Corespondente

Farmecul discret al League 2: Cambridge United – Accrington Stanley 2 – 3

By In Corespondente

La concurență cu El Clasico sau Manchester City – Liverpool, în căutare de fotbal britanic autentic, iată-mă în drum spre The Abbey, stadionul lui “The Yellows” din Cambridge. Imi începusem ziua hoinărind prin partea universitară a orașului, apoi în centru și încet-încet spre periferie către distracția populară (aveam să aflu mai târziu că partea academică preferă rugby sau canotaj). Inițial am vrut să merg la un meci din Championship, dar și acolo echipele au în lot mulți străini, în general.
Am ales să pun câteva fotografii din zona apropiată stadionului si din interior ca să vă faceți o impresie despre locuri și stadion. Imi cumpăr bilet la tribună a doua, construită in 1954. Locurile sunt în picioare si sunt rails, așa cum erau pe vremuri în majoritatea stadioanelor în Anglia. Sunt bineînțeles obstructed view pe alocuri, alt element întâlnit în vechile arene din insulă. Constat spre sfârșitul meciului că mi-am pierdut antrenamentul la urmărit meciuri in pozitie verticală – mă cam dor picioarele și tălpile. Partea bună a fost că, deși e o zi friguroasă, cu un vânt rece (1 C după vreo două săptămâni în care temperaturile au fost în jur 12-15 C), în tribună nu bate vântul deloc și e plăcut.
Așteptările îmi sunt confirmate: echipe de start sunt compuse din englezi, cu câte un irlandez aruncat acolo, așa ca de sămânța. Sunt pregătit să asist la trosnet de tibii, tacklinguri solide, preluări aproximative și dueluri necruțătoare în jocul aerian. Va fi și așa ceva, dar într-o măsură mult mai mică decât mă așteptăm.
Asist la un joc dintre echipă locală, din partea inferioară a clasamentului, cu una care se bate, nesperat, pentru promovare. Diferența se va vedea în jocul prestat.
Meciul începe neinspirat, cu mult joc la centrul terenului și puține pase legate. încep să mă îngrijorez, mult prea devreme că voi asistă la nou rezultat alb ca acum două săptămâni la Monchengladbach (ocazie să arunc o privire pe Livescore să văd ce se mai întâmplă la Gladbach – și acolo e tot 0-0 deși meciul începuse cu 30 de minute mai devreme). Curând vin ocaziile și golurile. Dacă primul, marcat de gazde, e cumva clasic englezesc, centrare, recentrare cu capul și tap-în din apropiere, celelalte două sunt de genul care te fac să fii mulțumit că ai venit la stadion să le vezi pe viu. Ambele șuturi sănătoase, bine executate din punct de vedere tehnic, după combinații la firul ierbii. Accrington egalează după o fază rapidă, la care după o fentă înșelătoare a atacantului cu spatele la poartă, care lasă mingea să curgă pe lângă el, un mijlocaș scapă singur și trage frumos în diagonală imediat dup ace intră în care. Gazdele preiau conducerea după o fază la care același mijlocaș care fusese prins în clește și contrat solid de doi adversari, pierzând mingea, apare la finalizare 15 secunde mai târziu cu un șut puternic la firul ierbii din afară careului. Tribună explodează și sar și eu împreună cu susținătorii locali.

