Un filmuleţ scurt de la finala Cupei, courtesy of Valentin MCFC 30, un anglofil care a avut şansa să fie sâmbătă pe Wembley şi bunăvoinţa să impartă cu noi experienţa:
Si eu care credeam că Valmir e singurul roman cu lună albastră!
Apropo de finală, trebuie să vedeti asta!
COYS recidivează cu o corespondență de mare excepție de pe White Hart Lane.
Happy Yids, Lord Mayor’s Show, poppies și engineering works. And Bale…
Cam asta ar fi o caracterizare sumară a zilei de 13 noiembrie. Etapa a 13-a, jucăm cu echipa de pe locul 13. Plecat cu noaptea în cap, am beneficiat de 2 ore de somn profund pe avion şi iată-mă încă la o oră matinală 8.30 ajuns pe aeroportul mic, London City, în Docklands. Unde mă izbesc alte coincidenţe stranii: anul trecut am fost la meciul cu Stoke (pierdut 0-1), o săptămână înaintea North London Derby. Şi atunci Victoria line a fost închisă. Bun aşa, totul e pregătit pentru o altă deceptie…
Mi-am mai făcut puţin de lucru pe la Waterstones, apoi un English breakfast sănătos, după care am ajuns la hotel exact când începea Lord Mayor’s Show. Vedere senzaţională exact din cameră. N-am zăbovit însă prea mult la geam întrucât venisem cu alte treburi. Pregătirea morală de meci însă avea să se dovedească un fiasco total.
Primul lucru, Victoria line a fost închisă aşa că pentru a ajunge la stadion aveam 2 alternative: una relativ rapidă, de la Liverpool Street cu trenul la White Hart Lane, alta mai lungă însă cale bătută deja – Picadilly până la Manor House după care replacement buses.
Am ales evident pe cea mai proastă (a doua), asta după ce m-am şi fâţâit vreo 5 minute prin staţia de metrou în căutarea deciziei. Holborn, unde am schimbat cu Picadilly, a fost extrem de aglomerată aşa încât am pierdut vreo jumătate de oră numai încercând să schimb liniile. Cu efectele inerente, vroiam neapărat să ajung la stadion la 1 când se întâlneau câţiva Yids de pe forumul pe care-l frecventez pentru câteva berici împreună, am reuşit să ajung la aproape 2 întrucât nici replacement bus-ul n-a fost foarte rapid.
Apropo, la Manor House, aşteptând bus-ul, o fază hilară cu 3 croaţi, care căutau drumul spre City Ground (sic!) Poliţistul: ‘City Ground, that’s Nottingham’ şi văzându-i pe croaţi total bulversaţi le-a dat un amical ‘pat on the back‘ şi le-a zis că ce caută ei e White Hart Lane, Modric, (Yes, Modric, and Kranjcar, ei…).
Am reuşit într-un final să dau de forumistii mei, dar am mai avut timp de stat fix pentru un pint. M-am nimerit lângă un nene simpatic, cu o burtă respectabilă, cel foarte activ pe forum doar la rubricile ‘chuckle time’ şi ‘knee jerk reactions’, cu un accent imposibil, în ciuda sforțărilor inerente n-am priceput glumele lui şi am adoptat politica acelui râs fortat. Măcar am prins un cântecel de zile mari în pub, unul pe care-l ştiam în varianta Ashley Cole (Ten men went to bed with Ashley, and his mobile phone).
Varianta yids e și ea haioasă, dar necesită aptitudini de nativ. Mie mi s-a împleticit limba încercând să-l cant împreună cu Park Lane boys:
One Yid went to war, went to war with Arsenal
One Yid and his baseball bat, went to war with Arsenal.Two Yids went to war, went to war with Arsenal
Two Yids, one Yid and his baseball bat, went to war with Arsenal.Three Yids went to war, went to war with Arsenal
Three Yids, two Yids, one Yid and his baseball bat, went to war with Arsenal.
