 2 meciuri importante pe care le-au avut două, respectiv un eseu ori au pus prea puține probleme în sferturi: Irlanda putea reveni, dar diferența a fost mare păna la urma; Scoția a avut 3 încercări norocoase prin care a ținut rezultatul străns pentru ca apoi să fie atât de aproape de semifinală; galezii au pierdut greu, fără sa lase deloc impresia ca pot trece mai departe. Cauzele? Totul pleacă de la cultură și abordare, conservatorii britanici încă apreciază mai mult o luptă desueta într-o noapte rece și ploioasa pe Britannia în detrimentul unei faze pe ¾ în care mingea circulă de la o aripă la alta. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, strategia e problema: Premier League din fotbal se numește Top 14, iar în loc de un anume Florentino îl avem pe Mourad Boudjellal. Campionatul a fost infuzat de vedete bine plătite din sud, oamenii aduc cu ei valoare și experientă, însă e demotivant pentru cluburi să formeze noi jucători. Acum a venit decontul, iar acel parfum subtil numit “french flair” s-a pierdut în vânt. În atare context, jucătorii pe care îi produc nordicii nu sunt suficient de adaptați la noul rugby și prea puțini ajung la standardul necesar. Anglia l-a adus pe Sam Burgess din Rugby League, galezii n-au găsit soluții la puzderia de accidentări, Irlanda nu are măcar jumătate de Jonny Sexton pe bancă și francezii încă mai cred ca Bastareau poate juca centru. În răstimp, Noua Zeelanda câștiga o Cupă Mondială în 2011 cu a 4-a alegere la uvertură. Una dintre soluții este aducerea de antrenori din Sud, mi se pare că influența unor Joe Schmidt, Warren Gatland sau chiar Vern Cotter va fi benefică pe termen lung, dar e important ca ea să se răsfrângă la toate nivelurile. Mai cred și că Anglia va renaște cu un antrenor competent la conducere, pănă la urma este țara în care se joacă cel mai mult rugby de pe planeta ovală.

 Klopp, Big Sam și Mou

Inițial m-am bucurat când a erupt știrea cu demiterea lui Rodgers. Mă gândeam că o să-mi distragă atenția de la pauza de două săptămâni fără Premier League umpluta cu meciuri din preliminariile UEFA 2016.
Ce a urmat a fost mult peste ce mă așteptăm. Am fost aspirat într-o gaură neagră plină cu articole cu analize mult prea detaliate. Ce a făcut și a dres Rodgers. Cum a ajuns Liverpool în situația de azi. Ce a reușit Klopp și ce s-a întâmplat în ultimul sezon la Borussia. Noroc că Big Sam mi-a mai descrețit fruntea cu citatele din noua lui carte și cu decizia de a merge la Sunderland. Si pe undeva tot aștept să mai sară și Mourinho cu ceva controversat.

Prea multă discuție despre manageri și rolul lor. îmi lipsește fotbalul. Etapa care urmează vreau să mă concentrez pe o păsa frumoasă, pe un stop, pe o ratare și pe rezolvări elegante în iarbă.
Pentru că, undeva la orizont, parcă ne așteaptă vești despre Ancelotti și Simeone. Va sări totul în aer iarasi…

