Cronică de finală: Liverpool – Sevilla

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Walking alone

Drumul spre stadion miroase a primăvară. Basel-ul e un oraş foarte curat, şi chiar dacă e zi de scos sacii cu gunoi în stradă, după o ploaie sănătoasă rămâne un fundal olfactiv plăcut. Aleg drumul mai lung către stadion, evitând zonele populate în favoarea celor rezidenţiale.

Tocmai când îmi spuneam că nu ar trebui să merg niciodată singur, văd primii suporteri: 4 fani LFC din Londra care mă întreabă dacă mergem în direcţia bună. Sorb din nişte cutii de bere locală şi sunt bine dispuşi. Îi întreb cum şi-au procurat biletele şi oftează, cu amărăciune pe care nici berea şi nici perspectiva Brexit-ului nu o pot acoperi: Viagogo.

După vreo doi kilometri stadionul începe să se vadă. Dar nu pentru toţi: un suporter rătăcit sau afumat ne întreabă ‘Where’s the ground, mate?‘ Mirosul de primăvară se transformă treptat în miros de fum de ţigară amestecat cu bere. În interiorul stadionului nu se poate fuma, aşa că se profită de ultima oportunitate.

Suporterii albi merg împreună cu cei roşii. Pe tricourile unora scrie Istanbul 2005, pe ale altora Dnipro, Benfica, Espanol, Middlesbrough. Îmi revin în minte câteva amintiri dureroase cu Maccarone…

Un suporter roşu întreabă de unde-şi poate cumpără votcă. ‘Russia‘, îi răspunde un altul mai mucalit.

basel

Dezorganizare elveţiană

Am bilet la tribuna a doua, aproape de peluza Sevillei. Cu harta stadionului şi amplasamentul porţilor în minte, mă îndrept spre poarta recomandată – C/G – care asigura access către peluza LFC şi către tribuna a doua. Suntem în Sviţerlandia, ţara orei exacte, şi mă aştept că totul să decurgă impecabil.

Dar nu e cazul: deşi anticipez traseul galben, neconcordanţa între tricoul roşu şi biletul lângă fanii albi îi face pe stewarzi să mă trimită la altă poartă de acces; aşa că sunt nevoit să parcurg traseul albastru. După vreo trei sferturi de ora şi câteva redirectari care ar bloca şi cel mai stabil browser, ajung înapoi în acelaşi loc:

yellow-vs-blue

Înapoi la poarta C/G; stewarzii nu mai comentează nimic şi reuşesc în fine să întru în incinta stadionului. Am loc la balcon, aşa că urc scările în timp ce tot stadionul începe să cânte YNWA. Încep să urc câte două trepte deodată, apoi trec de încă un filtru care-mi scanează biletul. ‘Enjoy the game, mate!‘ îmi urează un steward cu accent german impecabil.

At the end of the storm, there’s a golden sky…

Mă îndrept în pas rapid spre standul roşilor, făcând slalom printre spectatori neutri cu pahare de bere şi covrigi cât o roată de Tico, dar mai prind doar finalul:

You’ll never walk alone…

Ajung la locul meu exact la timp pentru a ascultă imnul Sevillei. În stânga mea un cuplu de britanici, suporteri LFC, iar în dreapta un spectator neutru. Mai mult că sigur elveţian, cine altcineva ar fi neutru la un asemenea meci?

Aproape tot stadionul e îmbrăcat în roşu, doar jumătate din peluza de lângă mine e albă şi cânta. Nu se vor mai opri până la sfârşit. Ultimele raze de soare mătură etajul superior al peluzei albe, înainte ca un banner imens să o acopere.

IMG_3482

Prima repriză

Începe meciul. Emre Can trage de la 30 de metri dar nu poate să-l imite pe Smicer la Istanbul. Nici măcar pe Gerrard în finala cu West Ham.

Sturridge încearcă poarta în două rânduri, dar fără rezultat. Firmino cere două penaltiuri în aceeaşi faza – handball şi fault – dar nu primeşte niciunul. De unde stau nu îmi dau seama dacă a fost sau nu (l.e. – a fost), dar sunt plasat ideal pentru a vedea unul dintre cele mai frumoase goluri din finalele recente: Sturridge găseşte o traiectorie perfectă, care ocoleşte doi apărători şi o mănuşă a portarului şi se termină în plasa laterală, la câţiva centimetri de bară, în locul în care odată portarii îşi agăţau prosopul:
sturridge

Golul aduce aminte de cel al lui Roberto Carlos din 1997 şi ar putea servi că exemplu atât la explicaţia şutului cu efect exterior (outside curl shot) cât şi la exemplificarea efectului Magnus în dinamica fluidelor. Roşii vin să se bucure la doi paşi de sectorul meu, dar din păcate ne desparte un etaj:

Golul îi entuziasmează şi pe neutrii din jurul meu, care aplaudă secunde în şir.

