Corespondente

anglofil.ro > Corespondente

Cu ochii pe McTominay

By In Corespondente

Cel putin așa  era intenția mea când am văzut că Ungaria-Scoția se juca la Budapesta în perioada când eram acolo (27 martie). Dacă Mourinho s-a dus pe Hampden Park special pentru el, puteam și eu sa iau un tramvai până la stadion. Din păcate McTominay s-a accidentat la meciul cu Costa Rica (scor 0-1) disputat cu 4 zile înainte si nici n-a mai făcut deplasarea. A rămas să mă multumesc să îi văd pe viu pe ceilalți 3 componenți din PL ai lotului Scoției (Matt Ritchie de la Newcastle se accidentase și el în același meci). Cam puțini, semn ca Scoția o duce rău cu talentele. Ce să mai zic, în centrul defensivei juca un fundas de League One de la Blackburn (singurul jucator peste 30 de ani într-un lot cu medie scăzută de vârsta) care s-a și remarcat ratând un penalty.

Robertson

Sigur pe el, tehnic, nu s-a forțat, poate și jucat prea puțin fiindcă doi din fundașii din linia de trei fiind de piciorul stând preferau lansările catre fundașul aripă dreapta. A produs niște emoții după ce a suferit o intrare mai tare, dar și-a revenit si a ieșit imediat. Sper sa nu fie nimic grav și sa continue sezonul foarte bun cu Liverpool.

Fraser (Bounemouth)

Mi se părea că la echipa de club juca mai mult mijlocaș dreapta. Aici a jucat fundaș lateral ofensiv și a fost omul decisiv. A primit multe lansări, pentru care s-a bătut, a scos un penalty, a centrat la gol. De urmarit în continuare.

Matt Phillips

A jucat vărf, o mișcare considerată ciudată de multă lume luată de noul selecționer Alex McLeish. Dar a dat rezultate, el marcând golul victoriei. Sunt cătiva jucători obscuri, pentru care eu am o slăbiciune. Matt e unul dintre ei. L-am avut in echipa de draft fantasy în ultimul sezon al lui QPR și m-a ajutat foarte mult. Când va voi explica pe indelete despre liga draft fantasy Anglofil de anul viitor veți înțelege de unde vine simpatia mea.

McBurnie

Fost la Swansea, chiar a prins 11 meciuri în sezonul actual (multe din ele parțial) fara să înscrie vreun gol. Împrumutat pentru primăvară la Barnsley in Championship, unde are 6 goluri în 9 meciuri. Un fel de Murray care odată își va da drumul și în PL. Remarcat prin nume si felul de modă veche în care poartă jambierele.

În final un cuvânt bun pentru cei vreo mie de suporteri scoțieni care au făcut deplasarea la Budapesta (foarte neașteptat pentru mine ca număr). I-am vazut în cursul zilei prin oras etalându-și picioarele în traditionalele kilturi. Au cântat, au scandat si au incheiat meciul in forță cu un refren care îl folosesc multe echipe: “Every where we gooooo…”. Pe care, la rezultatele recente ale Scoției în deplasare, au ocazia să îl folosească foarte rar.

 

 

Adio Wembley: Tottenham-Juventus 1-2 în Liga Campionilor

By In Corespondente, Europa, Liga Campionilor

Am mai tăiat un stadion și o experiență de pe listă. Știți despre care listă vorbesc, aia cu lucrurile pe care trebuie să le faci odată în viață. Cam asta e concluzia. Influențată foarte mult de rezultat, dar nu am nici un fel de regret. A meritat din plin și odată în viață trebuie să mergi ca să vorbești în cunoștință de cauză.

 

Puteți să verificați verificați setul de fotografii  ca să vedeți la ce mă refer. De când m-am hotărât să merg la acest meci am avut o singură dorință: meciul din țur să fie destul de strâns pentru ca returul de pe Wembley să aibă o miză reală. S-a întâmplat cum mi-am dorit, dar asta a făcut că dezamăgirea din final să fie cu atât mai cruntă. Pentru că e foarte posibil că după această generație să urmeze iarăși alți 20 de ani în care Spurs să se îndepărteze de elita de care e mai aproape acum decât oricând în istoria recentă a clubului.

