Rugby – turneul celor 6 naţiuni

Ovidiubelge

După o Cupă Mondială nefastă, reprezentantele emisferei nordice pornesc pe lungul drum al construcţiei unor echipe care să le ţină piept titanilor din sud.  Ediţia aceasta din Turneul celor 6 Naţiuni, urmaşul celui mai vechi turneu de rugby din lume (Home Nations Championship, 1883), ar trebui să ne indice dacă noile direcţii duc într-adevăr pe calea cea bună. O scurtă analiză a fiecărei echipe, cu plusuri, minusuri şi, eventual, o privire aruncată în perspectivă.

Anglia

Se aşteaptă enorm de la omul de pe bancă: Eddie Jones, considerat de unii cel mai bun antrenor de rugby din lume, trebuie să ajusteze fin echipa trandafirului, să le readucă dominarea pe înaintare şi să croşeteze acea minte de campion care redă încrederea. Îi văd ca având jucatorii de ¾ cei mai inventivi şi percutanţi din nord, de aceea mă aştept să fie echipa cea mai efervescentă şi plină de „french flair“ în atac. Problema cea mai mare o văd în linia 3-a, ultima Cupă Mondială a dovedit importanţa jocului la sol şi, momentan, nu ştiu dacă în acest compartiment englezii sunt aici la nivelul actual al galezilor sau la valoarea de anul trecut a irlandezilor. Toţi ochii pe linia 2-a Maro Itoje, cea mai de perspectivă propunere a lumii vechi.

Scoţia

După mulţi ani, biletele pentru primul meci pe Murrayfield s-au epuizat iute, semn că a speranţa a revenit în inimile scoţienilor. Un pic supraevaluaţi dupa meciul cu Australia, pentru că au avut un joc neconvingător în grupă, scoţienii trebuie sa confirme curba ascendentă. Se bazează pe o linie 1 omogenă şi stabilă, cu un pilier dreapta excelent, surpinzătorul W.P. Nel, pe linia a 2-a a fraţilor Gray, pe talentul lui Mark Bennett sau explozia lui Stuart Hogg pe liniile dinapoi. Cred că dacă pierd primul meci, o să se spargă valul pe care se află, dacă în schimb îl câştigă, pot fi pretendenţi serioşi. De urmărit John Hardie, în linia 3-a, un import de provenienţă neo-zeelandeză.

Ţara Galilor

Cei mai mulţi specialişti îi dau favoriţi, au rămas stabili după o Mondială în care au lăsat cea mai bună impresie dintre nordici. Una dintre cele mai bune defensive din lume (doar 3 eseuri încasate la Cupa Mondiala!), dragonii ar trebui sa domine la linia 3-a orice echipă din competiție, să aibă cel mai sigur picior, al metronomului Dan Biggar, să se revitalizeze la nivelul centrilor prin revenirea subevaluatului Jonathan Davies sau să-l vedem zburdând pe puternicul şi agilul George North. Semnele de întrebare apar în general la capacitatea de a juca inventiv în atac şi, în particular, la nivelul fundaşului (cu cât success îl va înlocui Gareth Anscombe pe Leigh Halfpenny, una dintre cele mai mari vedete actuale) şi mai ales la impactul ce-l vor avea rezervele pentru liniile dinapoi, Alex Cuthbert a fost deplorabil la Cupa Mondiala, iar nici pe Rhys Priestland nu aş miza pentru o schimbare de tonus dacă jocul o va cere.