Acelaşi Sturridge îi anulează însă lui Lovren un gol la fel de important ca winner-ul din meciul cu BVB; iar cu un minut înainte de pauză (cel mai bun moment să marchezi un gol) îi mişcă un milimetru mingea lui Firmino care se pregătea să facă 2-0.

Repriza se termină fără ca Sevilla să tragă un şut pe poartă şi cu impresia că spectacolul cu un singur protagonist o să continue după pauză. Dominaţi pe teren şi out-numbered în tribune, pare că Sevilla a venit la Basel doar pentru muzee.

La pauză mă gândesc la Moreno. În prima repriză jucase destul de ofensiv, şi prevăd un scenariu în care în repriză secundă marchează împotriva echipei care l-a crescut şi intră în clubul select al fotbaliştilor care marchează goluri importante împotriva fostelor echipe (Morata, David Villa, Lampard, Adrian Ilie). Football is a bitch, isn’t it?

Repriza secundă

Footbal is indeed a bitch. Intuiţia mea cu Moreno se confirmă rapid, dar clubul în care intră nu mai e atât de select. Nu reuşeşte să scoată din joc un cross relativ simplu, apoi primeşte mingea printre picioare şi le permite albilor să revină în meci la doar 16 secunde după pauză. Jumătate de stadion ratează golul, ocupată cu covrigii, cârnaţii sau cozile la toalete.

Neutrii se bucură, anticipând o repriză mai disputată, şi nu mai sunt sigur că stadionul e roşu pentru că susţine Liverpool sau doar asta e echipamentul de casă al neutrilor elveţieni.

Începe să îmi fie puţin frig, deşi sunt 15 grade.

Kolo face un tackling pentru care primeşte aplauze în picioare si probabil o prelungire a contractului, dar se pare că terenul elveţienilor e defect: a rămas înclinat spre poarta din stânga, la fel că în prima repriză. Aşa că acum e rândul Sevillei să profite de acest avantaj, susţinuţi de albii din stânga mea care cântă din ce în ce mai tare.

Plouă mărunt, gazonul rezistă. Atmosferă de Premier League, dar paradoxal, roşii nu se simt deloc confortabil. Golul ne demoralizează, construcţia suferă şi părem vulnerabili pe contraatacurile albilor. Migs salvează o minge de 2-1 şi mă gândesc că cea mai bună şansă pe care o avem acum sunt prelungirile şi penaltiul decisiv al lui Joe Allen. Dar nu-mi termin gândul că se face 2-1, după o faza în care e rândul lui Lovren să fie nutmegged. E clar, se lasă frigul în Basel…

Intră Origi. E trimis imediat să se apere la o lovitură liberă din care spaniolii sunt din nou aproape să marcheze.

Toată lumea aşteaptă ceva de la Coutinho. Dar ceva creativ, nu devierea nefericită care duce la golul 3. Toată lumea vede offside, inclusiv arbitrul de margine care ridică fanionul, dar golul rămâne valabil.

Protestele roşilor nu schimbă nimic, doar îi fac pe spanioli să mai sărbătorească o dată golul, în locul special amenajat pentru sărbătorit goluri: la doi paşi de mine. Din fericire ne desparte un etaj… Încep să regret că am avut un loc atât de ‘bun’.

Urmează câteva schimbări ale lui Klopp care aduc cu asaltul lui Hagi din barajul cu Slovenia: totul pe atac.

Mai sunt 10 minute; încă mai cred că se poate, mai ales că Mesia Allen e acum pe teren, gata să execute penaltiul decisiv. E nevoie doar de o scânteie să pornească iureşul de final, ca golul lui Coutinho din meciul contra BVB. De data asta Coutinho trage însă peste poartă; se pare că scânteia n-o să mai vină…

Mai sunt 5 minute şi neutrii încep uşor-uşor să plece.

Albii de pe gazon au grijă ca pe final să nu se mai joace nimic. Peluza LFC începe să cânte YNWA, dar sunt prea aproape de suporterii spanioli ca să aud bine.

Final

Se aude fluierul final, şi organizatorii pun imediat ‘Viva la vida’. Va trece ceva timp până o să pot asculta din nou, deşi îmi place Coldplay încă de pe vremea când Gerrard nu purta încă banderola de căpitan al LFC…

Jucătorul cu porecla de drog primeşte titlul de Man of the Match pentru cele două goluri marcate.