Sunt câteva imagini care îmi vor rămâne în minte referitoare la stadion. Cea mai plăcută, cel puțin pentru mine a fost ieșirea din metrou. Când vezi aleea acea largă care duce la arenă plină de oameni. Primul gând e dacă vor încăpea. Pentra că păreau foarte mulți, chiar cu 2 ore înainte de începerea meciului. Am făcut o baie de mulțime, am tras cu urechea la discuții, m-am bucurat să aud destul de des vorbindu-se italiană fără că cineva dintre suporterii echipei gazdă să arate adversitate. Ca de obicei foarte mulți străini, în special obișnuitul contingent din țările scandinave, semn că popularitatea lui Tottenham e în creștere pe acele meleaguri. Și bineînțeles asiatici, cu precădere coreeni, de înțeles prin ascensiunea lui Son.

Am făcut o tură prin exterior și m-au atras mai mult macaralele din zona adiacentă stadionului, unde pare că se construiește foarte mult, decât structura oarecum banală a stadionului. Am trecut și pe la statuia lui Bobby Moore și am încercat niște poze artistice cu arcul de deasupra stadionului.

Din păcate am fost dezamăgit de interior. Normal că e imposibil să faci un stadion ca un capacitate de peste 60.000 să  aibă o atmosferă intimă, iar spectatorii sa fie destul de aproape de terenul de joc. Plus că am fost blocat în zona în care aveam bilet (inelul inferior). Nu puteai face o tură întreagă pentru că zonele centrale erau închise. Nu puteai urca nici la inelul 2 sau 3 să vezi cum se vede de acolo. Fiindcă aveam loc în rândul 40 și inele superioare începeau cam de acolo cam îmi dau seama cum se vedea. Ce am câștigat eu fiind mai aproape de stadion se compensa cu perspectiva de pe un loc aflat mai la înălțime. Pentru că principală problemă a inelului inferior este că e prea plat și chiar dacă ești mai aproape să zicem pe rândul 20, tot ești destul de departe de gazon nu ai perspectiva înălțimii. Asta m-a deranjat pentru că pierzi unghiul ăla care îți permite să vezi mai bine așezarea jucătorilor în teren în perspectivă. De exemplu nu am văzut bine faultul făcut de Vertongen la Douglas Costa sau ofsaidul lui Kane la lovitura de cap trimisă în bară în minutul 90.

Sper ca noul stadion al lui Tottenham să aibă rezolvate aceste neajunsuri. Pentru că e clar că va fi mai plin de însemnele clubului, mai prietenos cu suporterii (alt lucru care mi-a lipsit mult). Wembley se simțea că o arenă de deplasare, cu prea puține semne că joacă Spurs acolo. Prea multe chestii corporatiste, un stadion făcut pentru națională. Am foarte mari îndoieli că celălalt item de pe lista mea referitoare la Wembley – o finală de cupă o voi tăia vreodată de pe listă. Poate la următoare echipă competitivă a lui Spurs, după ce va trece destul timp să mi se estompeze memoriile de acum, dacă cineva îmi garantează ca Spurs vor câștiga.

Voi sublinia acum cele două momente din meci care îmi vor rămâne în memorie pentru lung timp.

 Explozia din tribună după golul lui Son. Care venea după mai multe ratări. Există în tribună un oarecare tremur, o neliniște după o serie de ocazi mai mici sau mai mari ratate. Neliniște amplificated de raidurile lui Douglas Costă, periculos oricând cu mingea la picior. Dar cu atât mai puternică a fost dezlănțuirea. De necomparat cu un pub sau o acasă cu prietenii.

Un tackle monstruos făcut de Davinson Sanchez. Asta a fost chiar în fața mea. Putea fi un galben sau chiar un roșu dacă ar fi fost întârziat cu o fracțiune de secundă. Mai ales în ziua de azi când și în Anglia arbitrii scot ușor galbene și la tacklinguri perfecte. Care e un mare păcat, dacă mă întrebați pe mine. Dar ce s-a întâmplat după tackling a fost uluitor pentru mine. Tribună a scos un răget de mulțumire cum n-am auzit pe vreun stadion, parcă mai tare decât la gol. Era ceva extrem de primar în reacție, ceva de om primitiv răpunând un animal uriaș, mult superior fizic, cu sulița. Și mulțumirea că va avea cu să se hrănească pe o perioadă îndelungată. Imediat după răget un tribună  a erupt într-un strigăt de luptă: Yido! Yido! Yido! Care a durat minute bune. Asta e momentul pe care nu nu ai cum să îl prinzi la televizor. Și care e de neprețuit. Tare m-am bucurat că am putut fi acolo și am putut strigă cât de tare am putut.