Rapid după pauză, echipa mai tehnică și mai bine așezată în teren, Accrington, preia hățurile jocului, face 3-2 și lămurește câștigătoarea. Cambridge mai are câteva momente de presiune, mai aruncă câteva mingi periculoase în careu, dar fără rezultat. Ar merita menționat penaltiul care stabilește câștigătoarea. A fost corect acordat, dar după un fault cum vezi în ligi inferioare: un apărător pur și simplu s-a urcat din pe un atacant care îi luase fața după care a fost foarte uimit că s-a fluierat fault.
La final, în ciudă înfrângerii jucătorii echipei gazdă salută fiecare tribună în parte și sunt aplaudați (nu se aud apostrofări și fluierături). Au luptat onest și au dat peste o echipă mai bună, cu un portar inspirat în 2-3 momente.
Diverse:
* In apropierea stadionului, o doamnă foarte amabilă îmi explică cum e cu biletele, care e caracteristica fiecărei părți a tribunelor și mă îndruma spre locul unde se vând bilete. Are un tricou pe care scrie mare “Here to Help” și împarte bomboane pe gratis, inclusiv adulților.
* Sunt surprins cât se însuflețesc tribunele când un jucător ia o acțiune pe cont propriu și începe un “run”. Deși nici una nu se termină cu rezultate pozitive.
* Dacă e un element clar care arată nivelul e numărul mare de mingi “frezate” consecință lovirii incorecte a mingii care iau traiectorii ciudate, cu mult efect și sunt greu de controlat cand revin.
* La un corner al gazdelor patru jucători în atac aflați în stânga porții pornesc la unison spre partea dreaptă a porții. Si mai suprinzator, patru fundași se sincronizează perfect în marcajul celor din atac. Rezultă un balet straniu de sincronizat, parcă cei opt au pregătit mișcarea asta la antrenamente comune. O fază comică, care produce râsete sănătoase în tribună.
* După meci, în timp ce mă îndepărtez de stadion, asist involuntar, la început, la o converatie între un adult și doi copii de 10-12 ani. Copii analizează penaltiul și efectul lui asupre desfășurării ulterioare a jocului. E o analiză serioasă și apreciez mult cum adultul (probabil tatăl unuia dintre cei doi) intervine rar cu câte o întrebare sau lăudând o observație bună. Imi vin să mă duc după ei să aud continuarea conversației când drumurile ni se despart. Copiii aceia sunt deja foarte buni spectatori de fotbal!
* Nu reușesc să deslușesc cântecele galeriei locale de la peluză. Mă ambiționez să îmi dau seama singur, fără să întreb pe cineva în jurul meu (parcă înțelegeam mai bine în Germania, unde nu știam limba). Mă alătur și eu celor din jurul meu când se strigă “ Yeeeellows! Yeeeellows!” bucuros că înțeleg. Dar, mai ale,s când deslușesc în întregime o strigare: “The referee’s a wanker!” repetat de multe ori. Cântat cu cuvintele alungite, parcă fără ranchiună și ură de către tribună, are ceva comic și irezistibil care mă face să zâmbesc. Arbitrul o merită, după ceva ”posturing” în stilul văzut des în Premier League si câteva greșeli, care nu influențează direct rezultatul.

Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

By In Corespondente, Europa

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Cronica lui COYS de la finala Cupei Ligii

By In Corespondente

‘Ricky Villa. And still Ricky Villa’ sună unul din cele mai celebre comentarii tv a unei finale pe Wembley, cunoscut oricărui fan englez care se respectă. Cu atât mai mult mie, fanul unei echipe care a câştigat campionatul Angliei de tot atâtea ori ca Huddersfield, însă a făcut istorie pe Wembley. Tocmai de aceea am aşteptat prima mea finală cu aceeaşi senzaţie pe care o aveam cu vreo 20 şi ceva de ani în urmă la primele întâlniri romantice. Şi cu aceeași întrebare în cap: va veni la întâlnire? Sau varianta fotbalistică: will they turn up?

Nu e FA Cup, dar şi ruda săracă merge. E tot Wembley, adică ultimele două cupe câştigate şi ultimele patru prezenţe în finală. Oh, şi am concurenţă acerbă pentru întâlnirea asta – premiantul clasei şi cel mai bogat elev al clasei, băiatul unei familii mixte ruso-portugheze pentru care money is no object în vreme ce eu strâng vouchere de Nandos.