Spaniolii vin din nou să sărbătorească lângă suporteri, la colţul terenului. E clar, cei de la poarta opusă n-au văzut absolut nimic de aproape, ar trebui să ceară o parte din bani înapoi. De la Viagogo.

Părăsesc aşadar locul şi mă îndrept spre peluza LFC. Roşii sunt întinşi pe gazon; pentru unii dintre ei a fost ultimul meci pentru Liverpool. Se ridică, unul câte unul, şi sunt aplaudaţi.

IMG_3495

Ştiu că or să vină lângă noi, dar deocamdată urmează festivitatea de premiere. Nu sunt sigur că vreau să văd Sevilla ridicând pentru a 5-a oară trofeul, aşa că mă îndrept încet spre ieşire. Câţiva bişniţari care-şi spun ‘colecţionari’ cer biletele de meci pentru le vinde apoi pe ebay pentru 10 Euro.

Merg pe jos spre hotel prin ploaia măruntă. Alături de mine, alţi câţiva suporteri roşii schimbă păreri despre meci. Oraşul miroase în continuare bine.

Epilog la rece

Unii văd în finală o reflexie a întregului sezon al lui Liverpool:

If one game could personify Liverpool’s 15/16 season, it has to be the Europa League final. In that game we saw the best of Liverpool and their high intensity, composed and passionate style of play. We also saw the un-organised, shapeless and leaderless side of Jurgen Klopp’s squad.

http://www.anfieldhq.com/michael-bristow-season-review-201516/

Eu am văzut mai degrabă o partida echilibrată, cu diferenţe mici de valoare între cele două echipe, în care norocul a jucat un rol determinant în stabilirea câştigătoarei. Au fost 4 decizii la limită judecate de arbitrii în favoarea Sevillei: două penaltiuri neacordate în prima repriză (incorect), golul anulat lui Lovren şi golul de 3-1 (ambele corect).

Dacă măcar una din cele 4 decizii era în favoarea Liverpool, meciul s-ar fi jucat altfel. Apoi cele două faze de dinainte şi după pauză: în prima nu reuşim să înscriem pentru că avem prea mulţi atacanţi în careu, în următoarea primim gol de la singurul atacant periculos din careul nostru:

lfc-vs-sev-chance

Sistemul actual de arbitraj trebuie schimbat, cu cât mai repede cu atât mai bine. Goal-line technology există deja în Premier League, şi ar trebui preluată cât mai repede şi de UEFA în cupele europene. Cei doi arbitri suplimentari au acelaşi rol decorativ că fanioanele de la colţurile terenurilor; nu am văzut până acum un meci în care să aibă vreo contribuţie.

Şi în fine, sistemul de challenges + review video ar trebui preluat din tenis, respectiv rugby. 2 challenge-uri pe repriză (sau 3 pe meci) pentru fiecare echipa şi LFC ar fi primit 2 penaltiuri absolut meritate în finală.

Una peste altă un final de sezon care lasă un gust amar, dar văd părţile pozitive: avem un antrenor extraordinar şi un sezon 2017 în care ne concentrăm doar pe Premier League. Cu câteva transferuri cheie în vară viitorul arată bine.

Vamos a Madrid – The best of the rest și câteva comparații

Un articol scris de Ursano

Și totuși vă veți întreba, omul ăsta a văzut numai meciuri cu români? Nu, nici pe departe. În total, în 2 zile, eu personal am văzut aproximativ 24 de ore de tenis (prietenii mei cu vreo 2-3 ore mai puțin în prima zi). Astfel, am avut bucuria de a-i vedea și pe Nadal, Nole, Murray, frații Bryan și încă ceva pe acolo. Singura probă din care nu am văzut nimic a fost dublul fetelor. La unii am văzut un set, la alții tot meciul, în alte cazuri bucăți de meci. Pe rând.

nadal

Nadal – mereu e foarte fain să vezi un idol local. Arenele sunt pline cu fani, atmosfera e electrică, ce mai, un festin. Pe Rafa (favoritul meu la băieți) l-am văzut contra lui Sam Querrey, un american de 28 de ani înalt și puternic. Atât de puternic încât aveai pe alocuri senzația că lovește mingea cu bâta de baseball, nu cu racheta de tenis. A început ca un uragan meciul și, până să apuce lumea să se aranjeze pe locuri, era 3-0. Rachete sol-sol și pe stânga și pe dreapta. Scoteau spaniolii din jurul nostru niște „uau”-uri delicioase după fiecare dintre ele J. Dar, ca orice uragan, a venit și a plecat, Rafito găsind cheia potrivită pentru a răspunde acestui tip de joc și a câștiga în două seturi.

djok

Pe Nole îl puteam vedea de două ori dar mi-a fost de ajuns o singură dată, cu Borna Coric, un tânăr promițător dar necopt pentru un asemenea duel. Mi-a lăsat impresia de suficiență, de forțat doar cât trebuie. Multă elasticitate și constanță în joc, dar niciun artificiu.

