Corespondente

Vamos a Madrid – Ce bine e să fii iubitor de tenis român acum!

By In Corespondente, Europa

Un articol scris de Ursano

Am fost teribil de norocoși să fim prezenți la Madrid într-o zi magică pentru români, miercuri, cu patru victorii din patru meciuri în optimile fetelor. Urmarea a fost că am avut, pentru prima dată în istorie, patru fete (Simona Halep, Sorana Cârstea, Patricia Țig și Irina Begu) în sferturile unei competiții deosebit de importante, patru din opt sfertfinaliste! A doua zi, doar una dintre ele a mai câștigat (Simona în fața Irinei), dar asta nu ne-a micșorat deloc senzația specială din ziua precedentă. Cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am întors acasă am urmărit la televizor cum Simona a cucerit trofeul, al doilea de acest nivel din cariera sa (laolaltă cu Indian Wells). Mai mult decât atât, în a doua zi am prins și meciurile dubliștilor noștri, Horia Tecău și Florin Mergea, care aveau să ajungă până în finală unul contra celuilalt, primul devenind campion alături de partenerul său, Jean Julien Rojer.

După Madrid mi-a devenit foarte clar că tenisul e un sport și mai frumos atunci când găsești, aproape meci de meci, implicare emoțională. De aceea poate la Roland Garros meciul cel mai important pentru mine fusese Monfils – Cuevas, cu un stadion cântând Marseilleza în pauze și cu unul dintre favoriții personali (simpaticul Gael) reușind o răsturnare de scor spectaculoasă. Acum, cu atâtea meciuri în care erau implicați români (patru în prima zi, cinci în a doua), agenda noastră a fost supra-aglomerată și am avut serioase dificultăți în a ne împărți între diferitele terenuri.

irina

Am văzut-o pe Irina câștigând un meci lung si tensionat cu McHale, o americană neașteptat de valoroasă pe zgură, pe Sorana stăpânindu-și, mai mult ca oricând parcă, nervii în fața revelației de la Stuttgart, Siegemund, pe Simona luându-și revanșa în fața Timeei și pe Patricia revelându-și talentul brut în fața uneia dintre cele mai mari big hittere din circuit, Keys.

patricia

Multă tensiune, mulți români în tribune (Contra și Andrei Pavel sunt cele mai cunoscute figuri), tenis de calitate și o neașteptat de frumoasă impresie despre fetele astea după meciuri: Irina a stat până la ultima poză și ultimul autograf deși abia se mai ținea pe picioare și agentul de securitate o zorea să iasă pentru pregătirile următoarei partide, Sorana era luminoasă de entuziasm, mulțumind fiecăruia în parte pentru „galerie”, iar Patricia mi-a arătat multă ingenuitate în felul cum s-a comportat după meci cu cei ce o susținuseră.

sorana2

Pe Simona nu am apucat să o vedem de aproape – meciul ei s-a desfășurat pe terenul central. De altfel, acesta e cel mai neplăcut aspect când vezi meciurile pe terenuri importante: e greu sau imposibil să ajungi după meci la jucătorii preferați cât timp biletele nu sunt de categorie superioară.

horia

Dintre băieți, Horia și Florin s-au comportat după meciuri oarecum în acord cu stilul lor de tenis: primul, sobru și amabil, al doilea, exuberant și plin de șarm. În privința tenisului, Horia a arătat așa cum mă așteptam: el formează cu Juls o pereche deosebit de sudată, nu foarte spectaculoasă, dar teribil de eficientă. Ca să vorbim în termeni fotbalistici, o echipă tip panzerul german. Florin, pe de altă parte, seamănă cu brazilienii: lovituri senzaționale, momente de geniu dar și greșeli simple în anumite momente. Perechea pe care o face cu indianul Bopanna e una mult mai … spontană, capabilă să piardă și să câștige mai fiecare punct. Așa s-au explicat seriile de ghemuri pierdute sau câștigate de cei doi în meciul văzut (contra lui Granollers/Cuevas, doi foarte buni jucători de zgură).