După o ploaie demenţială şi o vreme mizerabilă sâmbătă, duminica a debutat cu un soare orbitor. M-aş îmbrăca mai subţirel, cu tricoul Spurs peste hanorac, dar… Fast rewind: 1 ianuarie când mă pregăteam să plec de acasă cu nevasta la meciul cu ermm… Chelsea, îmbrăcat tradiţional cu tricou Spurs peste hanorac Spurs, fular Spurs şi fes Spurs. Nevasta contrariată: “Ce-i cu atâţia cockerei? Dă jos tricoul!” M-am supus şi am câştigat uluitor. Ce a urmat a fost că nu am mai pierdut nici un meci acasă anul asta calendaristic aşa că ţinuta obligatorie e doar hanorac, fular şi fes Spurs. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu ţin la din astea. Prea cald afară, dar fesul se ia în buzunar la geacă. Mă întreb ce-o să fac prin mai.

La gară era plin de fani Chelsea, sudul Londrei e zona lor, însă sunt alb caucazian, deci am loc în tren. La stația Victoria devine și mai problematic, se înaintează extrem de greu întrucât pe lângă navetiștii tradiţionali cu valize şi fanii Spurs şi Chelsea e plin şi de fani Arsenal care se duc la meciul cu Everton tot cu Victoria line. Un moment de civilizaţie întâlnit probabil doar în Anglia în zilele noastre: trei seturi de fani londonezi intrând concomitent la metrou absolut fără nici un incident, huliganismul e doar o excepţie şi nicidecum regula, cum era în trecut.

La Baker Street trecând pe Metropolitan, trenul deja îşi schimbă nuanţa, tot albastru dar navy blue, Wembley Park e zona unde se strâng fanii Spurs şi unde au fost desemnate pub-urile “vizitatorilor”. Oricât de pacifişti ar fi fanii la metrou e greu de imaginat că pot coabita în acelaşi pub după câteva fluide. Trenul e destul de liniștit totuşi, toţi sunt cu ochii în telefoane şi nu-ţi trebuie un exerciţiu de imaginație ca să-ţi dai seama ce s-a întâmplat când se aude un f**k colectiv. “F**king City, they only turn up when they play us” îşi varsă unul năduful.

Gata, am ajuns, şi se dă semnalul: “Yiiid Armyyy” din toate părţile, deja e atmosfera de meci. Mă îndrept spre The Torch, e locul de întâlnire cu vecinul meu tradițional de peluză de pe WHL, Arif. Am întemeiat amândoi un grup ca să mergem împreună la meciuri şi am reuşit să mai corupem câţiva. Din păcate Arif n-are destul de multe puncte de loialitate pentru finală astfel încât se prezintă doar la pub, împreună cu prietena lui. Nu e greu să descoperi pubul cu pricina, se aude de la distanţă mare că fost ‘taken over’ aşa cum le place englezilor să spună. O reminiscenţă a trecutului istoric – ai cucerit un pub în terenul inamicului.

The Torch

Se cântă chant-urile tradiționale: ‘Spurs Are On Their Way To Wembley’ si noul hit la moda pe WHL, ‘Everywhere We Go, It’s the Tottenham Boys Making All The Noise’.

Îmi încalc deja tradiția de a bea doar o singură bere înainte de meci. Dus de atmosferă și de Arif (“Let’s get the beers in”) realizez că am ajuns deja la a patra, într-un timp relativ scurt. Atmosfera se încinge, urmează un alt hit la modă: When I Was A Little Boy, My Mom Gave Me a Little Toy, An Arsenal Fan, On a String, She Told Me To Kick His F**king Head In. Apare și o fumigenă albastră, paharele de plastic zboară peste tot,la fel ca berea.

E timpul să plecăm spre Wembley, ne intersectăm cu ceva grupulețe de fani Chelsea, ocazie pentru taunting-ul de rigoare “No noise, from the racist boys, no noise from the racist boys”.

Towards Wembley
Pe aleea spre intrare ne întâmpină Pocchettino.