Să  nu zic niciodată totuși. Voi mai merge pe Wembley  dacă vreodată   urmatoare echipă competitivă  a României va juca acolo un meci official în  care va avea șanse la victorie.  Șansele sa se întâmple sunt infime, dar  să nu ne pierdem speranța…

De neprețuit

By In Corespondente, Europa, Liga Campionilor

Un articol scris de Ursano

Acum circa 33 de ani, m-a „prins” dragostea pentru Juve plecând de la vedeta acelor ani, un anume Michel Platini. Da, puteți zice că eram un fel de glory hunter, Bătrâna Doamnă tocmai câștigase vechea CCE, iar Franța era campioana Europei. Dar un puști de 7-8 ani din estul unei Românii închise nu avea multe opțiuni: sursele de informare erau foarte foarte puține, iar la televizor puteai prinde doar CE din 1984 pentru că și România participa sau ce mai dădeau rușii. În plus, mecanismele minții unui copil sunt greu de înțeles (așa cum se va vedea în continuare) și alegerile pe care le face au un aer de inevitabilitate și inocență.

Anii au trecut, puștiul care a învățat să citească pentru a putea lectura singur, fără bunic, singurul ziar de sport al perioadei (cred că se chema „Sportul”), a devenit un avid consumator de sport în general și fotbal în special și a continuat să fie suporterul torinezilor (alături de Dinamo, pe plan intern, asta însă este o cu totul altă poveste). Întâmplarea a făcut însă ca el să rateze, din diverse motive, cele trei incursiuni în România ale lui Juve: la Galați pentru că era prea mic, la București (cu Steaua) pentru că era în clasa a XII-a și trebuia să învețe mult, foarte mult, pentru a avea șanse să intre la Drept, facultate cu o concurență dură la admitere în acele vremuri, și la Piatra Neamț pentru că … nu mai știu de ce 😊 (probabil am considerat că era o competiție mică pentru Juve și că nu îi va acorda mult interes). În plus, perioada în care a început să se poată umbla liber prin Europa destul de facil a coincis cu perioada de decădere a lui Juve ca urmare a scandalului Calciopoli așa că nu a avut tragere de inimă să meargă să vadă live un meci al favoriților.

Anii au trecut și mai mult, a ajuns să aibă un băiat, însă orice încercare de „corupere” a acestuia în ale fotbalului a eșuat: degeaba îl lua la miuțele cu prietenii, degeaba se uita de față cu el la enșpe meciuri, puștiul părea imun la virusul microbist. Curios însă, ani de „muncă” de convingere au fost inutili, pe când o modă scurtă la școală cu niște cartonașe cu fotbaliști a avut efecte incredibile: în câteva săptămâni, dintr-un puști dezinteresat de fotbal s-a transformat într-un fanatic care dorea să aibă acces la tot ce înseamnă acest sport – să îl practice la un club, să poarte aproape exclusiv echipamente de fotbal, să îl urmărească la televizor zilnic etc.

În mod diferit față de mine, puștiul meu nu s-a îndrăgostit de un club anume: cele din România par prea neînsemnate (tatăl lui tot îi repetă asta), iar de „afară” i-au plăcut mai multe, pe rând sau, în mod oarecum amuzant, concomitent: Barca, Real, Atleti, Bayern și, de curând, Juve. De vizitat, a văzut deja de anul trecut Allianz Arena la trecerea prin Munchen; de mers la meci, a fost la vreo două meciuri în Iași (prea puțin interesante) și la meciul cu Polonia de pe Arena Națională (0-3). Totuși, ceva cu adevărat captivant îi lipsea și anul acesta, de ziua lui, i-am propus să umplem golul: să mergem împreună la Torino la un meci, alegerea lui fiind să fie un meci de UCL. Asta pentru a ne serba amândoi, „ca băieții”, zilele de naștere care tocmai trecuseră.