florin

Peste tot și toate însă, am avut mereu sentimentul de special, de om norocos: nicio altă națiune nu a avut atâția jucători în fazele finale la turneul acesta și, oricât de puțin ai valoriza această temă a naționalității jucătorilor într-un sport teribil de individualist, nu se poate să nu ți se umfle, măcar un cm, pieptul de bucurie. Asta mai ales când ai suficientă ținere de minte pentru a ști că acum trei ani singurele bucurii din tenis erau cele trei finale de la Wimby ale lui Horia și rarele sferturi făcute de câte o fată la un turneu relevant. Dacă pentru revenirea lui Florin în centrul atenției se pare cătrebuie să îi fim recunoscători soției lui (dar ce bărbat nu spune asta?) pentru ascensiunea în grup a fetelor meritele sunt împărțite între fiecare dintre ele (pentru că nici aici sistemul național nu a făcut NIMIC) și Simona. Mi se pare evident că momentul ei de ascensiune verticală către culmile WTA de acum trei ani le-a capacitat pe celelalte și le-a arătat că „the sky is the limit” cât timp crezi cu adevărat. Acesta mi se pare și unul din marile adevăruri ale sportului de mare performanță în general și ale tenisului în special: jocul (tehnica) îl au mulți, capacitățile psihice (concentrare, încredere, rezistență la presiune) sunt cele care fac diferența. De aceea, la minge de meci pentru adversar, unii fac dublă și alții servesc ași în serie. Acum mi se pare momentul ideal pentru ca cineva căruia îi place tenisul să facă efortul să vadă live tenis: la băieți cei trei magi (poate, când vor termina carierele, vor fi judecați ca cei mai buni trei din istorie) încă joacă, la fete o mai ai încă pe Serena (sigur între primele cinci jucătoare din toate timpurile), dar nu numai, iar românii zburdă în voie la dublu băieți și fete. Happy, happy times …

Revin în week-end cu o ultimă parte.

Vamos a Madrid

By In Corespondente, Europa

Un articol scris de Ursano

Partea I – Planificare, costuri, impresii generale

Ani de zile m-am uitat la tenis la televizor fără însă să îmi pun, vreun moment, problema cum ar fi să merg acolo unde se desfășoară efectiv. I-am văzut (și, pe unii, iubit) pe Agassi, Sampras, Graf, Chang, Becker, Seles, Sabatini, Edberg (ca să enumăr pe unii dintre cei cu care am început) dar mereu am visat să merg doar la marile evenimente fotbalistice: Campionate mondiale și europene, Cupe ale Campionilor sau măcar derby-uri naționale. Tenisul era, cumva, rezervat televizorului.

Lucrurile au început să se schimbe însă odată cu apariția treizecizero.ro. Am citit acolo impresii first hand despre cum e să fii pe marile arene de tenis ale lumii, cum e să îi vezi de aproape pe acei mari jucători cu care avem norocul să fim contemporani și ceva s-a schimbat în mine. Am început întâi să fac un pic de research, apoi, văzând că nu e ceva imposibil, am căutat din ce în ce mai amănunțit. Anul 2014 a fost decisiv, am hotărât să merg la Roland Garros și, după ceva bătaie de cap, am și găsit cu cine: socrul meu și doi prieteni.

Roland Garros 2015 a necesitat multă planificare și o dimineață nebună de martie pentru a cumpăra biletele (sistemul de achiziție a biletelor e destul de complicat și foarte aglomerat, biletele vânzându-se, în marea majoritate, în cateva ore de la punerea în vânzare). Am reușit să facem ce era necesar și am avut apoi privilegiul să vedem 2 zile de tenis frumos pe cele mai importante arene de zgură din lume. „Problema” a fost că ne-a plăcut atât de mult încât am decis că mai vrem o dată.

Și uite-așa, în toamna trecută, eu și cei doi prieteni de care vă vorbeam, am analizat lucrurile un pic și am decis ca 2016 să fie anul Madridului.

 De ce Madrid?

În primul rând, am vrut să vedem și altceva decât Roland Garros (pentru varietate de experiență). În al doilea rând, am ales Madridul pentru că e cea mai importantă locație de tenis a Europei, după cele 2 GS-uri. La feminin este unul dintre cele patru turnee Premier Mandatory (alături de Miami, Indian Wells și Beijing) și singurul din Europa, iar la băieți este unul dintre cele 9 Masters-uri. Premier Mandatory și Masters reprezintă primele categorii de turnee în afara GS-urilor pentru cele două circuite. Singura altă opțiune cu turnee importante pentru ambele circuite este Roma, care începe imediat după Madrid. Am ales Madridul înaintea Romei și pentru că cine performează bine la Roma are tendința de a se proteja la Roma. Totuși, anul acesta, Federer si Serena vor fi la Roma probabil, dar au lipsit la Madrid, fără însă ca asta să reprezinte o alegere în sine ci, mai degrabă, o întâmplare provocată de accidentări.