Cronica lui Coys la meciul de rugby Romania-Canada 17-15

Că și preambul la cronică, am citit deunăzi în mult hulitul GSP un articol semnat Radu Cosasu, Stralucirea unui eseu, și mi-am adus aminte exact marele ‘of’ al tatălui meu – Dumnezeu să-l ierte – cel care m-a introdus de mic în acest sport. Parcă aud și acum comentariile de după meciuri cu vecinii de scaun sau de televizor: ‘Am învins, dar nu știm să jucăm domnule, nu știm altceva decât rolling mol (sic), tușă și șut, ați văzut ce frumos joacă francezii la mână, noi de ce nu încercam măcar? Cât o să meargă cu acest stil?’ Oarecum straniu pe vremea aia să nu știu ce înseamnă un 11m (fotbalul l-am descoperit ulterior), dar să știu ce e un rolling mol (sic) și o grămadă.
Au trecut anii de atunci și după 30 și ceva de ani o să văd din nou un meci al României pe viu, Canada la RWC2015. S-a potrivit bine, e cred prima mea săptămâna completă ‘on the bench’ în 16 ani de consultanță, altfel ar fi fost greu de conceput să petrec o zi de marți în Leicester. Recunosc că mi-a cam tremurat mâna dimineață citind mailul de servici așteptând să găsesc fatidicul mesaj care să mă anunțe că încep un alt proiect, dar n-a fost să fie. Așa că am putut să savurez un mic dejun de rugbist pe fond sonor de Ibiza Sonica, un scurt drum la gym și la 1 trecute fix eram în metroul spre St Pancras. Gara e relativ goală, nu e ca și cum s-ar înfrunta All Blacks și Wallabies. Realizez că e prima oară când calc în St Pancras după vreo 12 ani, unul din multele proiecte de regenerare reușite din Londra, altfel arată acum față de începutul anilor 2000 când puneam piciorul prima oară în zonă într-unul din cluburile dispărute de mult, The Cross, un club de altfel senzațional, dar un fel de insulă într-o mare pestriță de beggars, homeless, drug addicts și pimps. King’s Cross-St Pancras-ul de astăzi e ‘home of Eurostar’ iar kebab shop-urile și chippies-urile de pe vremuri au fost înlocuite cu upscale coffee shops and bars.
Ajung la Leicester după o oră și deja mi se face un somn de nedescris, parcă aș fi la serviciu. Rezist tentației unei alte cafele și mă grăbesc spre stadion cu o poftă mare de o bere. Drumul e foarte ușor, la fiecare intersecție sau trecere de pietoni e plin de voluntari RWC care te îndrumă. Plus că e deja un grup consistent care are același traseu. Citisem pe forumul planetaovala.ro înainte de meci dorința cuiva care spera să plouă la oră meciului să pună în dificultate jocul la mână al canadienilor – ploaia frate cu românul cam la orice sport, nu? Din păcate nici un semn de ploaie, e un soare strălucitor. Domină tricourile roșii – se vede că nici canadienii nu sunt un rugby nation, 90% au tricouri care pot fi purtate la orice eveniment sportiv, sau chiar Montreal Canadiens, Canada Lacrosse Team sau marele sacrilegiu, observ o pereche el purtând un tricou indefinit pe care scrie Canada și ea un tricou Arsenal? Yuk…Incerc să-mi închipui un australian care merge la rugby union cu un tricou Rabbitohs sau cu șapca de cricket. Puține tricouri galbene și am primul șoc, marea majoritate a celor ce au ca accesoriu un steag tricolor sunt localnici, în bună tradiție britanică susținători ai underdogs. Cumpăr și eu un steguleț al României împreună cu o pereche mai în vârstă care poartă mândrii culorile echipei locale Tigers, una dintre cele mai de success din Anglia. Stadionul e chiar aici – oare? Alarmă falsă, e stadionul de rugby al Tigers-ilor, mergem în continuare trecând pe lângă universitatea locală De Beaufort, una din cele mai apreciate din UK. Si iată și stadionul de fotbal, home of Leicester City, genuine PL contenders cum ar zice un coleg forumist. Multe postere DHL pe care le văzusem și la TV cu ‘Try’, caut una cu ‘Scrum’ însă nu găsesc, mi se pare mai potrivită stilului nostru de joc. Văd la un moment dat una cu ‘I love ruck’ – that’s the spirit, nu mai pierd timp în afară și găsesc repede intrarea – am chef de o bere. Inăuntru dezastru – văd doar Heineken. Deja mă împac cu ideea că îmi voi luă o cup of tea, însă ajuns la casă remarc și John Smith’s deci sunt sorted, cu paharul în mână mă îndrept spre tribună, la rugby merge să intri cu berea spre deosebire de fotbal unde ar fi carnagiu.