Zis și făcut

Am ales meciul cu Sporting: Oly era prea puțin atractivă iar cu Barca eram sigur că vom găsi greu bilete (și vor fi foarte scumpe). Am rezervat biletele de avion (circa 550 lei/persoană) și cazarea (un apartament închiriat într-o suburbie apropiată stadionului cu 65 euro/noapte) și am așteptat punerea în vânzare la liber a biletelor (după abonați și membri). Imediat ce au apărut pe internet, am cumpărat bilete în partea de jos din zona centrală de la tribuna a II-a (vis-a-vis sunt doar zone VIP) pe care am dat 130/65 euro. Am vrut să avem o priveliște cât mai bună pentru o experiență de top și așa a și fost (rândul 10 cam pe la 25-30 metri de poartă).

Am ajuns cu o zi mai devreme și am vizitat o după-amiaza întreagă centrul orașului: cu acest prilej am constatat că orașul e unul plăcut, deși nu excepțional. Piețe largi, multe palate, clădiri cu design interesant, trei muzee importante (egiptean – al doilea din lume pe profilul său și cel vizitat de noi pentru că era singurul deschis marțea, de cinema și auto) și multă ciocolată.

A doua zi, în ziua meciului, am vizitat muzeul clubului, am făcut shopping în magazinul oficial și turul stadionului cu ghid (30 euro per adult împreună cu muzeul). După un scurt respiro la cazare, am plecat spre stadion pentru a fi acolo chiar când se deschideau porțile întrucât erau anunțate pe site-ul clubului tot felul de modalități de a petrece timpul într-un mod plăcut pentru copii: biliard cu mingi de fotbal pe post de bile și porți micuțe pe post de buzunare, tenis cu piciorul într-o cușcă sau pictat pe față ori vopsit părul pentru cei interesați (toate gratuite).

Puștiului i-au plăcut mult aceste activități și a revenit la ele inclusiv în pauză. Am urmărit apoi pe îndelete încălzirea jucătorilor ambelor formații și diferite interviuri luate pe stadion fanilor veniți din toată lumea.

Despre meci

Meciul a început echilibrat dar în minutul 10 Alex Sandro a decis să încingă spiritele: întâi l-a pierdut din vedere pe Gelson, apoi a deviat în propria poartă mingea respinsă de Buffon la șutul acestuia. Din acel moment, Juve a ridicat vizibil ritmul și a presat continuu până la pauză, ratând mai multe ocazii și reușind doar să egaleze din lovitură liberă prin Pjanic. O repriză foarte bună pe care torinezii ar fi meritat să o câștige. Repriza a doua a fost foarte tensionată, construcția gazdelor nu a mai avut fluiditate, oaspeții au fost destul de lucizi și au mai închis din găurile din primul act iar timpul a trecut. Spre final, din fericire, Mandzu a finalizat o centrare reușită a lui Douglas Costa și astfel a fost obținută o victorie importantă în vederea calificării în faza eliminatorie.

Atmosfera a fost una frumoasă, publicul a fost destul de activ, galeria oaspete a contribuit și ea din plin (mai puțin înjurăturile ocazionale neprovocate la adresa gazdelor) iar apropierea tribunelor de gazon se dovedește încă o dată foarte importantă. Stadionul e unul mediu ca dimensiuni (41.000 aproximativ), are o acustică foarte bună și este primul deținut de un club în Italia.

De neprețuit

La final am plecat amândoi fericiți spre cazare, încântați de ce am văzut și de rezultat și făcând planuri pentru o altă incursiune „afară” în viitor.

În multe rânduri în acea seară m-am tot gândit la reclama de la Mastercard cu „fericirea copilului, de nepretuit. Pentru toate celelalte există Mastercard”. Neprețuitul însă îl simțeam în primul rând eu: cât de norocos am fost ca băiatul meu să se îndrăgostească până la urmă iremediabil de fotbal, să își dorească această experiență, să susțină clubul meu preferat, să pot vedea primul meu meci live cu Juve împreună cu el și să ne fi făcut atât de multă plăcere amândurora … De neprețuit, genul de amintire care cred că  mă va face să zâmbesc mereu. Sper că și pe el.