 Costuri

Cazarea am avut-o la Hotel Gran Legazpi, de trei stele, situat foarte bine, la 10 minute de mers cu autobuzul de gară și de Caja Magica (locația turneului) și la 15 minute cu metroul de centru. Zona este una nu foarte turistică, cu restaurante/baruri modeste și ieftine. Pentru cazarea efectivă, aș da o notă de 7,5, destul de curat dar cu mobilier vechiuț. Camera single a fost 65 euro/noapte, iar cea dublă 75 (rezervare făcută cu patru luni înainte).

Am zburat destul de complicat cu Blue Air, pe rutele Iași-București-Madrid și Madrid-Bacău (și mașină după). Prețul total a fost de 150 euro/persoană, incluzând bagajele și locurile rezervate. În mod cert, costurile cu avionul depind de rută și de momentul rezervării (4-5 luni înainte la mine).

Prețul tuturor biletelor de acces a fost de aproximativ 130 euro pentru 2 zile pline (în una din ele am avut acces pe toate terenurile, în a doua pe toate mai puțin unul).

Restul cheltuielilor depind de stilul, pretențiile și posibilitățile fiecăruia.

 Impresii generale

La Caja Magica reprezintă un complex de tenis modern construit de Primăria orașului, din ce am înțeles, care a costat 250 de milioane euro (sau cel puțin atât a zis Țiriac într-un interviu la Digi). Acesta constă dintr-o zonă principală care include primele trei arene, Manolo Santana (9.685 locuri), Arantxa Sanchez Vicario (3.319 locuri) și Stadionul 3 (2.108 locuri) (Mutua Madrid Open este singurul turneu din lume cu trei arene care pot fi acoperite în caz de nevoie) și o zonă descoperită care cuprinde terenurile 4-15, unele având mici tribune pe laturile lungi, altele doar terase. Accesul între cele două zone se face coborând un nivel în zona principală și trecând prin niste turnicheți dar orice distanță între două terenuri/stadioane o poți acoperi în maxim 5 minute (când te grăbești). Unul din marile avantaje ale acestui turneu îl reprezintă siguranța că poți vedea tenis continuu indiferent de vreme, pe primele trei arene. Vremea a fost schimbătoare, foarte rece în primele zile de turneu, apoi foarte caldă și din nou rece.

Prețurile la mâncare și băutură sunt accesibile pentru acest gen de evenimente: 2 euro o sticlă de jumătate de litru de apă, 3,5 euro un pahar de bere, 9-10 euro un menu care includea un sandwich mare, o băutură și o pungă de chipsuri etc. Există o zonă comercială destul de mare, pe două nivele, între cele trei arene principale, în care găsești mai ales produse specifice (echipament de tenis) dar și câteva standuri de entertaiment.

Turneul se străduiește să fie în avangarda tendințelor mai mereu (vă aduceți aminte de zgura albastră?) și ocazional reușește. Mie personal mi-a plăcut mult faptul că publica pe site lista antrenamentelor (ore, terenuri, jucători), mai puțin arenele principale (unde cred că s-a antrenat Simona, pe care nu am prins-o în această ipostază). Participarea la antrenamente îți permite, dacă vrei, să iei mult mai ușor, autografe sau poze ale favoriților dar și să vezi metodele/indicațiile fiecăruia (frații Bryan își antrenau serviciile încercând să nimerească tuburi de mingi așezate strategic în colțurile careelor de serviciu).

Participarea publicului este evident mai redusă decât la Roland Garros, unele meciuri se dispută cu mult mai puțini spectatori decât te-ai aștepta. Poate una din cauze a reprezentat-o și slaba performanță a spaniolilor (Muguruza si Suarez Navarro au ieșit repede la feminin) și în mod cert lipsa vedetelor Roger, Serena și Maria a contat. La spanioli vine lumea, dar și la vedetele fiecărei probe; față de Paris, aici sunt puține grupuri etnice din afara Europei între spectatori.