Murray este marea „enigmă”: un jucător relativ plictisitor de văzut la televizor, se „metamorfozează” când îl vezi live. Variație maximă, efort constant, putere și defensivă, toate la un loc. Îl văzusem și la Paris, dar pentru prietenii mei care îl rataseră acolo a fost o plăcută surpriză.

bryan

Frații Bryan au atras multă atenție – a fost singurul meci de dublu cu arena plină (e adevărat că era și un moment fără meciuri semnificative pe alte terenuri). Spectaculoși, energici și carismatici, au câștigat cu emoții un meci strâns contra lui Kubot/Matkowski, doi jucători cu o potrivire fizică oarecum comică (primul e înalt și slab, al doilea ne-a făcut să căutăm date oficiale despre greutatea lui). Polonezii au jucat însă foarte bine și au concurat la crearea uneia dintre cele mai agreabile partide văzute.

În rest, am mai stat la antrenamente la diferiți jucători. E foarte interesant să stai să vezi diferitele exerciții pe care le fac jucătorii, să vezi cum se combină între ei (dacă se combină, unii se antrenează singuri) și mai ai și șanse mari să faci o poză după sau să iei un autograf. Mai greu la Nadal sau la Nole (era foarte aglomerat la antrenamentele lor), dar pentru restul găseai spațiu. La juniori nu am stat, se suprapuneau cu meciurile celor mari și nu te răbda inima (poate după vreo 10 turnee) să sacrifici ceva important.

O notă pentru Țiriac: încă o dată dovedește că este printre puținii care chiar îi sprijină pe ai noștri sportivi. Wild card-uri pentru români an de an (Copil și Simona în trecut, Sorana, anul acesta, cu rezultat excelent), programări avantajoase, mai ales pentru Simona care a jucat non-stop pe arena centrală. De ce este asta un avantaj? Pentru că în tenis, fiecare arenă are ceva specific, de la cum sare mingea, la cum bate soarele sau la reperele fizice pe care și le iau sportivii. Jucând pe o singură arenă, ești obișnuit cu toate acestea și asta poate reprezenta un mic avantaj de start.

La finalul maratonului, m-am gândit că ar fi utilă o comparație privind diversele turnee europene de tenis (doar cele relevante și care au atât masculin, cât și feminin) care vă poate ajuta să decideți unde, dacă vă hotărâți să mergeți.

Am luat în calcul conform celor de mai sus două GS-uri, RG si Wimby, și cele două turnee majore de care am mai amintit în prima parte, Roma și Madrid.

La Wimby e greu de găsit bilete (nu intru în detalii, e mult de explicat, sistemul e complicat rău). Pentru mine asta, alături de faptul că e scump și că celelalte sunt mai accesibile, a reprezentat un factor determinant pentru a-l exclude a priori.

Roland Garros e cel mai cu panaș turneu accesibil. Are atmosferă și un je-ne-sais-pas-quoi care te atrage puternic. Biletele bune se pot procura de pe net, într-o anume zi a lunii martie (deci cu doar două luni jumătate înainte de start), la o oră oarecum matinală (la 10 a fost când am cumpărat eu). Trebuie să fii online încă de atunci, „coada” electronică este uriașă imediat. Nu știu ce efect au avut atentatele din ultimul timp asupra publicului interesat însă în 2014 era o adevărată cursă să le prinzi. Dacă acorzi prioritate acestui moment, vei avea biletele. Trebuie ținut cont că bilete se vând pentru trei arene, ceea ce te lasă cu alegerea următoare: ori iei un bilet pe una dintre ele și scapi relativ ieftin dar riști să pierzi meciuri care te interesau absolut (programarea la orice turneu se face pentru fiecare zi în după-amiaza zilei precedente), ori iei bilete pe două arene dar te costă mult. Un alt dezavantaj al RG este lipsa unui acoperiș (singurul GS fără): dacă ai ghinion cu vremea (țineți cont că e Paris, oraș situat destul de în nord), poți risca să nu vezi nimic. Mai mult, politica de refund îți aduce banii înapoi în buzunar doar dacă se joacă sub două ore în ziua cu pricina.

Roma: scumpă (biletele sunt mult peste Madrid), atmosferă bună, infrastructură proastă (de asemenea, lipsește acoperirea arenelor). Nu intru în multe detalii, dacă vrei ceva cu atmosferă, mergi la Paris, dacă vrei tenis, alege Madridul. Mai este și problema că, fiind ultimul mare turneu înainte de RG și imediat după Madrid, riști ca unii jucători să se menajeze, mai ales dacă au performat bine la Madrid.