Stadionul e micuț, mi se pare chiar mai mic decât WHL (bifat prima referire la Spurs pentru Tudor). Remarc că pe jumătatea unde se încălzesc ai noștri e înnorat în vreme ce pe jumătatea de încălzire canadiană e soare puternic, predestinat. Au apărut și suporterii stejarilor, mai vocali decât canadienii și dotați cu tricouri de rugby (mea culpa, îmi imaginasem că o să văd nelipsitele treninguri Bergenbier, fanii români de rugby au însă mult mai multă clasă decât omologii lor suporteri ai naționalei de fotbal). Pe ecranul mare apare un pundit care seamănă de la distanță cu Robbie Savage, wtf? Ințeleg că e expert în toate, dar nici chiar așa, dacă tot căutau ceva local de ce nu the Walkers legend? Misterul se lămurește însă, și răsuflu ușurat, e o fostă legendă a Tigers-ilor care a jucat 200 de meciuri pentru ei, numele nu l-am reținut. Se fac prezentările și opinia generală e că arțarii sunt favoriți. Oare? Incălzirea echipelor e oarecum ciudată pentru unul de nu își face veacul pe la rugby, am pentru prima oară senzația pe care o are probabil un ‘fan’ asiatic sau nord-american la warm-upul de dinaintea unui meci de fotbal. Abia spre sfârșit canadienii încep un warm up bazat pe înaintarea la mâna, în partea cealaltă noi antrenăm grămada. Apoi ‘rosii’ încep exersatul placajelor utilizând niște chestii de cauciuc, îmi vine involuntar în minte imaginea pe care mi-a instaurat-o un coleg neo-zeelandez care mi-a zis că aia ai lor se antrenau pe vremea amatorismului în anii 80-90 tackle-uind copaci. Realizez că nu cunosc nici un jucător pe teren așa că voi face referire la ei cu numerele de pe tricou.
Echipele ies pe teren și se cântă imnurile. Cel canadian neintonat de nimeni din jurul meu în ciudă aglomerației de tricouri Montreal Canadiens și Canada Lacrosse. Al nostru, mai lung cu o strofă ca întotdeauna, de ce nu scurtăm repetiția aia absolut inutilă la care lumea mormăie întrucât nimeni nu mai știe versurile la a doua strofă e peste puterea mea de înțelegere. Incepe meciul extrem de bine pentru noi, dăm de pământ cu grămada lor ceea ce îi smulge o exclamație de admirație vecinului de scaun, purtător de tricou All Blacks (asta nu spune multe totuși, e ca tricourile cu Brazilia sau Barcelona la fotbal). Insă e doar un foc de paie, canadienii domină cu nonșalanță și ne întind pe toată lungimea terenului, ba încă cel cu numărul 14 de la ei trece ca prin brânză prin defensivă noastră chiar pe centru. Ratează o lovitură de pedeapsă exact din față mea, mi se păruse foarte aproape, însă obțin una în poziție central și fac 3-0. Noi jucăm lamentabil, numărul 12 e groaznic cu loviturile lui de picior, ce e asta? Galben? Nuuuu…Ma uit pe reluare, nu înțeleg și odată cu mine nici vecinul de scaun care pare mult mai în the know. Un galben too soft pentru al nostru și speranțele într-un rezultat bun nu mai sunt așa puternice că la început. Dar stejarii mă contrazic suntem la distanță minima de terenul lor de țintă în inferioritate numerică însă nu dăm drumul la minge de jos și pierdem oportunitatea, acest ‘not releasing the ball’ eternă meteahnă a echipelor din tier2. Rezistăm cu un om mai puțin însă nu mai ținem multă vreme piept atacurilor canadiene, e clar un contrast mare de stiluri. Pe treisferturi there is no contest, suntem inexistenți. Eseul vine invariabil și suporterii Montreal Canadiens și cei ai echipei de Lacrosse canadiene exultă. Transformeurul lor însă nu e prea în formă și scăpam doar cu 0-8. Ultimul minut ne prinde în posesie însă numărul 10 de la noi șutează în tușă, într-un mod ironic prinde una de excepție care îi smulge un zâmbet vecinului de scaun wtf was that? Reluările pe ecranul mare par să-l arate și pe Lynn Howells râzând cu poftă, cum naiba să trimiți mingea în tușă când ești în prelungiri și ataci? Asta face echipa în apărare în prelungiri că să intre la cabine, nu cea în atac.