Sesiunile de jocuri s-au deschis la 12 (intrare în complex de la 11) și se întind și până spre 12-1 noaptea (eu am plecat la 0.40 cel mai târziu în prima zi). Până miercuri inclusiv (optimi la fete, șaisprezecimi la băieți), sunt programate în genere cinci meciuri pe fiecare teren din primele șapte, apoi, pe măsură ce se ajunge în fazele principale, activitatea se concentrează pe primele 3-5 arene (tot cu câte 5 meciuri).

Voi continua în zilele următoare cu părțile doi și trei.

Tenis: Fed Cup la Cluj

By In Corespondente

O corespondenta de la Ursano

Clujul este un oraș frumos, pe care îl redescopăr la fiecare vizită (și am ajuns să merg măcar de 2 ori pe an, acum, odată cu meciul, am botezat și o fetiță), începând cu primul TIFF acum vreo 8 ani. Un oraș care, spre deosebire de marea majoritate a orașelor mari din România, știe ce vrea și face ce trebuie. Acum au sala asta modernă, funcțională și destul de mare (+7k). Nu e ceva excepțional, dar e ceva ce lipsește din orice oraș mare, începând cu Bucureștiul și continuând cu al meu Iași.
Atmosfera? Foarte frumoasă și civilizată, dar s-a simțit lipsa de experiență a publicului: la unele puncte când credeau că s-a terminat și se bucurau înainte de rezultat, dar și în unele momente de criză când nu a sesizat momentul în care erau necesare încurajări. Mult mai bine organizat decât la Galați, mai ales în partea de jos a sălii.
Meciurile: Simona a fost evident nepregătita fizic (nu în sensul unei probleme fizice per se, ci în sensul că îi lipsesc meciurile, constanța) și pare mereu marcată psihic de presiunea inevitabilă care apare la aceste meciuri. La Fed Cup nu pare să vina niciodată cu cea mai bună versiune a sa, iar dacă și alți factori se suprapun (lipsă de încredere), rezultatele sunt cele care se văd. Paradoxal, mie și celor doi prieteni cu care am fost (noi mergem în echipă asta peste tot – Roland Garros, Madrid, Galați, Cluj), ni s-a părut că cel mai bun tenis l-a jucat în primul set cu Pliskova. A avut apoi o ușoară scădere la începutul setului 2 dar revenise. Apoi a urmat căderea din acel game fatidic (4-4, 40-15) și s-a dus totul pe apa Sâmbetei.
Apoi a urmat meciul Monicăi și cred că am fost singurul care a zis că Monica are o șansa. Publicul s-a manifestat vizibil surprins de jocul Monicăi (nici prietenii mei nu o mai văzuseră, iar unul din ei, care joacă și el cu mult slice, dar doar de pe rever, nu se putea opri din râs) și a început să o încurajeze abia după 2-3 game-uri cu adevărat. Monica însă, spre deosebire de Simona, știe bine să gestioneze relația cu publicul și ceea ce s-a auzit în tribune la meciul ei a depășit repede ceea ce se petrecuse la cel anterior. All in all, o victorie spectaculoasă și întâmpinată cu mult entuziasm. Și de noi cu câteva sticle de Vinul Cavalerului și Budureasca.
A două zi, am avut întâi meciul ranițelor: Simona a părut să fie mai stăpână pe ea și, chiar dacă Petra a avut vreo 5-6 game-uri în care a arătat de ce e dublă campioană de GS, raportul UE a fost decisiv. Multă bucurie și descătușare la sfârșit, atât din partea publicului, cât, mai ales, a Simonei.
Monica însă, nu a mai putut să facă încă un meci ca primul. În primul rând, a servit vizibil mai slab, în al doilea rând, noi știam că va pierde încă de la începutul setului 3 când, după un raliu nesfârșit, cu fața exact spre noi, i-a spus Alinei Tecsor: „nu mai pot”. A terminat resursele, jocul ei necesită un consum fizic mare și era clar și că va pierde simplul, și că nu va mai putea juca la dublu.
Dublul nu a avut poveste. Am avut o contră nesfârșită pe drumul de întoarcere cu unul din prieteni, el susținând că mai relevantă a fost forma proastă a Ralucai, iar eu că a fost jocul tactic super static al Andreei.
Peste toate, am pierdut dar nu am regretat o secundă participarea. 3 jucătoare de top, multă dramă și o locație frumoasă/un public cald au făcut ca impresiile finale să fie pozitive.
Un singur lucru despre publicul larg de tenis român: nu mă mai surprinde infantilitatea  cu care se discută despre așa-zisa greșeală a Alinei de a nu o menaja pe Monica pentru dublu. Forma Monicăi din primul meci, lipsa sa formă a Andreei, faptul că nu aveam nicio garanție că se schimba ceva la dublu, toate justifică decizia Alinei. Dar românii preferă să strice orice lucru frumos care le iese în cale …. Aaa, și se uită prea ușor ce echipă e Cehia la feminin, ce performanțe are. Oricum, un om cu mintea la cap nu ne dădea mai mult de 20% șanse de victorie.