Irlanda

A dezamagit la Cupa Mondială. Nu precum englezii, nu au trăit umilinţa cocoşilor cei mândri, dar aşteptam mai mult de la ei. Nu văd de unde ar veni creşterea turaţiei. Piese grele din înaintare pierdute (căpitanul O’Connor retras, Iain Henderson tot în linia 2-a sau Peter O’Mahoney accidentați) sau cu probleme fizice (ambii pilieri titulari, Healey şi Ross, ar putea rata primele 2 meciuri) şi un Jonny Sexton care si-a pierdut din vrajă (şi, împreună cu el, Leinster, echipa regională fanion a Irlandei), fac ca echipa trifoiului să fie cel mult a 3-a favorită. Totuşi, dacă şutul îşi revine şi daca rămân în joc după primele două meciuri, Joe Schmidt ar putea îndrepta corabia spre a 3-a victorie la rând în turneu, un record. De urmărit linia a 3-a Sean O’Brien, care le-a lipsit atât de mult în sfertul cu Pumele (şi care merita suspendat mai drastic), noul căpitan Rory Best, ce a arătat o formă foarte bună la Ulster şi, în general, tinerii care îi vor înlocui pe accidentaţii mai sus amintiţi.

Franţa

Cel mai mare mister de la această ediţie. Ce va putea schimba noul antrenor, având în vedere baza de selecţie? Cum va fi înlocuit imensul Thierry Dusautoir? Va apărea un număr 10 care să impună jocul, constant, sclipitor pe alocuri şi care să se ridice la valoarea omologilor din sud? Vor contrui acel cuplu de centri, stabil şi omogen, atât de necesar în marile meciuri? Îşi va regasi magia şi va reuşi Franţa să o aştearnă peste o structură armată cu determinare şi încredere, elemente ce i-au lipsit de atâtea ori în momentele importante? O certitudine în forţa liniei 1, într-unul din cei mai buni numarul 8 din lume, Louis Picamoles, dar în rest multe întrebări şi aceeași presiune de a câştiga orice meci, deşi e abia pe locul 7 în lume.

Italia

Când căpitanul Serigio Parisse la 32 de ani este principalul om de urmărit,  ai o problemă. Cu el în primul 15, echipa primeşte o infuzie de oxigen şi se transformă într-una determinată şi incomodă. Problema rugbyului italian, deşi cu doar o lingură de lemn în ultimii 4 ani, este ca atât echipa reprezentativă, cât şi echipele de club, par fără identitate şi plutesc fără orizont. Pot avea o şansă în orice meci dacă vor reuşi să-şi ducă adversarii în zona forţei şi a intensităţii fizice (precum în meciul de la Cupa Mondiala cu Irlanda), dar luaţi repede la mână nu cred să facă faţă. Sunt curios dacă noua uvertură, tânarul Carlo Canna, va reuşi să impulsioneze jocul liniilor din spate.

Cronica lui Bogdan C la Dortmund – Stuttgart

Acesta a fost debutul meu ca spectator pe un stadion din afară, așa că nu pot face comparații cu alte stadioane sau alte campionate.

Am ajuns în partea vestică a Germaniei pentru o scurtă vacanță cu ocazia weekendului prelungit de 1 decembrie – vizitat piețe de Crăciun din regiunea Rhein-Ruhr și vizionat un meci de-al Borussiei, cadou pentru o prietena de-a soției, fan înfocat BVB.

Cazare am ales în Dusseldorf și am găsit prin Airbnb, o casă foarte drăguță într-un cartier de case unde am avut inchiriat întreg etajul superior. Hotelurile, pentru un motiv necunoscut mie, în acel weekend erau foarte scumpe. Ca alternative de cazăre mai pot recomanda Wimdu.de (.com, .co.uk), clona de AirBnb (încă nu am folosit, dar am găsit alte apartamente față de Airbnb, unele chiar mai ieftine).

În privinta drumului eu am venit cu masina din Berlin (6h pe Autobahn) fără probleme. Tot ce pot spune în privința drumurilor este că, deși este un păienjeniș de autostrăzi acolo, toată regiunea aceasta (Rhein-Ruhr) este foarte aglomerată, mai ales în timpul săptămânii, iar dimineața sunt blocaje de 6-10 km (auzeam constant la radio, de parcă ar fi un lucru normal). Pentru cei din Romania, WizzAir zboară la Dortmund și Germanwings/Eurowings la Dusseldorf.