Madrid – alegerea cea mai bună din punct de vedere strict tenisistic. Prețuri decente (Țiriac zicea într-un interviu de curând că va ieftini și mai mult biletele), tenis de calitate, trei arene acoperite în caz de ploaie, publicarea programului de antrenament pe site în ziua respectivă. Atmosfera e singurul minus dar cred că dacă erau Federer și Serena/Sharapova, plus un parcurs mai lung al spaniolilor în general, lucrurile ar fi putut sta altfel.

Sper că v-a plăcut. Eu cel puțin am încercat să fac aceste „reportaje” atractive.

Vamos a Madrid – Ce bine e să fii iubitor de tenis român acum!

Un articol scris de Ursano

Am fost teribil de norocoși să fim prezenți la Madrid într-o zi magică pentru români, miercuri, cu patru victorii din patru meciuri în optimile fetelor. Urmarea a fost că am avut, pentru prima dată în istorie, patru fete (Simona Halep, Sorana Cârstea, Patricia Țig și Irina Begu) în sferturile unei competiții deosebit de importante, patru din opt sfertfinaliste! A doua zi, doar una dintre ele a mai câștigat (Simona în fața Irinei), dar asta nu ne-a micșorat deloc senzația specială din ziua precedentă. Cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am întors acasă am urmărit la televizor cum Simona a cucerit trofeul, al doilea de acest nivel din cariera sa (laolaltă cu Indian Wells). Mai mult decât atât, în a doua zi am prins și meciurile dubliștilor noștri, Horia Tecău și Florin Mergea, care aveau să ajungă până în finală unul contra celuilalt, primul devenind campion alături de partenerul său, Jean Julien Rojer.

După Madrid mi-a devenit foarte clar că tenisul e un sport și mai frumos atunci când găsești, aproape meci de meci, implicare emoțională. De aceea poate la Roland Garros meciul cel mai important pentru mine fusese Monfils – Cuevas, cu un stadion cântând Marseilleza în pauze și cu unul dintre favoriții personali (simpaticul Gael) reușind o răsturnare de scor spectaculoasă. Acum, cu atâtea meciuri în care erau implicați români (patru în prima zi, cinci în a doua), agenda noastră a fost supra-aglomerată și am avut serioase dificultăți în a ne împărți între diferitele terenuri.

irina

Am văzut-o pe Irina câștigând un meci lung si tensionat cu McHale, o americană neașteptat de valoroasă pe zgură, pe Sorana stăpânindu-și, mai mult ca oricând parcă, nervii în fața revelației de la Stuttgart, Siegemund, pe Simona luându-și revanșa în fața Timeei și pe Patricia revelându-și talentul brut în fața uneia dintre cele mai mari big hittere din circuit, Keys.

patricia

Multă tensiune, mulți români în tribune (Contra și Andrei Pavel sunt cele mai cunoscute figuri), tenis de calitate și o neașteptat de frumoasă impresie despre fetele astea după meciuri: Irina a stat până la ultima poză și ultimul autograf deși abia se mai ținea pe picioare și agentul de securitate o zorea să iasă pentru pregătirile următoarei partide, Sorana era luminoasă de entuziasm, mulțumind fiecăruia în parte pentru „galerie”, iar Patricia mi-a arătat multă ingenuitate în felul cum s-a comportat după meci cu cei ce o susținuseră.

sorana2

Pe Simona nu am apucat să o vedem de aproape – meciul ei s-a desfășurat pe terenul central. De altfel, acesta e cel mai neplăcut aspect când vezi meciurile pe terenuri importante: e greu sau imposibil să ajungi după meci la jucătorii preferați cât timp biletele nu sunt de categorie superioară.

horia

Dintre băieți, Horia și Florin s-au comportat după meciuri oarecum în acord cu stilul lor de tenis: primul, sobru și amabil, al doilea, exuberant și plin de șarm. În privința tenisului, Horia a arătat așa cum mă așteptam: el formează cu Juls o pereche deosebit de sudată, nu foarte spectaculoasă, dar teribil de eficientă. Ca să vorbim în termeni fotbalistici, o echipă tip panzerul german. Florin, pe de altă parte, seamănă cu brazilienii: lovituri senzaționale, momente de geniu dar și greșeli simple în anumite momente. Perechea pe care o face cu indianul Bopanna e una mult mai … spontană, capabilă să piardă și să câștige mai fiecare punct. Așa s-au explicat seriile de ghemuri pierdute sau câștigate de cei doi în meciul văzut (contra lui Granollers/Cuevas, doi foarte buni jucători de zgură).