Rugby – turneul celor 6 naţiuni

By In Corespondente

Ovidiubelge

După o Cupă Mondială nefastă, reprezentantele emisferei nordice pornesc pe lungul drum al construcţiei unor echipe care să le ţină piept titanilor din sud.  Ediţia aceasta din Turneul celor 6 Naţiuni, urmaşul celui mai vechi turneu de rugby din lume (Home Nations Championship, 1883), ar trebui să ne indice dacă noile direcţii duc într-adevăr pe calea cea bună. O scurtă analiză a fiecărei echipe, cu plusuri, minusuri şi, eventual, o privire aruncată în perspectivă.

Anglia

Se aşteaptă enorm de la omul de pe bancă: Eddie Jones, considerat de unii cel mai bun antrenor de rugby din lume, trebuie să ajusteze fin echipa trandafirului, să le readucă dominarea pe înaintare şi să croşeteze acea minte de campion care redă încrederea. Îi văd ca având jucatorii de ¾ cei mai inventivi şi percutanţi din nord, de aceea mă aştept să fie echipa cea mai efervescentă şi plină de „french flair“ în atac. Problema cea mai mare o văd în linia 3-a, ultima Cupă Mondială a dovedit importanţa jocului la sol şi, momentan, nu ştiu dacă în acest compartiment englezii sunt aici la nivelul actual al galezilor sau la valoarea de anul trecut a irlandezilor. Toţi ochii pe linia 2-a Maro Itoje, cea mai de perspectivă propunere a lumii vechi.

Scoţia

După mulţi ani, biletele pentru primul meci pe Murrayfield s-au epuizat iute, semn că a speranţa a revenit în inimile scoţienilor. Un pic supraevaluaţi dupa meciul cu Australia, pentru că au avut un joc neconvingător în grupă, scoţienii trebuie sa confirme curba ascendentă. Se bazează pe o linie 1 omogenă şi stabilă, cu un pilier dreapta excelent, surpinzătorul W.P. Nel, pe linia a 2-a a fraţilor Gray, pe talentul lui Mark Bennett sau explozia lui Stuart Hogg pe liniile dinapoi. Cred că dacă pierd primul meci, o să se spargă valul pe care se află, dacă în schimb îl câştigă, pot fi pretendenţi serioşi. De urmărit John Hardie, în linia 3-a, un import de provenienţă neo-zeelandeză.

Ţara Galilor

Cei mai mulţi specialişti îi dau favoriţi, au rămas stabili după o Mondială în care au lăsat cea mai bună impresie dintre nordici. Una dintre cele mai bune defensive din lume (doar 3 eseuri încasate la Cupa Mondiala!), dragonii ar trebui sa domine la linia 3-a orice echipă din competiție, să aibă cel mai sigur picior, al metronomului Dan Biggar, să se revitalizeze la nivelul centrilor prin revenirea subevaluatului Jonathan Davies sau să-l vedem zburdând pe puternicul şi agilul George North. Semnele de întrebare apar în general la capacitatea de a juca inventiv în atac şi, în particular, la nivelul fundaşului (cu cât success îl va înlocui Gareth Anscombe pe Leigh Halfpenny, una dintre cele mai mari vedete actuale) şi mai ales la impactul ce-l vor avea rezervele pentru liniile dinapoi, Alex Cuthbert a fost deplorabil la Cupa Mondiala, iar nici pe Rhys Priestland nu aş miza pentru o schimbare de tonus dacă jocul o va cere.