Cum se făcuse timpul deja, cu emoţiile inerente am luat-o fiecare pe drumul nostru pe unde ne aveam locurile şi gata cu prosteala, începe meciul! Ca o paranteză, absolut fabuloasă e senzaţia asta de match day, la tv e soulless, în pub e mai animat, dar nimic nu se compară cu furnicăturile pe şira spinării când vezi autobuzele pline de suporteri purtând aceleaşi culori ca şi tine, schimbând impresii (joacă VDV?, ce-i cu Lennon şi Dos Santos?, Arry is the man etc), the rite of passage cu tatăl ducându-şi fiul la stadion, aglomeraţia din superstore, berea curgând în valuri, echipele ieşind pe teren şi toată lumea aplaudând în picioare, şi acel Come On You Spurs izbucnind din 30 şi ceva de mii de suflete. Meciul a început cu un moment Remembrance Day, un minut de reculegere. După care un Yid Army! strigat de unul cu plămânii foarte tari care a dat semnalul de ‘treceți la fotbal’.
Suuper, super Pav, suuuper, super Pav, suuuper, Super Pav, super Pavliucenko!
Pav mi s-a părut omul meciului, la un moment dat vroiam să-mi dau palme, nu-mi venea să cred cum aleargă la recuperare şi cum preia mingea şi reuşeşte s-o ţină jos (unlike Crouchy, dar revin la cel din urmă). A ratat unu la unu într-o poziţie din care marcam şi eu, a ratat cu seninătate un penalty după care a înscris dintr-o poziţie extrem de dificilă. În repriza a doua i-a oferit un balon pe tavă lui Crouch, ratare singur cu Robbo. Ăsta-i Pav, rusul ce e extrem de popular şi iubit pe WHL, probabil şi ptr. faptul că a strâns din dinţi cât a fost ignorat de Arry şi i-a dat mai mereu câte o palmă de wake up lui Redknapp, marcând goluri vitale în campania trecută.
He’s as good as Hoddle, he’s better than Chris Waddle, his missus is a model, he’s Rafael Van der Vaart!
Noul chant la modă pe WHL. Dar olandezului i-au ieşit foarte puţine azi, poate şi din cauza faptului că n-a mai putut juca acel rol de ‘in the hole’ în care se simte cel mai bine, cu un atacant. Arry a revenit la sistemul consacrat 4-4-2 (coincidenţă şi cu scorul). Dar a oferit cornerul de 1-0, a ţinut mingea foarte bine şi a oferit nişte pase superbe. Concluzia celor de lângă mine e că nu e încă la fel de fit precum o anume Sylvie Van der Vaart!
În alte roluri (cedez legătura celui mai hilar suporter auzit până acum pe WHL, pe rândul din spatele meu):
Kaboul – ‘I like Kaboul. I actually love Kaboul. I fooking hate Kaboul’. 3 statementuri facute in interval de cateva minuteJ
Gallas – Willy, what the fook you’re doing, son?
Hutton – ‘He’s gonna take you from the right. He’s gonna take you from the left. He will take you from inside. Don’t let him take you. Jeez, Hutton, you’re supposed to be a defender, do I need to teach you how to defend’?:-)
Jenas – ‘Come off it, Jenas! You had a brilliant first half and now you’re back to your regular form’.
Modric – ‘Have a pop, son!’.
VDV – ‘Come on gipsy boy, you’ve been quiet’ (abia începuse meciul, de 5-10 minute)
Bale – ‘Bale looks knackered. Come on Speedy, run! Yeesss, Gareth son, you’re the best (dupa gol). Bale, you’re shit, fucking sell him!:-) (după ce a executat prost un corner).
Crouch – ‘So Crouchy needs 20 games to score a f’cking goal but even when he does it, he can’t do it properly. He can only score scrappy goals!’
Palacios – Take him down son, kill him, we know you can do it!