florin

Peste tot și toate însă, am avut mereu sentimentul de special, de om norocos: nicio altă națiune nu a avut atâția jucători în fazele finale la turneul acesta și, oricât de puțin ai valoriza această temă a naționalității jucătorilor într-un sport teribil de individualist, nu se poate să nu ți se umfle, măcar un cm, pieptul de bucurie. Asta mai ales când ai suficientă ținere de minte pentru a ști că acum trei ani singurele bucurii din tenis erau cele trei finale de la Wimby ale lui Horia și rarele sferturi făcute de câte o fată la un turneu relevant. Dacă pentru revenirea lui Florin în centrul atenției se pare cătrebuie să îi fim recunoscători soției lui (dar ce bărbat nu spune asta?) pentru ascensiunea în grup a fetelor meritele sunt împărțite între fiecare dintre ele (pentru că nici aici sistemul național nu a făcut NIMIC) și Simona. Mi se pare evident că momentul ei de ascensiune verticală către culmile WTA de acum trei ani le-a capacitat pe celelalte și le-a arătat că „the sky is the limit” cât timp crezi cu adevărat. Acesta mi se pare și unul din marile adevăruri ale sportului de mare performanță în general și ale tenisului în special: jocul (tehnica) îl au mulți, capacitățile psihice (concentrare, încredere, rezistență la presiune) sunt cele care fac diferența. De aceea, la minge de meci pentru adversar, unii fac dublă și alții servesc ași în serie. Acum mi se pare momentul ideal pentru ca cineva căruia îi place tenisul să facă efortul să vadă live tenis: la băieți cei trei magi (poate, când vor termina carierele, vor fi judecați ca cei mai buni trei din istorie) încă joacă, la fete o mai ai încă pe Serena (sigur între primele cinci jucătoare din toate timpurile), dar nu numai, iar românii zburdă în voie la dublu băieți și fete. Happy, happy times …

Revin în week-end cu o ultimă parte.

Vamos a Madrid

Un articol scris de Ursano

Partea I – Planificare, costuri, impresii generale

Ani de zile m-am uitat la tenis la televizor fără însă să îmi pun, vreun moment, problema cum ar fi să merg acolo unde se desfășoară efectiv. I-am văzut (și, pe unii, iubit) pe Agassi, Sampras, Graf, Chang, Becker, Seles, Sabatini, Edberg (ca să enumăr pe unii dintre cei cu care am început) dar mereu am visat să merg doar la marile evenimente fotbalistice: Campionate mondiale și europene, Cupe ale Campionilor sau măcar derby-uri naționale. Tenisul era, cumva, rezervat televizorului.

Lucrurile au început să se schimbe însă odată cu apariția treizecizero.ro. Am citit acolo impresii first hand despre cum e să fii pe marile arene de tenis ale lumii, cum e să îi vezi de aproape pe acei mari jucători cu care avem norocul să fim contemporani și ceva s-a schimbat în mine. Am început întâi să fac un pic de research, apoi, văzând că nu e ceva imposibil, am căutat din ce în ce mai amănunțit. Anul 2014 a fost decisiv, am hotărât să merg la Roland Garros și, după ceva bătaie de cap, am și găsit cu cine: socrul meu și doi prieteni.

Roland Garros 2015 a necesitat multă planificare și o dimineață nebună de martie pentru a cumpăra biletele (sistemul de achiziție a biletelor e destul de complicat și foarte aglomerat, biletele vânzându-se, în marea majoritate, în cateva ore de la punerea în vânzare). Am reușit să facem ce era necesar și am avut apoi privilegiul să vedem 2 zile de tenis frumos pe cele mai importante arene de zgură din lume. „Problema” a fost că ne-a plăcut atât de mult încât am decis că mai vrem o dată.

Și uite-așa, în toamna trecută, eu și cei doi prieteni de care vă vorbeam, am analizat lucrurile un pic și am decis ca 2016 să fie anul Madridului.

 De ce Madrid?

În primul rând, am vrut să vedem și altceva decât Roland Garros (pentru varietate de experiență). În al doilea rând, am ales Madridul pentru că e cea mai importantă locație de tenis a Europei, după cele 2 GS-uri. La feminin este unul dintre cele patru turnee Premier Mandatory (alături de Miami, Indian Wells și Beijing) și singurul din Europa, iar la băieți este unul dintre cele 9 Masters-uri. Premier Mandatory și Masters reprezintă primele categorii de turnee în afara GS-urilor pentru cele două circuite. Singura altă opțiune cu turnee importante pentru ambele circuite este Roma, care începe imediat după Madrid. Am ales Madridul înaintea Romei și pentru că cine performează bine la Roma are tendința de a se proteja la Roma. Totuși, anul acesta, Federer si Serena vor fi la Roma probabil, dar au lipsit la Madrid, fără însă ca asta să reprezinte o alegere în sine ci, mai degrabă, o întâmplare provocată de accidentări.