E pauză și încă sper, e totuși doar un eseu transformat și un penalty. Insă a două repriza începe de coșmar, numărul 14 al lor străbate vreo 20-30 metri fără a fi placat, e ridicol. Mă enervez cumplit la reluare, eseu frumos, dar l-am făcut arate Lomu.
Scorul e 15-0 și cred că e cam gata. Insă începem să atacăm, stângaci cu o grămadă de knock-on-uri și inainteuri, ne zbatem și începem să îi împingem în jocul nostru strămoșesc de grămadă. Si la una din grămezile alea venim cu un rolling maul peste ei care ridică localnicii și vecinul neo-zeelandez în picioare ‘ Good work România!’ Lumea mai apreciază și un good old kidney pie se pare și nu numai un tapas al fresco. Un puști în spatele meu însoțit de tatăl sau devine și el vocal ‘Romania are very much into this, come on Romania!’  iar tatăl aprobă că e o repriză mult mai bună ca prima. Prindem curaj și devenim chiar disperați pe blocaje, Gal blocheza o degajare greșită al numărului 10 de la ei și ne ridicăm toți în picioare văzând eseu însă arbitrul fluieră, knock on. Nu îmi e clar dar pe reluare pare destul de nenorocoasă faza. Presăm, canadienii sunt supuși prima oară meciul asta la presiune și cedează, obținem o tușă la vreo 10 metri de terenul lor, asta e eseu, trebuie să fie. Mă uit la ceas, minutul 69, excellent timing. Criminal însă executat, scurt astfel încât canadienii ne scot cu maulul în tușă și neozeelandezul de lângă mine e disperat, nu-i vine să creadă ca a văzut așa ceva, nu bați tușă scurt dacă vrei să te duci cu ei cu tot în eseu, îl arunci lung să nu te poate răsuci, îmi explică încă intrigat de cum am irosit o altă oportunitate. Si totuși jocul are un singur sens, cât de multe greșeli de începător am comite devine clar că vom înscrie, o succesiune de infracțiuni canadiene, un sin-binn și binemeritatul eseu. Cu emoții mari, cred că au fost câteva minute de incertitudine. Că un fapt divers la TV apare că și cum lumea de pe stadion are acces la comentariul arbitrilor, de fapt nu e chiar așa. Habar n-ai din tribună ce vorbesc ei ceea ce face anxietatea și mai mare. Reluările curg, nu observ nimic neregulamentar, nu înțeleg ce vrea arbitrul să verifice, e eseu cât se poate de clar și totuși îmi scăpa ceva? Nu, într-un final confirmă, 15-12 urmat de o transformare dintr-o poziție unde canadienii rataseră în prima repriza. 15-14 și puștiul din spate e în delir. Ca și mine, ce ușor e la rugby – nu e că la fotbal unde poți avea ghinion, aici e negru pe alb canadienii sunt groggy și îmi e clar că vom înscrie măcar din penalty, dacă nu alt eseu. Nu trece un minut cred și grămadă, clar vom încerca să obținem penalty din asta și asta și facem însă mi se pare distanță cam mare totuși. Pe reluări Lynn exulta, probabil știe ceva. Vlaicu se pregătește, canadienii găsesc puterea  fluiere. Mingea se se ridică in aer, coboara agonizant si cred ca trece printre – da! Arbitrii confirmă și stadionul e acoperit de Romania! Romania! Numărul 14 de la ei incearcă un ultim atac, dar iese in tușa (hihi), iar noi dominam categoric finalul fară nici un fel de emoții. Gata! Am invins dramatic, wow! Oare de ce n-am jucat si in prima repriză la fel?
Mă grăbesc să prind câteva cadre cu stejarii, bravo băieți! Insă părăsind stadionul mă surprind în postura tatălui meu, întrebându-mă unde vom ajunge cu acest joc greoi și lipsit de cea mai mică strălucire. In Japonia sper, însă serios vorbind ar trebui să schimbăm ceva. Nu până la meciul cu Italia că nu e timp, însă nu putem miza la nesfârșit pe naivitatea, oboseala și lipsa forței înaintării echipelor adverse.
Drumul înapoi spre gară e mult mai anevoios întrucât sunt 27.000 de oameni ce merg cam în aceeași direcție, însă cel mai mare comeback din istoria Cupei Mondiale îți dă altă dispoziție. Trec pe lângă un alt localnic ce își sună mama să-i comunice că a fost un ‘amazing game’ ca Romania a învins întorcând de la 15-0 și că o să o sune din nou când e în tren întrucât e incert că ajunge rapid fiind nevoit să răzbată printr-o mulțime de oameni. Si că și la little brother crede că i-a plăcut meciul. Ceea ce îmi întărește concluzia că la rugby suntem mai simpatici decât în alte domenii pentru englezul de rând.