Poch
Stadionul e nou, modern, se urcă pe benzi rulante, fanii cântă din toți plămânii (Everywhere We Go, ce altceva?). Am bilet în zona A, un coleg de serviciu e în zona E, din păcate (sau din fericire) evit încă o bere. Schimbăm mesaje (“Have a good game COYS”) și intru pe stadion. Wow, vizibilitate mult mai bună decât mă așteptam, la fel ca pe San Siro și mult mai bună decât pe Nou Camp, ca sa iau reper alte stadioane mari pe care mai fusesem.

InsideWembley
Ceva mă face să mă întorc în interior (cele 4 beri oare?) și înapoi în incintă fac încă o nefăcută. La meciul cu Chelsea de Anul Nou nu am cumpărat programul de meci din cauză că am ajuns cu întârziere. De atunci n-am mai cumpărat la nici un meci și nu am pierdut. Insă necuratul zice: e finală pe Wembey, iți trebuie programul de meci. Sigh.

Stadionul se umple însă nu are rezonanța lui Allianz Arena. Se cântă însă nu are o acustică formidabilă. Pare chiar tăcut și fără suflet. Ai grijă ce-ți dorești… Oare chiar vrem un stadion din ăsta nou în locul WHL? Pe de altă parte, Allianz Arena e un stadion extrem de vocal, unde un singur om care cântă lasă impresia unei galerii de 20.000. Lucru nemtesc, care mă face să sper că putem avea un stadion cu suflet.

Imaginile ni-l arată pe Mourinho. După transmisiunea tv pare că portughezul ne este gazdă la petrecerea lui. Poch e arătat doar când e îmbrățișat melodramatic de Mou. Cine mai e si ăsta?

Se intonează imnul, dezamăgitor pentru un God Save The Queen deși toți din jurul meu cântă. Se flutură stegulețe. Cei de la Chelsea sunt mai activi la asta. Necesită îndemânare la rotirea incheieturii, care îndemânare se capătă exersând, explică cineva din jur.

Echipele la start

Echipele sunt pregătite de debut, se anunță componența. Fluierăturile la adresa lui Fabregas sunt acoperite doar de cele la rostirea numelui lui Terry. “John Terry, Your Mom’s a Thief, John Terry, Your Mom’s a Thief” se cântă ca de obicei când joacă fundașul lui Chelsea.

Meciul începe bine pentru noi. Observ o concentrare atipică Spurs, plimbăm mingea bine însă doar posesie. Totuși, lovitură liberă.
Se dă semnalul la “Erikssen, sen, sen, he’s our number 23, Erikssen, sen, sen, came to play for AVB, to the left, to the right, he’s our midfield dynamite, when he plays for Lilywhites, he makes Ozil look like shite”.

Christian trage în bară, nu mai descriu urletul colectiv de frustrare. Jocul merge, se poate, însă nu pot să nu mă întreb: sigur nu e exact cum își dorește Mourinho desfășurarea meciului? O echipă de Bentalebi&Masoni atacând o echipă în care și Drogba a fost cândva fundas lateral și unde oricine face faza defensivă. Costa provoacă întruna, Dier nu rezistă și ia galben. Uff, nici măcar nu au trecut 45 de minute, ce faci, Eric?

Se apropie pauza și ocazii n-au prea fost în afară de ale noastre, Chadli sare însă greșit la minge și îl faultează pe Ivanovic cred. Ufff, mi-e frica de faze fixe la Chelsea. Jucătorii protestează însă a fost fault. A fost exact în zona mea de vizibilitate. Danny Rose nu reușește decât sa șteargă mingea și unul de-al lor înscrie. Nuuu!!! Ma prăbușesc în scaun, nu se poate asa naivitate.

Fluierăturile domină fundalul sonor,.Cine putea sa înscrie dacă nu Terry? Trebuie să trăiești atmosfera asta ca să înțelegi de ce-l urăști pe JT. Imediat după gol suntem groggy și noroc cu Hugo ca ne salvează de un alt gol ca și făcut, tot la o lovitură de cap. Se merge la cabine. Încerc o conversație cu vecinii de scaun. 1-0 pentru ei a fost și în 2008. Da, dar era Berbatov, Kane e ținut bine azi. Eriksen egalează în minutul 89. We’re all good, ne incurajează cei de pe rândul din față.