 Costuri

Cazarea am avut-o la Hotel Gran Legazpi, de trei stele, situat foarte bine, la 10 minute de mers cu autobuzul de gară și de Caja Magica (locația turneului) și la 15 minute cu metroul de centru. Zona este una nu foarte turistică, cu restaurante/baruri modeste și ieftine. Pentru cazarea efectivă, aș da o notă de 7,5, destul de curat dar cu mobilier vechiuț. Camera single a fost 65 euro/noapte, iar cea dublă 75 (rezervare făcută cu patru luni înainte).

Am zburat destul de complicat cu Blue Air, pe rutele Iași-București-Madrid și Madrid-Bacău (și mașină după). Prețul total a fost de 150 euro/persoană, incluzând bagajele și locurile rezervate. În mod cert, costurile cu avionul depind de rută și de momentul rezervării (4-5 luni înainte la mine).

Prețul tuturor biletelor de acces a fost de aproximativ 130 euro pentru 2 zile pline (în una din ele am avut acces pe toate terenurile, în a doua pe toate mai puțin unul).

Restul cheltuielilor depind de stilul, pretențiile și posibilitățile fiecăruia.

 Impresii generale

La Caja Magica reprezintă un complex de tenis modern construit de Primăria orașului, din ce am înțeles, care a costat 250 de milioane euro (sau cel puțin atât a zis Țiriac într-un interviu la Digi). Acesta constă dintr-o zonă principală care include primele trei arene, Manolo Santana (9.685 locuri), Arantxa Sanchez Vicario (3.319 locuri) și Stadionul 3 (2.108 locuri) (Mutua Madrid Open este singurul turneu din lume cu trei arene care pot fi acoperite în caz de nevoie) și o zonă descoperită care cuprinde terenurile 4-15, unele având mici tribune pe laturile lungi, altele doar terase. Accesul între cele două zone se face coborând un nivel în zona principală și trecând prin niste turnicheți dar orice distanță între două terenuri/stadioane o poți acoperi în maxim 5 minute (când te grăbești). Unul din marile avantaje ale acestui turneu îl reprezintă siguranța că poți vedea tenis continuu indiferent de vreme, pe primele trei arene. Vremea a fost schimbătoare, foarte rece în primele zile de turneu, apoi foarte caldă și din nou rece.

Prețurile la mâncare și băutură sunt accesibile pentru acest gen de evenimente: 2 euro o sticlă de jumătate de litru de apă, 3,5 euro un pahar de bere, 9-10 euro un menu care includea un sandwich mare, o băutură și o pungă de chipsuri etc. Există o zonă comercială destul de mare, pe două nivele, între cele trei arene principale, în care găsești mai ales produse specifice (echipament de tenis) dar și câteva standuri de entertaiment.

Turneul se străduiește să fie în avangarda tendințelor mai mereu (vă aduceți aminte de zgura albastră?) și ocazional reușește. Mie personal mi-a plăcut mult faptul că publica pe site lista antrenamentelor (ore, terenuri, jucători), mai puțin arenele principale (unde cred că s-a antrenat Simona, pe care nu am prins-o în această ipostază). Participarea la antrenamente îți permite, dacă vrei, să iei mult mai ușor, autografe sau poze ale favoriților dar și să vezi metodele/indicațiile fiecăruia (frații Bryan își antrenau serviciile încercând să nimerească tuburi de mingi așezate strategic în colțurile careelor de serviciu).

Participarea publicului este evident mai redusă decât la Roland Garros, unele meciuri se dispută cu mult mai puțini spectatori decât te-ai aștepta. Poate una din cauze a reprezentat-o și slaba performanță a spaniolilor (Muguruza si Suarez Navarro au ieșit repede la feminin) și în mod cert lipsa vedetelor Roger, Serena și Maria a contat. La spanioli vine lumea, dar și la vedetele fiecărei probe; față de Paris, aici sunt puține grupuri etnice din afara Europei între spectatori.

Sesiunile de jocuri s-au deschis la 12 (intrare în complex de la 11) și se întind și până spre 12-1 noaptea (eu am plecat la 0.40 cel mai târziu în prima zi). Până miercuri inclusiv (optimi la fete, șaisprezecimi la băieți), sunt programate în genere cinci meciuri pe fiecare teren din primele șapte, apoi, pe măsură ce se ajunge în fazele principale, activitatea se concentrează pe primele 3-5 arene (tot cu câte 5 meciuri).