Am ajuns de dimineața în Dortmund (meciul începea la 15:30). Orașul nu este impresionant, este un oraș industrial într-o (fostă) regiune minieră. După un pic de plimbare pe străzile din centru, piața de Crăciun și un pit-stop la o cafenea, am considerat că e cazul să o luăm încet-încet spre stadion.

Grupurile de fani deja începeau să se adune, deși era încă devreme, se simțea în jur atmosfera de meci și că acesta este highlight-ul zilei pentru oraș. Am decis și noi să mergem mai devreme la stadion pentru că vroiam să dăm o tură prin Fanwelt (fan-shop) și știam că, după atacurile de la Paris și meciul amical al Germaniei anulat cu aproximativ o săptămâna înainte, măsurile de securitate vor fi mai stricte și intrarea se va face mai greu pe stadion. De altfel meciul Borussiei din weekendul precedent a început mai tarziu datorită acestui fapt – nu toți suporterii apucaseră să intre pe stadion. La stadion este ușor de ajuns, sunt semne la metrou către el, ca un adevarat landmark al orașului.

Ajunși la stadion, ne-am îndreptat spre fan-shop, dar nu am avut nicio șansă să intrăm, deoarece era foarte aglomerat. Cum nemților nu le place aglomerația, de obicei închid locul sau limitează intrarea (am pățit la un moment dat să stau la coadă la intrarea într-un supermarket). La fel au procedat și aici, o ușă o trasformaseră în ieșire și stewarzii nu te lăsau să intri și te trimiteau la cealalată “intrare”, iar pe la “intrare” alți stewarzi mai opreau oamenii din când în când pentru a se elibera in interior.

Așadar am renuntat la Fanwelt și am intrat pe stadion. Uzi după ce ne-a prins o repriză de ploaie torențială cât ne învârteam pe lânga stadion, am căutat băuturi calde. Cumpărarea de băutura și mâncare pe stadion se face prin achiziționarea unui card mai întâi, pe care îl încarci cu sume de 5E, 10E, 15E etc. Prețurile sunt undeva la 2-3EUR pentru băuturi (nu mai rețin exact), iar wurst nu am luat pentru ca nu sunt mare fan. Dar ca idee, prețurile nu mi s-au părut mult mai mari față de ce găsești la tonetele de pe stradă. Ce am gasit interesant de băut a fost un “Anheizer”, care eu l-aș traduce “încălzitor”, care era un vin slab alcoolizat de culoare gălbuie, semăna cu un suc de portocale, băutură care chiar și-a făcut efectul și m-a încălzit după atâta ploaie și vânt.

Meciul. Borussia venea după o înfrângere (destul de surprinzătoare) în campionat și una în Europa League, astfel că aveam speranțe de un meci bun, mai ales că Stuttgart nu o ducea prea bine. S-a cântat înainte de meci, “You’ll never walk alone”, din ce am înțeles galeria fiind înfrățită cu cea de la Liverpool (vă rog să mă corectați dacă greșesc). Așa cum speram, meciul a fost foarte bun, în ciuda ploii. Borussia a deschis scorul în minutul 3 și a stăpânit jocul de la un capăt la altul, în afară de vreo 10-15 min în perioada în care Stuttgart a înscris pentru 2-1 și părea ca forțează egalarea. De asemenea Borussia a mai înscris 2 goluri anulate pentru offside, unul dintre ele destul de la limită.

Atmosfera a fost foarte frumoasă, eu am stat într-un colț lângă peluza cu “die Wand”, așa că din când în când mai trăgeam un ochi și la mișcarile galeriei. Mă așteptam să am o vizibilitate mai proastă, dar meciul s-a vazut excelent din acel colț, în schimb nu aveam vizibilitate bună spre tribuna I din cauza acoperișului. Am văzut oameni cu copii, am avut pe lângă mine un copil de 5-6 ani care a cântat mare parte din meci și înca un cuplu cu un copil de maxim 1 an. N-am avut probleme cu suporterii, deși eram însoțit de 3 fete. Pe drum spre stadion un om pe la 40-50 de ani, amețit bine și cu o bere în mână, bănuiesc că ne-a întrebat (germana mea este la nivel începător) de unde venim (ne auzea vorbind altă limbă). L-am intrebat daca vorbește engleza, kein Englisch și acolo a murit încercarea de socializare.