Temper your expectations *

David Filip

In the last 10 complete seasons of the Premier League, 705/902 (78.2%) of penalties have been scored (see Premier League Penalty Statistics).

I wanted to see what might affect the conversion rate of penalties. Using eplreview.com and whoscored.com, I gathered data on the 266 penalties that have been awarded in the EPL from the beginning of the 2012-2013 season to the just-completed gameweek 7 of this season. I considered the following variables for each penalty:

  • In what minute and half it was taken
  • Whether the team taking it was home or away
  • The game state (penalty-awarded team’s goals minus opponent’s goals at time of penalty)
  • If and how many goals had been scored previously in the game
  • If the penalty taker had scored previously
  • If it was what might be considered a “point-affecting” penalty (i.e. a penalty taken late in the game when the penalty-taking team stood to gain points by scoring) and
  • If the penalty was taken after an opposing outfielder was shown a red.

Only one of these variables turned out to be statistically significant, and it was whether goals had been scored previously in the game. 154/183 (84.2%) penalties were converted when at least one goal had been scored before, compared to 60/83 (72.3%) when the scoreline was 0-0. In statistical terms, to determine whether this difference in proportions was significant, the χ2 test of independence was used. It needed to return a p-value of below 0.05 for the variable to be considered statistically significant, and it did, giving a p-value of 0.0238.

 

Among the insignificant variables, I thought that the insignificance of whether the penalty taker had scored before and whether the penalty was a “point-affecting” one was interesting. This suggests that already having found the net in a game does not necessarily give a penalty taker a confidence boost that increases his chance of converting a penalty. On the other hand, being put in a position in which the penalty may affect how many points a penalty-taker’s team gets also does not necessarily add extra pressure on the taker that affects the likelihood of converting. For reference about the “point-affecting” variable, I considered when the penalty taker’s team was drawing or down by a goal after the 60th, 70th, and 80th minute, but conversion rates were affected significantly for none of these times. As always, a larger sample size might have shown that the variables were statistically significant, but at this sample size these two variables were not close to being significant.

 

Lastly, I wanted to delve deeper into the “goals previous” significant variable, so I noted the penalties for which only the home team, only the away team, or both had scored earlier. None of these three “nested” variables turned out to be statistically significant. This, again, may only be a case of not having a large enough sample, but for now we will have to settle for the less nuanced conclusion that it only matters that someone scored previously.

 

It is a conclusion that is a bit hard to rationalize, perhaps, but there you have it. The next time you’re watching a Premier League fixture and a penalty is awarded (these results can only be extrapolated to the PL, since that’s where the sample came from, but I don’t see any reason why it would be different in any of the other major leagues), it could be useful to consider the score. If it’s still 0-0, you might have to (slightly) temper your expectations for a break in the deadlock.

*Vă menționam în cursul verii despre două analize statistice făcute de David Filip și preluate la rubrica The Knowledge din  The Guardian (una despre play-offs și alta despre echipament). Iată-l acum, debutând aici, cu o analiză referitoare la loviturile de pedeapsă.