Robbo the Yid
Robinson n-a fost un portar strălucit, gafele lui sunt legendare, însă rămâne la fel de popular şi iubit pe WHL. Numele lui la tannoy a stranit aceleaşi urale precum cel al lui Modric. Zgândărit de Park Lane din spatele său (‘You’re Spurs and you know you are’) a răspuns mereu cu câte un thumbs up ce a stârnit aplauze. La final a venit, a salutat suporterii şi şi-a aruncat mănuşile la Park Lane boys. I quite like Robbo (vorba vecinului de scaun’). La un moment dat Gomes era ieşit iar Robbo se pregătea să execute o lovitura liberă, vecinul a avut o revelaţie: Gomes, what are you doing??? He’s gonna shoot from there! Aluzie la asta.
În concluzie, un meci tipic Spurs. Cu o grămadă de ocazii, cu un 4-0 care a stârnit rumoare, toată lumea aştepta deja un nou 9-1, după care 2 goluri primite după o lipsă de concentrare crasă care numai la noi se poate vedea. Urmează marele meci, NLD-ul. A revenit însă optimismul, şi asta e important. Şi un chant adaptat momentului auzit de la nişte Yids euforici pe drumul de întoarcere de la stadion: ‘Van Per-sie, When a girl says no, molest her’ (pe linia muzicală de la Artful Dodger Re-Rewind).
Valmir a fost în Eastlands aseară și a avut bunăvoința să ne scrie o cronică „de lună albastră” de la derby-ul orașului Manchester. Predau legătura.
Un meci la care visez să merg de acum 30 de ani. Ceauşescu şi apoi diverse obligaţii m-au împiedicat să reuşesc mai repede, dar principalii vinovaţi sînt ai mei Sky Blues,care s-au mai plimbat şi prin alte divizii decît cea unde ar trebui să fie mereu. În 1986 încă aveam mai multe participări în prima ligă decît Trafford Rangers, nu şi acum însă.
Miercuri dimineaţă, decolare timpurie şi off we go to London. Aterizare la Luton şi apoi tren spre Manchester. E senin,ceea ce e de bun augur cred eu. Tresar în timp ce trenul se apropie de staţia Stoke on Trent. Pe o colină deasupra căii ferate văd o tribună pe care scrie „Proud Potter” şi apoi văd şi inscripţia Britannia Stadium. Ce chestie, mă gîndesc – aseară priveam relaxat acasă Stoke – Birmingham şi 14 ore mai tîrziu trec pe lîngă stadionul cu pricina. Ce mică e lumea!
În timp ce trenul se aproapie de gară Manchester Piccadilly se vede nu departe şi Eastlands, tărîmul făgăduinţei. Întîlnire cu prietenii din Manchester, din nou incredibili, ca de fiecare dată cînd sînt în Anglia. Poveştile de revedere fac timpul să treacă repede, frunzăresc un Daily Mirror, „oficios United”, care îl are pe Ferguson provocator ca totdeauna, spunînd că suporterii lui City ar prefera fapte şi „silverware” în locul vorbelor pompoase ale conducerii clubului. No complaints this time, Red Nose!
Plecăm spre stadion cu speranţă dar şi tensiune, ca întotdeauna înainte de un derbi local. Citîndu-l pe acelaşi manager, „nu ai nici o garanție că vei cîştiga un derbi local, indiferent de poziţiile în clasament ale echipelor”.
În timp ce în concourse se bea bere la greu, pe ecranele amplasate pretutindeni se derulează golurile lui City din diferite perioade. Apar apoi echipele de start. Gripa s-a evaporat miraculos la oaspeţi, aşa că în afară de Rooney, sînt cam toţi.
La noi Adebayor rezervă, ca şi Johnson, ceea ce înseamnă că din nou Tevez va juca singur în faţă. Prins între Ferdinand şi Vidic, nu mi se pare o variantă prea încurajatoare. Cînd mai sunt 5 minute pînă la start, concourse-ul se goleşte şi toţi năvălesc în tribune. Se schimbă amabilităţi care nu pot fi redate, totuşi să menţionăm „Carlos Tevez is a Blue, he hates…”, „Who the f&%k is Man Utd” and so on.