La plecare am admirat din nou organizarea, cu stewarzi care blocau accesul în stația de metrou (care era de fapt o stație de tramvai) când peronul se umplea și alți stewarzi care blocau accessul în metrou (tramvai) când acesta se umplea.

În concluzie, o experienta bună și interesantă, păcat de vremea care speram să fie ceva mai buna (adica fără ploaie), atmosfera placuta, preturi rezonabile (btw Germania mi se pare una dintre cele mai ieftine țări vestice). Un ultim amănunt – biletul a costat 32 EUR.

Farmecul discret al League 2: Cambridge United – Accrington Stanley 2 – 3

La concurență cu El Clasico sau Manchester City – Liverpool, în căutare de fotbal britanic autentic, iată-mă în drum spre The Abbey, stadionul lui “The Yellows” din Cambridge. Imi începusem ziua hoinărind prin partea universitară a orașului, apoi în centru și încet-încet spre periferie către distracția populară (aveam să aflu mai târziu că partea academică preferă rugby sau canotaj). Inițial am vrut să merg la un meci din Championship, dar și acolo echipele au în lot mulți străini, în general.
Am ales să pun câteva fotografii din zona apropiată stadionului si din interior ca să vă faceți o impresie despre locuri și stadion. Imi cumpăr bilet la tribună a doua, construită in 1954. Locurile sunt în picioare si sunt rails, așa cum erau pe vremuri în majoritatea stadioanelor în Anglia. Sunt bineînțeles obstructed view pe alocuri, alt element întâlnit în vechile arene din insulă. Constat spre sfârșitul meciului că mi-am pierdut antrenamentul la urmărit meciuri in pozitie verticală – mă cam dor picioarele și tălpile. Partea bună a fost că, deși e o zi friguroasă, cu un vânt rece (1 C după vreo două săptămâni în care temperaturile au fost în jur 12-15 C), în tribună nu bate vântul deloc și e plăcut.
Așteptările îmi sunt confirmate: echipe de start sunt compuse din englezi, cu câte un irlandez aruncat acolo, așa ca de sămânța. Sunt pregătit să asist la trosnet de tibii, tacklinguri solide, preluări aproximative și dueluri necruțătoare în jocul aerian. Va fi și așa ceva, dar într-o măsură mult mai mică decât mă așteptăm.
Asist la un joc dintre echipă locală, din partea inferioară a clasamentului, cu una care se bate, nesperat, pentru promovare. Diferența se va vedea în jocul prestat.
Meciul începe neinspirat, cu mult joc la centrul terenului și puține pase legate. încep să mă îngrijorez, mult prea devreme că voi asistă la nou rezultat alb ca acum două săptămâni la Monchengladbach (ocazie să arunc o privire pe Livescore să văd ce se mai întâmplă la Gladbach – și acolo e tot 0-0 deși meciul începuse cu 30 de minute mai devreme). Curând vin ocaziile și golurile. Dacă primul, marcat de gazde, e cumva clasic englezesc, centrare, recentrare cu capul și tap-în din apropiere, celelalte două sunt de genul care te fac să fii mulțumit că ai venit la stadion să le vezi pe viu. Ambele șuturi sănătoase, bine executate din punct de vedere tehnic, după combinații la firul ierbii. Accrington egalează după o fază rapidă, la care după o fentă înșelătoare a atacantului cu spatele la poartă, care lasă mingea să curgă pe lângă el, un mijlocaș scapă singur și trage frumos în diagonală imediat dup ace intră în care. Gazdele preiau conducerea după o fază la care același mijlocaș care fusese prins în clește și contrat solid de doi adversari, pierzând mingea, apare la finalizare 15 secunde mai târziu cu un șut puternic la firul ierbii din afară careului. Tribună explodează și sar și eu împreună cu susținătorii locali.