Repriza a doua începe parcă mai prost. Chelsea încep să joace, fără a creea pericol, insă au pus stăpânire pe mijloc, nu prea mai trecem de centru. Dar e pentru o scurtă perioadă. Revenim în atac, ce-i cu pasa asta tâmpită? N-am timp să mă dezmeticesc, mingea e la noi în careu în partea cealaltă de stadion. Sut și gol?!? Nu se poate, Hugo nu poate primi gol din poziția aia, ilaritate în zona mea de tribună. Mă uit pe reluări pe jumbo screen și totul se lămurește. Altă deviere, cât ghinion să avem?

Am revenit de la 0-2 cu West Ham, poate o facem încă o dată? Cum zice cântecul: Spurs will gonna do it again, the boys from Tottenham, the boys from WHL. Publicul se trezește la viată. “Everywhere We Go” plus mult mai cunoscutul “When the Spurs Go Marchin In”.

Dar oamenii lui Mou știu cum să apere un rezultat. Atacam în valuri, vorba clișeului, însă nu iese nimic. Echipa asta a lui Poch ne-a învățat prost – să speram si la 0-2. Nu cu mult timp în urmă și un 0-1 era imposibil de remontat. Ultimele minute și încă sper într-o minune, e clar ca am fost convertit. Come On You Spurs, lovitura libera din pozitie excelenta pentru Erikssen. Nuuu, de ce rapid? Mai bine ca la rugby unde iei cele trei puncte sperând într-o alta ocazie de drop. Ne grăbim aiurea și ratăm o altă oportunitate.

Se duc si minutele de prelungire, s-a terminat, fluierul sună greu și realizez că am pierdut însă nu e sfârșitul lumii. Găsesc puterea să aplaud împreună cu cei din jurul meu. “Surely it’s the next year” și mă îndrept spre ieșire. Nu pot să asist la premiere, desi îmi dau seama ca ar fi un gest frumos față de jucători să nu fie singuri când iau medaliile învinșilor. Oricum o altă atmosferă decat pe WHL. Nu foarte vocală, însă măcar nu a mai fost acea tensiune unde orice pasă greșită e însoțită de apostrofări. Măcar pentru asta a meritat Wembley-ul.

Drumul înapoi spre stație îmi închipuiam că va fi unul deprimant, însă Everywhere We Go e molipsitor. La un moment dat ne oprim toți și lumea cântă ca si cum am fi câștigat, și mai tare decât înaintea meciului. Thanks, Spurs! Abia aștept să mai aud de Mickey Mouse Cup, I love Cup finals at Wembley!

La metrou lumea începe să recunoască: not enough quality, but this group could develop into something special. Care e și părerea mea, însă numai dacă mai adaugăm și ceva calitate. ‘Everywhere We Go’ se aude din partea cealaltă a vagonului însă cel care cântă falsează atât de mult încât toată lumea se destinde și rasul e contagios. “What was that about mate, the remix?”

Mi-am fixat revederea cu Wembley la anul. Cupele astea sunt atât de speciale in Anglia, cum o spune și cel și mai special în programul de meci. An English Cup Final is something special, an English Cup final at Wembley is even more special, an English Cup final won at Wembley is the most special. Rămâne să vad la anul cum e cu ultima.

Masterul de snkooker de la Londra

By In Corespondente

Urmăresc snookerul de când a fost introdus în grila Eurosportului prin anii ’90, pe vremea lui John Parrott, Steve Davis, dar şi a mai tinerilor pe atunci Ken Doherty şi Stephen Hendry.

A apărut apoi şi un anume Ronnie O’Sullivan. Prima întâlnire pe viu a avut loc acum ani buni la York, când în barul hotelului am observat o masă la care The Rocket juca cărţi de zor cu colegii de profesie, se întâmpla pe perioada UK Championships.