 

 

 

 

Pe scurt de pe Anfield la returul contra Hoffenheim

By In Corespondente, Liga Campionilor

Mergeam la genul de meci din care nu ai prea multe de câștigat, ci doar enorm de pierdut dacă nu treci mai departe. Așa că atmosferă înainte de meci nu era deloc de vacanță. Locul meu este la primul etaj al noului Main stand, lângă suporterii germani. Are avantajul ca oferă terenul de joc asa cum ne-au obisnuit transmisiunile TV: cu Kop-ul în dreapta.  You’ll Never Walk Alone cântat de tot stadionul are ceva magic și nu se compară cu nimic din ce am experimentat până acum pe un stadion de fotbal. Ți se face părul măciucă și în timp ce cânți prin marea de fulare întinse îți dai seamă că te ții în brațe cu vecinii de scaun.

Primele 30 de minute ilustreaza fotbalul ofensiv imaginat de Klopp: 3 goluri în succesiune rapidă și ceea ce din tribuna pare încă vreo duzină de ocazii imense. ‘This is football’ – izbucnește Klopp după golul 3 – semn că sezonul asta Liverpool joacă fotbalul pe care-l vrea germanul. Nu îmi aduc aminte să fi văzut live un gol mai frumos decât cel de 3-0 al lui Can. Așa cum s-a văzut și la primul gol din meciul din prima etapă contra lui Watford, echipa dă dovadă de mai multă fluiditate decât anul trecut. La succesiunea rapidă de pase participă jumătate din echipă (Moreno, Wijnaldum, Mane, Firmino și Can) și suporterii sunt entuziasmați: vecinul de scaun ma îmbrățișeaza euforic și e clar pentru toată lumea că meciul e jucat si calificarea e asigurată. La pauză, un fan se întrebă mucalit dacă Coutinho ar avea loc în echipă actuală.

Repriza secunda curge mai lent, si am timp să observ mai bine sistemul 4-3-3 al lui Klopp. Am ocazia să îl văd de aproape pe Trent Alexander-Arnold, care pare să își fi câștigat locul de titular înaintea lui Clyne. E înlocuit pe final de Gomez, care nu pare la fel de comfortabil pe flanc. Salah care pare că joacă de 3 sezoane la Liverpool: vine des în sprijinul apărării și explodează periodic spre poarta adversă. Meciul se încheie și nu știu dacă omul meciului este Firmino sau Mane: Firmino a fost peste tot și a contribuit la toate cele 4 goluri, iar Mane a terorizat pur și simplu apărarea adversă tot meciul.

Un singur aspect negativ mi-a atras atenția: acel sentiment de ‘moaning’ omni-prezent în social media se simte într-o mică măsură și pe stadion: unii comentează când văd că Moreno e titular, înjură printre dinți când Lovren greșește la golul de 3-1 și devin nervoși când Mignolet nu prinde din prima o centrare înaltă cu 15 minute înainte de final. Un pic de neînțeles o asemenea atitudine și o să revin la asta într-un comentariu separat.

Ce urmează: calificarea în Champions League crește așteptările suporterilor pentru noi transferuri în ultima săptămâna. Este clar pentru toată lumea că ar mai fi nevoie de un apărător și de un înlocuitor pentru Coutinho. Cel mai probabil însă nu se va întâmpla nimic: Klopp a repetat că este mulțumit cu actualul lot și orice transfer înainte de 31 august ar avea un aer de ‘panic buy’. Grupa ușoară în care va juca Liverpool aduce de asemenea așteptări pentru fazele superioare ale Champions League.

Tenis la Madrid

By In Corespondente, Europa

Convins de articolele despre openul de tenis de la Madrid scrise de Ursano anul trecut, am fost și eu anul acesta și am văzut o zi plină de tenis. Am ales o zi de joi cu optimi la bărbați si sferturi la femei plus meciuri de dublu femei. O alegere care s-a dovedit inspirată în ciuda unei vremi neașteptat de friguroase, cu averse de ploaie (sunt trei terenuri acoperite care fac intreruperile mult mai rare ca la alte turnee).