Rapid după pauză, echipa mai tehnică și mai bine așezată în teren, Accrington, preia hățurile jocului, face 3-2 și lămurește câștigătoarea. Cambridge mai are câteva momente de presiune, mai aruncă câteva mingi periculoase în careu, dar fără rezultat. Ar merita menționat penaltiul care stabilește câștigătoarea. A fost corect acordat, dar după un fault cum vezi în ligi inferioare: un apărător pur și simplu s-a urcat din pe un atacant care îi luase fața după care a fost foarte uimit că s-a fluierat fault.
La final, în ciudă înfrângerii jucătorii echipei gazdă salută fiecare tribună în parte și sunt aplaudați (nu se aud apostrofări și fluierături). Au luptat onest și au dat peste o echipă mai bună, cu un portar inspirat în 2-3 momente.
Diverse:
* In apropierea stadionului, o doamnă foarte amabilă îmi explică cum e cu biletele, care e caracteristica fiecărei părți a tribunelor și mă îndruma spre locul unde se vând bilete. Are un tricou pe care scrie mare “Here to Help” și împarte bomboane pe gratis, inclusiv adulților.
* Sunt surprins cât se însuflețesc tribunele când un jucător ia o acțiune pe cont propriu și începe un “run”. Deși nici una nu se termină cu rezultate pozitive.
* Dacă e un element clar care arată nivelul e numărul mare de mingi “frezate” consecință lovirii incorecte a mingii care iau traiectorii ciudate, cu mult efect și sunt greu de controlat cand revin.
* La un corner al gazdelor patru jucători în atac aflați în stânga porții pornesc la unison spre partea dreaptă a porții. Si mai suprinzator, patru fundași se sincronizează perfect în marcajul celor din atac. Rezultă un balet straniu de sincronizat, parcă cei opt au pregătit mișcarea asta la antrenamente comune. O fază comică, care produce râsete sănătoase în tribună.
* După meci, în timp ce mă îndepărtez de stadion, asist involuntar, la început, la o converatie între un adult și doi copii de 10-12 ani. Copii analizează penaltiul și efectul lui asupre desfășurării ulterioare a jocului. E o analiză serioasă și apreciez mult cum adultul (probabil tatăl unuia dintre cei doi) intervine rar cu câte o întrebare sau lăudând o observație bună. Imi vin să mă duc după ei să aud continuarea conversației când drumurile ni se despart. Copiii aceia sunt deja foarte buni spectatori de fotbal!
* Nu reușesc să deslușesc cântecele galeriei locale de la peluză. Mă ambiționez să îmi dau seama singur, fără să întreb pe cineva în jurul meu (parcă înțelegeam mai bine în Germania, unde nu știam limba). Mă alătur și eu celor din jurul meu când se strigă “ Yeeeellows! Yeeeellows!” bucuros că înțeleg. Dar, mai ale,s când deslușesc în întregime o strigare: “The referee’s a wanker!” repetat de multe ori. Cântat cu cuvintele alungite, parcă fără ranchiună și ură de către tribună, are ceva comic și irezistibil care mă face să zâmbesc. Arbitrul o merită, după ceva ”posturing” în stilul văzut des în Premier League si câteva greșeli, care nu influențează direct rezultatul.

Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Cronica lui COYS de la finala Cupei Ligii

‘Ricky Villa. And still Ricky Villa’ sună unul din cele mai celebre comentarii tv a unei finale pe Wembley, cunoscut oricărui fan englez care se respectă. Cu atât mai mult mie, fanul unei echipe care a câştigat campionatul Angliei de tot atâtea ori ca Huddersfield, însă a făcut istorie pe Wembley. Tocmai de aceea am aşteptat prima mea finală cu aceeaşi senzaţie pe care o aveam cu vreo 20 şi ceva de ani în urmă la primele întâlniri romantice. Şi cu aceeași întrebare în cap: va veni la întâlnire? Sau varianta fotbalistică: will they turn up?