Meciul în sine a fost dezamăgitor. Fiecare parte a părut obsedată să nu piardă, la noi Mancini avînd şi gena potrivită în acest sens. M-au exasperat pasele laterale repetate între fundaşii centrali, lipsă de viteză şi idei în atac. Şi jur că nu am fost singurul cu aceste simptome. Lumea l-a cerut insistent pe Johnson,care a intra tîrziu şi fără impact ulterior. Adebayor a apărut şi el în prelungiri?!, for God’s sake!, în afară de a trage de timp nu am văzut altă logică în timingul schimbării.
Recunosc că m-am perpelit la fiecare atac al lui United dn ultimele 10 minute, date fiind ultimele întîmplări din derbiurile precedente. Am văzut multe meciuri 0-0 de-a dreptul pasionante. Acesta însă nu face parte din această categorie.
De la noi singurii demni de menţionat sînt Tevez şi De Jong. Restul de uitat, iar Barry şi Yaya dreadful. Yaya on £200,000 a week. You are having a laugh!
Plecăm spre casă cu o escală la Souvenir Shop, perntru ca traficul să se mai aerisească. Încă o încercare sîmbătă cu Birmingham şi apoi înapoi acasă.
Anglofili de toate culorile,vă salut din Manchester!
Our very own COYS a fost ieri pe White Hart Lane și n-a scăpat fără sa ne trimită o corespondenţă de la Londra. Predau legătura.
După o aşteptare mai scurtă ca niciodată (mulţumită WC2010, aşa slab cum a fost, dar n-am simţit atât de acut nevoia de fotbal pe timpul verii), a venit momentul mult aşteptat: primul meci al sezonului şi furnicăturile inerente de pe şira spinării. Şi un meci de gală cu cea mai extravagantă echipă din Premiership, cea în dăuna căreia ne-am calificat la barajul de Champions League. Manchester City, aka Money for Nothing, Blue Moon, The Citizens etc.
Londra m-a întâmpinat vineri noaptea cu acea ploaie măruntă tradiţională dar şi cu o eficienţă mai puţin tradiţională, mai degrabă germanică: în jumătate de oră de la aterizare mă îndreptam deja cu bagajul spre Heathrow Express, record personal absolut. Semn bun, mi-am zis în gând.
Early bird catches the worm
Sâmbătă m-am trezit cu noaptea în cap pentru o zi de weekend (7am), mulţumită celor care au decis să trimită noile Membership Cards abia luni, 9 August. Conform noului regulament de intrare pe White Hart Lane, nu se mai tipăresc bilete de meci, intrarea se face doar cu cardul de membru cu cod de bare în care e deja înregistrată informaţia legată de bilet/payment (da, am intrat şi noi în secolul 21, aflu că asta era până şi la West Ham de acum 5 ani). Întrucât Royal Mail nu e aşa operativă la livrări internaţionale, m-am interesat cum procedez a Ticketing Office mi-a zis că au tipărit totuşi un bilet şi să vin să-l ridic de la stadion. Însă, atenţie mare, au fost ceva probleme cu livrările (surprise, surprise) aşa că se aşteaptă la o zi plină şi să vin cât de devreme posibil (9am). După un Full English brekkie (mi-era dor în special de back bacon) m-am îndreptat spre WHL.
Nimic nu aducea însă cu un debut fotbalistic. Metroul (altădată plin ochi în zilele de meci) era absolut dezolant, 3 oameni într-un vagon. Şi un câine. La 9 trecute fix eram deja la Seven Sisters unde speram să văd grupuri de Yiddos îmbulzindu-se în autobuze ca de obicei. Nope. Nimic. Nada. Încă eram singurul cu tricou Spurs de pe stradă, aşa că „mi-am luat timpul” şi m-am îndreptat pe jos spre stadion…
La magazin, primul semn de normalitate. Nu se deschisese încă (9.30am) dar deja se făcuse coadă.
Tottenham, printre cele mai scumpe cluburi ptr. suporteri? Singurul din PL care şi-a schimbat kitul an de an, în ultimele 6 sezoane? Hmmm, Yids nu împărtăşesc îngrijorarea „punditilor”, vânzările merg excepţional. Evident că la Members Office (aşa cum se cheamă acum pompos, de fapt vreo 3 ghişee) nu era nimeni, n-a fost nevoie nici de ID (cum m-au ameninţat telefonic), a durat 1 minut să iau biletul.