A doua a avut loc sâmbătă, prima semifinală la Masterul londonez, Neil Robertson contra lui Shaun Murphy, adică reeditarea finalei de anul trecut.

Coada pentru bilete

Locaţia, una nu foarte convenabilă ca distanţă. Alexandra Palace (sau Ally Pally cum e alintat de localnici), în nord, nu foarte departe de o anume arenă londoneză pe care joacă nu mai puţin celebrii Spurs. Deşi peisajul era unul extravagant pentru Londra – oameni veniţi la săniuş pe dealul din Alexandra Palace Park – lumea s-a strâns ‘în păr’ la People’s Palace.

Întrucât aveam biletul cu colectare la locaţie, m-am dus la primul birou pe care l-am văzut la intrare şi unde era un teanc de bilete pe masă. Așteptându-mi rândul am observat ceva ciudat la cel din faţa mea, o figură destul de familiară plus avea un tac cu el. Cine vine cu tacul după el să vadă snooker?. Primind biletul l-a deschis şi am observat cu stupoare numele tipărit: Ken Doherty.

Ceea ce m-a lămurit că nu sunt la locul potrivit, confirmat şi de responsabilul cu biletele care m-a îndrumat politicos spre Box Office de unde ridică cei ca mine tichetele. Oarecum uncanny, în seara precedentă mai stătusem alături de un anume Avram Grant pe aeroportul din Viena în aşteptarea boardingului la zborul spre Heathrow.
[cleeng_content id=”402009677″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sala de joc

Ajuns în sală, iată şi locul unde se înfruntă potterii, ringul lor de dispută.

Sala se umple încet încet.

Si toată lumea aşteaptă apariţia semifinaliştilor. Primul e Neil, australianul ce a venit cu 100 de lire în buzunar de la Antipozi dar după 10 ani a devenit un star incontestabil al snookerului.

Puţin stressat în interviul de dinaintea partidei, spre deosebire de adversarul său, Shaun ‘The Magician’ Murphy, jovial şi binedispus.

Nu e ziua lui Murphy

Neil a debutat în forţă, punctând chiar prima bilă de la distanţă după ce Shaun a ‘spart’. Un prim frame fără istoric, urmat de un al doilea care se anunţa fără probleme.

Australianul greşeşte însă o bilă uşoară şi aud cu surprindere şoptind de pe undeva două sau trei rânduri în spate într-un dulce grai matern: ‘Pfui, ce-o ratat Neil. Acum grăsuţul o să se apuce să cureţe masa’. ‘Grăsuţul’ nu joacă formidabil, însă egalează la frame-uri.

În frame-ul 3 Neil face spectacol însă, reuşind nişte bile de senzaţie şi cuvântul cel mai des rostit cu admiraţie de publicul din sală e ‘Shot!’. Break de 127.

Frame-ul 4 e foarte aproape să revină lui Murphy însă e clar, nu e ziua lui, greşeli neaşteptate care îi scot din minţi pe fanii din sală (mult mai numeroşi decât cei ai australianului).

Pauză de 30 minute şi timp pentru un Cumberland Dog şi o cuppa tea. “Noul meu prieten”, Ken Doherty, e afară învăţând nişte tineri să joace snooker, în cadrul programului ‘Coaching Snooker’, lămurindu-mă cu ocazia asta de ce a venit cu tacul la Masters.

La reluare Shaun pare mult mai determinat, câştigă frame-ul 5 care a durat peste 40 de minute însă nu-şi menţine forma. Neil revine în joc şi câștigă şi ultimele trei frame-uri, spre disperarea unui hater din spate. Mă rog, hater în accepţiunea snookeristă: ‘Selby will push him tomorrow, he’s a fighter! He’ll push him until he sweats!’.

Snooker cu căști în urechi

Două momente mai hilare. primul a fost folosirea probei video la o rejucare (Neil a cerut repetarea loviturii de către Shaun după ce ultimul a comis un fault nereușind să lovească bila roşie), arbitrul de pupitru dirijând reaşezarea bilelor de către arbitrul principal după reluările video.