Nu e FA Cup, dar şi ruda săracă merge. E tot Wembley, adică ultimele două cupe câştigate şi ultimele patru prezenţe în finală. Oh, şi am concurenţă acerbă pentru întâlnirea asta – premiantul clasei şi cel mai bogat elev al clasei, băiatul unei familii mixte ruso-portugheze pentru care money is no object în vreme ce eu strâng vouchere de Nandos.

După o ploaie demenţială şi o vreme mizerabilă sâmbătă, duminica a debutat cu un soare orbitor. M-aş îmbrăca mai subţirel, cu tricoul Spurs peste hanorac, dar… Fast rewind: 1 ianuarie când mă pregăteam să plec de acasă cu nevasta la meciul cu ermm… Chelsea, îmbrăcat tradiţional cu tricou Spurs peste hanorac Spurs, fular Spurs şi fes Spurs. Nevasta contrariată: “Ce-i cu atâţia cockerei? Dă jos tricoul!” M-am supus şi am câştigat uluitor. Ce a urmat a fost că nu am mai pierdut nici un meci acasă anul asta calendaristic aşa că ţinuta obligatorie e doar hanorac, fular şi fes Spurs. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu ţin la din astea. Prea cald afară, dar fesul se ia în buzunar la geacă. Mă întreb ce-o să fac prin mai.

La gară era plin de fani Chelsea, sudul Londrei e zona lor, însă sunt alb caucazian, deci am loc în tren. La stația Victoria devine și mai problematic, se înaintează extrem de greu întrucât pe lângă navetiștii tradiţionali cu valize şi fanii Spurs şi Chelsea e plin şi de fani Arsenal care se duc la meciul cu Everton tot cu Victoria line. Un moment de civilizaţie întâlnit probabil doar în Anglia în zilele noastre: trei seturi de fani londonezi intrând concomitent la metrou absolut fără nici un incident, huliganismul e doar o excepţie şi nicidecum regula, cum era în trecut.

La Baker Street trecând pe Metropolitan, trenul deja îşi schimbă nuanţa, tot albastru dar navy blue, Wembley Park e zona unde se strâng fanii Spurs şi unde au fost desemnate pub-urile “vizitatorilor”. Oricât de pacifişti ar fi fanii la metrou e greu de imaginat că pot coabita în acelaşi pub după câteva fluide. Trenul e destul de liniștit totuşi, toţi sunt cu ochii în telefoane şi nu-ţi trebuie un exerciţiu de imaginație ca să-ţi dai seama ce s-a întâmplat când se aude un f**k colectiv. “F**king City, they only turn up when they play us” îşi varsă unul năduful.

Gata, am ajuns, şi se dă semnalul: “Yiiid Armyyy” din toate părţile, deja e atmosfera de meci. Mă îndrept spre The Torch, e locul de întâlnire cu vecinul meu tradițional de peluză de pe WHL, Arif. Am întemeiat amândoi un grup ca să mergem împreună la meciuri şi am reuşit să mai corupem câţiva. Din păcate Arif n-are destul de multe puncte de loialitate pentru finală astfel încât se prezintă doar la pub, împreună cu prietena lui. Nu e greu să descoperi pubul cu pricina, se aude de la distanţă mare că fost ‘taken over’ aşa cum le place englezilor să spună. O reminiscenţă a trecutului istoric – ai cucerit un pub în terenul inamicului.

The Torch

Se cântă chant-urile tradiționale: ‘Spurs Are On Their Way To Wembley’ si noul hit la moda pe WHL, ‘Everywhere We Go, It’s the Tottenham Boys Making All The Noise’.

Îmi încalc deja tradiția de a bea doar o singură bere înainte de meci. Dus de atmosferă și de Arif (“Let’s get the beers in”) realizez că am ajuns deja la a patra, într-un timp relativ scurt. Atmosfera se încinge, urmează un alt hit la modă: When I Was A Little Boy, My Mom Gave Me a Little Toy, An Arsenal Fan, On a String, She Told Me To Kick His F**king Head In. Apare și o fumigenă albastră, paharele de plastic zboară peste tot,la fel ca berea.