Am avut prilejul să văd destui jucători si jucătoare de tenis din diverse unghiuri si de la diverse distanțe (mai departe din arena centrală, mult mai aproape de pe celelalte arene). Aș enumera aici câțiva, fără ca aceasta să fie o listă completă: Nadal, Djokovic, Murray, Dimitrov, Nishikori, Ferrer, Coric, Thiem, Halep, Kuznetsova, Mladenovici, Mirza, Bouchard.

Pentru cineva care vede foarte rar tenis pe viu și cu dorința de absorbi cât mai mult, o zi ca acesta e un prilej deosebit, care îți pune la încercare rezistența fizică si capacitatea de concentrare. Nu prea stăteam bine cu niciuna, in special din cauza diferenței de fus orar după ce tocmai aterizasem de peste ocean cu o zi înainte. Am tras de mine si am plecat foarte mulțumit când nu am mai putut, pe la ora 22.00 (programul s-a încheiat după ora 23.00 după ce incepuse la amiază).

A fost prima dată când am văzut-o pe viu pe Simona, i-am studiat reacțiile și comunicarea de foarte aproape. Am prins-o într-o zi bună în care a impresionat mai ales prin concentrare și o stiința de a-și stăpâni emoțiile care mi-au dat mare incredere pentru viitor. Starea aceasta s-a intamplat atât la simplu cât și la dublu alături de Irina. Pe Irina am vazut-o și la antrenament. Acolo îți dai seama ce muncă grea e tenisul, cât suflet pune ea la antrenament si joc si ce dificil e să fii in primii 100 in clasament îin ciuda pregătirii. Iar pe un alt teren am admirat de aproape traiectoriile sublime prinse de mingile trimise din racheta Soranei. Chiar dacă a pierdut, Sorana are in orice meci un stil de a lovi care e o incăntare de privit când îi intra mingile. În viață trebuie să știi să te multumești și cu perle mici, oricât de rar le-ai găsi.

Avantajul unei zile pline cu multe meciuri pe diverse terenuri este că alergând dintr-o parte în alta vei găsi până la urmă o perlă mai mare, ceva deosebit. Și norocul mi-a surâs pe terenul 2, unde fiindcă lipsesc lojile poți prinde loc foarte aproape de jucători. Și dacă aceștia mai întind și un meci pe cinste …Am văzut un Dimitrov-Thiem de toată frumusețea. Pe Grisa Dimitrov îl mai văzusem la TV. De Dominic Thiem doar auzisem și am fost foarte impresionat. Fiecare a alternat perioade de dominare a adversarului cu perioade în care era dominat. Dimitrov a etalat o gamă mai largă de lovitori, Thiem mai multă intensitate și îndârjire. Totul pe fundalul unei solide galerii bulgărești care i-a montat pe spectatorii locali și pe neutrii să îl încurajeze la fel de frenetic către sfârșit pe Thiem. Și a fost înduioșător, într-un fel, să-i vezi pe vecinii noștrii de dincolo de Dunăre urmând o traiectorie asemănătoare nouă: agățarea disperată de una din puținele glorii sportive actuale, încurajările din inimă, dar ușor speriate de inevitabilă cădere a preferatului, tăcerea când Grișa avea mai multă nevoie ca publicul să-i fie alături când la greu. Și cel mai frumos a rămas finalul cu un tie-break pe muchie de cuțit, scor alternând și victoria lui Thiem cu 11-9 după ce Dimitrov avusese 6-3, urmat de aplauze la scenă deschisă ale întregii arene pentru ambii jucători. Pentru că nici unul nu merită să piardă. De admirat a fost felul in care cei doi jucători și-au arătat respect reciproc îin toate momentele jocului. Până și arbitrul s-a ridicat la nivelul jocului punctând cu umor fin intervențiile rare când verifica urmele mingii pe teren.

Să nu uit. Dacă vreți să mergeți la un astfel de eveniment aveți nevoie de un „Ursano” personal, parafrazand vorba despre cine nu are bătrâni. Adică de cineva foarte informat, bun cunoscător, care să știe toate dedesubturile locului să va fie ghid și sfătuitor. Să fie mereu în căutarea unui nou unghi din care să privească, a unei noi abordări care să o împartă cu plăcere cu ceilalți. Eu am avut această onoare și îi sunt foarte recunoscător.