Al doilea a fost reluarea unui frame după ce se ajunsese într-un punct mort, fiecare jucător doar împingând câte puţin cue ball-ul în mormanul de bile roşii din mijloc. Asta după ce i-a întrebat pe ambii jucători dacă sunt de acord, Shaun răspunzând la fel de glumeţ printr-un wink ce a stârnit râsete în sală. Probabil de aia e şi popular, de fiecare dată când venea rândul lui cam toată sala izbucnea în încurajări: Come On Shaun!

Toată afacerea a durat vreo 4 ore, un spectacol extrem de agreabil pe care-l recomand cu căldură.

Căştile sunt nice to have întrucât poţi asculta comentariul live din boxa BBC aflată la câţiva metri distanţă şi unde comentează my best friend Ken Doherty, Steve Davis şi John Parrott, invitaţii tradiţionali ai lui Hazel Irvine. Însă cu un vecin care dă volumul la maxim nu sunt un must have.

[/cleeng_content]

Cronica lui COYS de la Spurs – Man United

By In Corespondente

Duminică când m-am trezit am avut un şoc, afară se aşezase deja un strat de zăpadă consistent şi continua să ningă. Verific BBC-ul şi site-ul oficial al clubului însă momentan totul stă în picioare: se joacă.

Așteptând verdictul

Pornesc de acasă mai devreme întrucât stabilisem să mă întâlnesc pentru o bere cu un Yiddo în exil, pe care îl ştiam de la casualul five-a-side de duminică din Zurich. Pornit din Zug (vreo 50km de Zurich) vineri însă i se amânase zborul, aşa că a făcut cale întoarsă, la fel a păţit şi sâmbătă dimineaţă aşa că a ajuns în Londra abia pe după-amiază. Ieşind de la metrou la Seven Sisters observ că ninsoarea nu numai că nu a stat dar se şi înăsprise.

Găsesc şi două mesaje, primul de la amicul respectiv: ‘S-ar putea să nu se dispute până la urmă, asta e. Am venit la Londra, am băut o bere lângă WHL, şi aşa în Elvetia găsesc greu un ‘decent ale’. Şi al doilea de la soţie: ‘Haha, ţi se amână meciul, ce mă bucur’. Grrrr….

Pornesc pe jos spre pubul de lângă stadion cu speranţa că n-am făcut totuşi drumul degeaba. Ninsoarea îmi bate direct în faţă dar e bine că nu se aşază. La un semafor nişte puştani şi-au găsit o nouă distracţie, aruncă cu bulgări de zăpadă în maşinile oprite la stop. Nice.

Ajung la pub tocmai când lumea urmărea TV-urile instalate pretutindeni şi unde urma să se anunţe dacă se dă ‘undă verde’. Amicul e optimist: jucăm şi batem. Bacon Face o să se lamenteze că a pierdut din cauza terenului şi e un disgrace că s-a jucat pe o astfel de vreme.

Urale! Se joacă. Terminăm berea şi pornim spre stadion. Apropo, nu cred că e o idee mai proastă decât să bei bere când afară e frig şi ninge.
[cleeng_content id=”594589776″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

În drum spre stadion

Un stadion pe care toată suflarea locală îl vrea înlocuit cu unul modern, aproape dublu ca şi capacitate şi care să regenereze zona.

Până atunci rămâne the good old East Stand şi al său The Shelf.

Înăuntru observ că nu e aşa rău, gazonul arată impecabil în ciuda vijeliei.

Citesc formaţiile, se confirmă ceea ce pe forum se vehicula la nivel de zvon, că Vert nu e în primul 11, datorită unui virus. Hmmm, despre belgian se afirmă că nu refuză niciodată un păhărel. O poză postată de el la 4.30 a.m. acum o săptămână.