E timpul să plecăm spre Wembley, ne intersectăm cu ceva grupulețe de fani Chelsea, ocazie pentru taunting-ul de rigoare “No noise, from the racist boys, no noise from the racist boys”.

Towards Wembley
Pe aleea spre intrare ne întâmpină Pocchettino.

Poch
Stadionul e nou, modern, se urcă pe benzi rulante, fanii cântă din toți plămânii (Everywhere We Go, ce altceva?). Am bilet în zona A, un coleg de serviciu e în zona E, din păcate (sau din fericire) evit încă o bere. Schimbăm mesaje (“Have a good game COYS”) și intru pe stadion. Wow, vizibilitate mult mai bună decât mă așteptam, la fel ca pe San Siro și mult mai bună decât pe Nou Camp, ca sa iau reper alte stadioane mari pe care mai fusesem.

InsideWembley
Ceva mă face să mă întorc în interior (cele 4 beri oare?) și înapoi în incintă fac încă o nefăcută. La meciul cu Chelsea de Anul Nou nu am cumpărat programul de meci din cauză că am ajuns cu întârziere. De atunci n-am mai cumpărat la nici un meci și nu am pierdut. Insă necuratul zice: e finală pe Wembey, iți trebuie programul de meci. Sigh.

Stadionul se umple însă nu are rezonanța lui Allianz Arena. Se cântă însă nu are o acustică formidabilă. Pare chiar tăcut și fără suflet. Ai grijă ce-ți dorești… Oare chiar vrem un stadion din ăsta nou în locul WHL? Pe de altă parte, Allianz Arena e un stadion extrem de vocal, unde un singur om care cântă lasă impresia unei galerii de 20.000. Lucru nemtesc, care mă face să sper că putem avea un stadion cu suflet.

Imaginile ni-l arată pe Mourinho. După transmisiunea tv pare că portughezul ne este gazdă la petrecerea lui. Poch e arătat doar când e îmbrățișat melodramatic de Mou. Cine mai e si ăsta?

Se intonează imnul, dezamăgitor pentru un God Save The Queen deși toți din jurul meu cântă. Se flutură stegulețe. Cei de la Chelsea sunt mai activi la asta. Necesită îndemânare la rotirea incheieturii, care îndemânare se capătă exersând, explică cineva din jur.

Echipele la start

Echipele sunt pregătite de debut, se anunță componența. Fluierăturile la adresa lui Fabregas sunt acoperite doar de cele la rostirea numelui lui Terry. “John Terry, Your Mom’s a Thief, John Terry, Your Mom’s a Thief” se cântă ca de obicei când joacă fundașul lui Chelsea.

Meciul începe bine pentru noi. Observ o concentrare atipică Spurs, plimbăm mingea bine însă doar posesie. Totuși, lovitură liberă.
Se dă semnalul la “Erikssen, sen, sen, he’s our number 23, Erikssen, sen, sen, came to play for AVB, to the left, to the right, he’s our midfield dynamite, when he plays for Lilywhites, he makes Ozil look like shite”.

Christian trage în bară, nu mai descriu urletul colectiv de frustrare. Jocul merge, se poate, însă nu pot să nu mă întreb: sigur nu e exact cum își dorește Mourinho desfășurarea meciului? O echipă de Bentalebi&Masoni atacând o echipă în care și Drogba a fost cândva fundas lateral și unde oricine face faza defensivă. Costa provoacă întruna, Dier nu rezistă și ia galben. Uff, nici măcar nu au trecut 45 de minute, ce faci, Eric?

Se apropie pauza și ocazii n-au prea fost în afară de ale noastre, Chadli sare însă greșit la minge și îl faultează pe Ivanovic cred. Ufff, mi-e frica de faze fixe la Chelsea. Jucătorii protestează însă a fost fault. A fost exact în zona mea de vizibilitate. Danny Rose nu reușește decât sa șteargă mingea și unul de-al lor înscrie. Nuuu!!! Ma prăbușesc în scaun, nu se poate asa naivitate.