Aşa că ce poţi face 3 ore într-o zonă nu extrem de comercială, sub o ploaie măruntă? Obligatoriul drum la magazin, cumpărat away kit.
Singurul pe piaţă de fapt: home kit va fi disponibil ptr. fani abia de la 24 septembrie, datorită unor încurcături cu sponsorul Puma (same old Tottenham). Plus un bol de cereale cu care să-mi dea nevastă-mea în cap şi Ossie’s Dream, cartea biografică a fostei Spurs Legend. Apoi un espresso jalnic, câteva tururi ale stadionului de jur împrejur, aşteptare la intrarea oficială, văzut venirea lui Daniel Levy într-un Range Rover (mă aşteptam la mai mult gust din partea lui), apoi bus-ul lui City.
Deja începuse să se aglomereze încât am pornit spre East Stand.
Fanii lui City deja se încolonaseră la intrare: fără protecţia poliţiei (din câte ştiu protecţia fanilor echipei adverse se practică pe WHL doar la meciurile cu Chelsea, Arsenal şi West Ham, în rest e paşnic). Un dodgy burger, apoi intrarea pe stadion. Gol la ora aia, doar Gomes şi Cudicini îşi făceau de lucru A apărut şi Hart (care uluitor a smuls ropote de aplauze din partea tuturor fanilor, băiat finuţ chiar a mulţumit celor din Park Lane aflaţi în spatele sau. La final era probabil enemy no.1, primul portar englez excepţional pe care îl văd în ultimii 10 ani.
Încet încet echipele au ieşit la pregătire, iar eu am avut proasta inspiraţie să fotografiez tabela . Chiar m-am gândit în momentul ăla că dacă rămâne aşa, 0-0?…
Fotografii din timpul meciului nu am ptr. că urmăresc ca un apucat orice fază, şi ceea ce nu e în prim plan. Plus că mă enervează cei ce fac poze de lângă mine (la ultimul meci văzut, cel cu Villa a fost un cuplu care nu ştiu ce-au înţeles din meci ptr. că tot timpul au făcut poze) şi ce ţie nu-ţi place…
The football
Acum despre fotbal. Un 0-0 care flatează City şi care nu mă indispune precum au făcut-o la vremea respectivă egalurile cu Hull, Villa sau înfrângerile cu Stoke şi Wolves. Pentru că am jucat al naibii de bine faţă de aşteptări, după prima repriză chiar îmi spuneam că nu au cum să mai reziste Citeh atâta. Dar pe de o parte Hart a fost scandalos de bun (Capello chiar arată că un „mug” acum), pe de altă parte iarăşi s-a confirmat că nu de mijlocaşi gen Parker sau Young avem nevoie, ci de un finisher. Unul cinic, gen Huntelaar. Avem patru atacanţi, oricare doi ar juca efectul e acelaşi, toţi sunt doar puţin peste medie, not top four quality.
În a doua repriză am cedat la un moment dat şi tempo-ul dar City chiar a arătat jalnic azi. În afară lui Yaya Toure nu ştiu dacă a mai fost vreunul de a mişcat. Fair enough, trebuie să te numeşti Mancini să faci achiziţii de sute de milioane, să ai zece atacanţi şi să joci cu trei mijlocaşi defensivi…on the brightside, bine că l-a băgat pe Adebayor, am putut şi eu să-l fluier cu pasiune. Desigur, e devreme să tragi concluzii, dar parcă mie unul de City (cu Mancini manager) nu mi-e aşa frică în bătălia de top four, ci mult mai mult de Pool.