Oricum am un sentiment ciudat, în loc de ‘bricking it’ aştept chiar meciul încrezător că facem dubla în faţa Mancs după 23 de ani. La miuţa de dinainte, spectatorii îl şicanează deja pe Van Persie cu acel cântecel: ‘She said No, she said No, Robin, she said No!’. United exersează şuturile şi RVP le ratează toate trei în uralele publicului.

Echipele pleacă la cabine şi pentru prima oară simt furnicături pe șira spinării: dar dacă pierdem? Singura variantă mai proastă decât amânarea meciului.

The nemesis

Cu toate astea începem binişor, se joacă mai mult în jumătatea lui United. De când a început Scotty să şuteze apropo?

Ceva nu se leagă pe stânga de unde pornesc toate speranţele noastre. Bale e asaltat imediat de către trei jucători cum a pus piciorul pe minge. Frustrat se mută mai spre mijloc dar se lasă un gol imens pe stânga pe care Parker sau Naughton nu prea se pricep cum să-l exploateze. Şi publicul sesizează asta: ‘He plays on the left, Gareth Bale, he plays on the left’.

Azza în schimb e on fire. Ca o paranteză, Lennon a fost până acum unul dintre cei mai buni jucători, atacă, track-uieşte înapoi, o revelație pentru mine.

Dar inevitabilul se produce. La prima jumătate de şansă avută, our nemesis RVP înscrie. Marcaj îngrozitor făcut de Kyle Walker, una din dezamăgirile mari ale sezonului. Parcă şi Hugo s-a mişcat puţin cam târziu.

Până la pauză jocul devine cam sloppy, exact ceea ce-şi doreşte United. Însă în ultimele minute prindem viaţa iar, după un şut din afară a lui Bale respins miraculous cu genunchiul de De Gea după o deviere. Come On Your Spurs revine. La pauză, Robbie Keane e primit bine de public.

Repriza a doua

La reluare speranţele revin. Jucăm mult mai agresiv şi deja roşii sunt masaţi în jumatea lor de teren, ah, ce ocazie ratează Dempsey. Deja văzusem mingea în plasă, uffff… Iarăşi De Gea! Nu se poate!

“We cannot put up with this s%&t again! No more Mancs wins here at The Lane!” rosteşte cu năduf un spectator în spate.

Chris Foy nu-şi face nici un serviciu dând numai decizii aiurea, trece cu vederea toate îmbrâncelile lui Van Persie şi huiduielile domină fundalul sonor. ‘You don’t know what you’re doing’ se aude din tot stadionul şi Foy pare pentru un moment pierdut.

Intră Rooney şi la prima să fază de atac ufff… încremenesc. Contact cu Caulker în careu. Tot stadionul se uită spre Foy, el face semne că nu a fost nimic. Ufff!!! Tot stadionul începe să-l înjure pe Rooney, dar se prea poate să fi avut dreptate. Who cares anyway?

Continuăm asediul, şut Bale deviat milimetric. Defoe scapă şi deja toţi vedem gol, însă iar, picior salvator Rio. Oare cât va mai dura agonia, nu putem pierde un meci în care i-am dominat pe United, refuz să cred asta şi împreună cu mine probabil încă 37.000 de spectatori. Stadionul revine la viaţă şi echipa e împinsă de la spate.

Benny, care a arătat extrem de dubios, centrează, De Gea boxează în stil Gomes, cine e acolo, Azza, pasă, Dempsey!!! Get in there, you beauty!!!!!!! Delir, mă îmbrăţişez cu vecinii de scaun. Yiddos have gone mental.

Pe ecranul stadionului îl văd pe Rio cu o faţă care spune multe. Aş vrea să-l văd şi pe Fergie.

Aşadar 1-1 şi accept că un punct e ok, cu toate că am dominat. ‘We scored in Fergie time’ e noua scandare pe care o aud tot drumul spre Seven Sisters.[/cleeng_content]

Good things come in pairs, asa că mai pe seară o sa avem încă o corespondență de la COYS, de data asta de la semifinala masterului de snooker de la Londra.