Fluierăturile domină fundalul sonor,.Cine putea sa înscrie dacă nu Terry? Trebuie să trăiești atmosfera asta ca să înțelegi de ce-l urăști pe JT. Imediat după gol suntem groggy și noroc cu Hugo ca ne salvează de un alt gol ca și făcut, tot la o lovitură de cap. Se merge la cabine. Încerc o conversație cu vecinii de scaun. 1-0 pentru ei a fost și în 2008. Da, dar era Berbatov, Kane e ținut bine azi. Eriksen egalează în minutul 89. We’re all good, ne incurajează cei de pe rândul din față.

Repriza a doua începe parcă mai prost. Chelsea încep să joace, fără a creea pericol, insă au pus stăpânire pe mijloc, nu prea mai trecem de centru. Dar e pentru o scurtă perioadă. Revenim în atac, ce-i cu pasa asta tâmpită? N-am timp să mă dezmeticesc, mingea e la noi în careu în partea cealaltă de stadion. Sut și gol?!? Nu se poate, Hugo nu poate primi gol din poziția aia, ilaritate în zona mea de tribună. Mă uit pe reluări pe jumbo screen și totul se lămurește. Altă deviere, cât ghinion să avem?

Am revenit de la 0-2 cu West Ham, poate o facem încă o dată? Cum zice cântecul: Spurs will gonna do it again, the boys from Tottenham, the boys from WHL. Publicul se trezește la viată. “Everywhere We Go” plus mult mai cunoscutul “When the Spurs Go Marchin In”.

Dar oamenii lui Mou știu cum să apere un rezultat. Atacam în valuri, vorba clișeului, însă nu iese nimic. Echipa asta a lui Poch ne-a învățat prost – să speram si la 0-2. Nu cu mult timp în urmă și un 0-1 era imposibil de remontat. Ultimele minute și încă sper într-o minune, e clar ca am fost convertit. Come On You Spurs, lovitura libera din pozitie excelenta pentru Erikssen. Nuuu, de ce rapid? Mai bine ca la rugby unde iei cele trei puncte sperând într-o alta ocazie de drop. Ne grăbim aiurea și ratăm o altă oportunitate.

Se duc si minutele de prelungire, s-a terminat, fluierul sună greu și realizez că am pierdut însă nu e sfârșitul lumii. Găsesc puterea să aplaud împreună cu cei din jurul meu. “Surely it’s the next year” și mă îndrept spre ieșire. Nu pot să asist la premiere, desi îmi dau seama ca ar fi un gest frumos față de jucători să nu fie singuri când iau medaliile învinșilor. Oricum o altă atmosferă decat pe WHL. Nu foarte vocală, însă măcar nu a mai fost acea tensiune unde orice pasă greșită e însoțită de apostrofări. Măcar pentru asta a meritat Wembley-ul.

Drumul înapoi spre stație îmi închipuiam că va fi unul deprimant, însă Everywhere We Go e molipsitor. La un moment dat ne oprim toți și lumea cântă ca si cum am fi câștigat, și mai tare decât înaintea meciului. Thanks, Spurs! Abia aștept să mai aud de Mickey Mouse Cup, I love Cup finals at Wembley!

La metrou lumea începe să recunoască: not enough quality, but this group could develop into something special. Care e și părerea mea, însă numai dacă mai adaugăm și ceva calitate. ‘Everywhere We Go’ se aude din partea cealaltă a vagonului însă cel care cântă falsează atât de mult încât toată lumea se destinde și rasul e contagios. “What was that about mate, the remix?”

Mi-am fixat revederea cu Wembley la anul. Cupele astea sunt atât de speciale in Anglia, cum o spune și cel și mai special în programul de meci. An English Cup Final is something special, an English Cup final at Wembley is even more special, an English Cup final won at Wembley is the most special. Rămâne să vad la anul cum e cu ultima.