Voi continua în zilele următoare cu părțile doi și trei.

Tenis: Fed Cup la Cluj

O corespondenta de la Ursano

Clujul este un oraș frumos, pe care îl redescopăr la fiecare vizită (și am ajuns să merg măcar de 2 ori pe an, acum, odată cu meciul, am botezat și o fetiță), începând cu primul TIFF acum vreo 8 ani. Un oraș care, spre deosebire de marea majoritate a orașelor mari din România, știe ce vrea și face ce trebuie. Acum au sala asta modernă, funcțională și destul de mare (+7k). Nu e ceva excepțional, dar e ceva ce lipsește din orice oraș mare, începând cu Bucureștiul și continuând cu al meu Iași.
Atmosfera? Foarte frumoasă și civilizată, dar s-a simțit lipsa de experiență a publicului: la unele puncte când credeau că s-a terminat și se bucurau înainte de rezultat, dar și în unele momente de criză când nu a sesizat momentul în care erau necesare încurajări. Mult mai bine organizat decât la Galați, mai ales în partea de jos a sălii.
Meciurile: Simona a fost evident nepregătita fizic (nu în sensul unei probleme fizice per se, ci în sensul că îi lipsesc meciurile, constanța) și pare mereu marcată psihic de presiunea inevitabilă care apare la aceste meciuri. La Fed Cup nu pare să vina niciodată cu cea mai bună versiune a sa, iar dacă și alți factori se suprapun (lipsă de încredere), rezultatele sunt cele care se văd. Paradoxal, mie și celor doi prieteni cu care am fost (noi mergem în echipă asta peste tot – Roland Garros, Madrid, Galați, Cluj), ni s-a părut că cel mai bun tenis l-a jucat în primul set cu Pliskova. A avut apoi o ușoară scădere la începutul setului 2 dar revenise. Apoi a urmat căderea din acel game fatidic (4-4, 40-15) și s-a dus totul pe apa Sâmbetei.
Apoi a urmat meciul Monicăi și cred că am fost singurul care a zis că Monica are o șansa. Publicul s-a manifestat vizibil surprins de jocul Monicăi (nici prietenii mei nu o mai văzuseră, iar unul din ei, care joacă și el cu mult slice, dar doar de pe rever, nu se putea opri din râs) și a început să o încurajeze abia după 2-3 game-uri cu adevărat. Monica însă, spre deosebire de Simona, știe bine să gestioneze relația cu publicul și ceea ce s-a auzit în tribune la meciul ei a depășit repede ceea ce se petrecuse la cel anterior. All in all, o victorie spectaculoasă și întâmpinată cu mult entuziasm. Și de noi cu câteva sticle de Vinul Cavalerului și Budureasca.
A două zi, am avut întâi meciul ranițelor: Simona a părut să fie mai stăpână pe ea și, chiar dacă Petra a avut vreo 5-6 game-uri în care a arătat de ce e dublă campioană de GS, raportul UE a fost decisiv. Multă bucurie și descătușare la sfârșit, atât din partea publicului, cât, mai ales, a Simonei.
Monica însă, nu a mai putut să facă încă un meci ca primul. În primul rând, a servit vizibil mai slab, în al doilea rând, noi știam că va pierde încă de la începutul setului 3 când, după un raliu nesfârșit, cu fața exact spre noi, i-a spus Alinei Tecsor: „nu mai pot”. A terminat resursele, jocul ei necesită un consum fizic mare și era clar și că va pierde simplul, și că nu va mai putea juca la dublu.
Dublul nu a avut poveste. Am avut o contră nesfârșită pe drumul de întoarcere cu unul din prieteni, el susținând că mai relevantă a fost forma proastă a Ralucai, iar eu că a fost jocul tactic super static al Andreei.
Peste toate, am pierdut dar nu am regretat o secundă participarea. 3 jucătoare de top, multă dramă și o locație frumoasă/un public cald au făcut ca impresiile finale să fie pozitive.
Un singur lucru despre publicul larg de tenis român: nu mă mai surprinde infantilitatea  cu care se discută despre așa-zisa greșeală a Alinei de a nu o menaja pe Monica pentru dublu. Forma Monicăi din primul meci, lipsa sa formă a Andreei, faptul că nu aveam nicio garanție că se schimba ceva la dublu, toate justifică decizia Alinei. Dar românii preferă să strice orice lucru frumos care le iese în cale …. Aaa, și se uită prea ușor ce echipă e Cehia la feminin, ce performanțe are. Oricum, un om cu mintea la cap nu ne dădea mai mult de 20% șanse de victorie.