In ordinea numerelor de pe tricou
Înapoi în ograda noastră, BAE excelent (un jucător pe care multă vreme l-am considerat veriga slabă şi care mă ţinea tot timpul cu sufletul la gură când avea mingea), Dawson suveran în apărare, King cam rusty (dar compensează printr-o poziţionare excepţională), Corluka suspect (greoi, lent, parcă nu înţelege ce se petrece în jurul lui, aleargă ca un Hitman zici că-i retard, centrări aiurea, poziţionare oribilă la fazele fixe a când joacă Palacios hondurianul rămâne în jumătatea proprie ptr. a respinge eventualul contraatac şi o face bine de tot, croatul azi m-a adus în prag de infarct într-o fază), Crouch penibil (nu ştiu dacă l-a afectat povestea cu prostituata) - a întors un contraatac înapoi la Gomes, Lennon ieşit complet din formă (ce mă enervează la Arry e că nu ţine cont de formă, el îşi joacă favoriţii, şi e clar că Gio nu e printre ei), Defoe are nevoie de 5 ocazii să înscrie, după minutul 50 s-a deconectat, trebuia înlocuit mai devreme, Bale – speranţa noastră numărul 1, Modric a muncit mult, a recuperat, a făcut tacklinguri dar nu are pasa aia decisivă, joacă doar previzibil şi în general cu pase scurte, Huddlestone în creştere, însă suferă la viteză. Gio trebuia măcar o repriză în locul absentului Lennon. Keane – trebuie să plece, să facă loc altcuiva mai bun. Pav a leneş că de obicei, însă a lăsat senzaţia că dacă începea meciul în locul lui Crouch puteam avea mai mult succes. Aaa, Gomes a apărat bine la încălzire, în rest nu ştiu dacă City a tras un singur şut pe poartă. La un moment dat, brazilianul făcea mişcări de încălzire în poartă.
The chants
Atmosfera a fost puțin „subdued’ parcă. Nu s-a mai cântat asa mult ca de obicei („Oh When The Spurs Go Marchin’ In” trebuia cântat în fiecare repriză, în a doua nu a fost deloc, în prima a cântat doar o parte din Park Lane), nici măcar tradiționalul „Stand Up If You Hate Arsenal’ n-a mai ridicat lumea în picioare ca pe vremuri. Poate am scăpat de obsesia cu capra vecinului. Nici „Arry Redknapp Blue and White Army”. La bantere, populare au fost „You’re shit and you know you are” si celebrul (de pe vremea când juca la Arsenal) „Adebayor, your dad washes elephants and your mom is a whore”(ooops). Si încă ceva cu waste of fucking money pe ritmul de la „What a waste of a council tax we pay for your hats” dar n-am prins versurile bine. Dar a fost „We are Tottenham, super Tottenham, from the Lane” și partea mea favorita, când Park Lane (South Stand) cântă la adresa The Shelf „We’re Park Lane, we’re Park Lane, we’re Park Lane of Tottenham” iar cei ce stam în The Shelf (East Stand) răspundem „We’re Shelf, We are Shelf, we’re Shelf Side of Tottenham”. Sau banterul celor din Park Lane la adresa „familiștilor” (Paxton North Stand) – „Paxton Give us a song”.
Partea îngrijorătoare e că ultimul gol Spurs pe care l-am văzut in direct pe WHL a fost la acel 3-0 cu Olympiakos, ultimul amical de dinaintea sezonului trecut. In rest 0-1 Stoke, 0-0 Villa, 0-0 City. Am avut bilet la meciul cu Arsenal dar s-a amânat pentru miercuri asa că a trebuit să renunț, în ziua respectiva am jucat cu Pompey și am luat bătaie in FA Cup. Ma bate gândul că sunt un bad omen pentru echipa favorită.
The legends
Last but not least, ceva „moving” la pauză. Prezentarea lotului ’61, cel care a schimbat fotbalul britanic, câştigând de o manieră incredibilă dubla. Prima dublă din secolul 20, 31 de victorii din 42 de meciuri, victorii consecutive în primele 11 meciuri, 16 victorii în deplasare din 21 de meciuri, recorduri nedoborâte încă. Şi nişte oameni de bun simţ care la vremea respectivă au câştigat probabil pentru. acea dublă cât ia Bostock săptămânal la Hull, unde a fost împrumutat. L-am văzut pe Dave Mackay, true legend. Un moşulică simpatic care nu zici că e fiorosul de îşi ţinea adversarii la respect. Dar şi o parte tristă, sărbătorim 50 de ani de la ultimul titlu…