Irlanda

A dezamagit la Cupa Mondială. Nu precum englezii, nu au trăit umilinţa cocoşilor cei mândri, dar aşteptam mai mult de la ei. Nu văd de unde ar veni creşterea turaţiei. Piese grele din înaintare pierdute (căpitanul O’Connor retras, Iain Henderson tot în linia 2-a sau Peter O’Mahoney accidentați) sau cu probleme fizice (ambii pilieri titulari, Healey şi Ross, ar putea rata primele 2 meciuri) şi un Jonny Sexton care si-a pierdut din vrajă (şi, împreună cu el, Leinster, echipa regională fanion a Irlandei), fac ca echipa trifoiului să fie cel mult a 3-a favorită. Totuşi, dacă şutul îşi revine şi daca rămân în joc după primele două meciuri, Joe Schmidt ar putea îndrepta corabia spre a 3-a victorie la rând în turneu, un record. De urmărit linia a 3-a Sean O’Brien, care le-a lipsit atât de mult în sfertul cu Pumele (şi care merita suspendat mai drastic), noul căpitan Rory Best, ce a arătat o formă foarte bună la Ulster şi, în general, tinerii care îi vor înlocui pe accidentaţii mai sus amintiţi.

Franţa

Cel mai mare mister de la această ediţie. Ce va putea schimba noul antrenor, având în vedere baza de selecţie? Cum va fi înlocuit imensul Thierry Dusautoir? Va apărea un număr 10 care să impună jocul, constant, sclipitor pe alocuri şi care să se ridice la valoarea omologilor din sud? Vor contrui acel cuplu de centri, stabil şi omogen, atât de necesar în marile meciuri? Îşi va regasi magia şi va reuşi Franţa să o aştearnă peste o structură armată cu determinare şi încredere, elemente ce i-au lipsit de atâtea ori în momentele importante? O certitudine în forţa liniei 1, într-unul din cei mai buni numarul 8 din lume, Louis Picamoles, dar în rest multe întrebări şi aceeași presiune de a câştiga orice meci, deşi e abia pe locul 7 în lume.

Italia

Când căpitanul Serigio Parisse la 32 de ani este principalul om de urmărit,  ai o problemă. Cu el în primul 15, echipa primeşte o infuzie de oxigen şi se transformă într-una determinată şi incomodă. Problema rugbyului italian, deşi cu doar o lingură de lemn în ultimii 4 ani, este ca atât echipa reprezentativă, cât şi echipele de club, par fără identitate şi plutesc fără orizont. Pot avea o şansă în orice meci dacă vor reuşi să-şi ducă adversarii în zona forţei şi a intensităţii fizice (precum în meciul de la Cupa Mondiala cu Irlanda), dar luaţi repede la mână nu cred să facă faţă. Sunt curios dacă noua uvertură, tânarul Carlo Canna, va reuşi să impulsioneze jocul liniilor din spate.

Cronica lui Bogdan C la Dortmund – Stuttgart

By In Corespondente, Europa

Acesta a fost debutul meu ca spectator pe un stadion din afară, așa că nu pot face comparații cu alte stadioane sau alte campionate.

Am ajuns în partea vestică a Germaniei pentru o scurtă vacanță cu ocazia weekendului prelungit de 1 decembrie – vizitat piețe de Crăciun din regiunea Rhein-Ruhr și vizionat un meci de-al Borussiei, cadou pentru o prietena de-a soției, fan înfocat BVB.

Cazare am ales în Dusseldorf și am găsit prin Airbnb, o casă foarte drăguță într-un cartier de case unde am avut inchiriat întreg etajul superior. Hotelurile, pentru un motiv necunoscut mie, în acel weekend erau foarte scumpe. Ca alternative de cazăre mai pot recomanda Wimdu.de (.com, .co.uk), clona de AirBnb (încă nu am folosit, dar am găsit alte apartamente față de Airbnb, unele chiar mai ieftine).

În privinta drumului eu am venit cu masina din Berlin (6h pe Autobahn) fără probleme. Tot ce pot spune în privința drumurilor este că, deși este un păienjeniș de autostrăzi acolo, toată regiunea aceasta (Rhein-Ruhr) este foarte aglomerată, mai ales în timpul săptămânii, iar dimineața sunt blocaje de 6-10 km (auzeam constant la radio, de parcă ar fi un lucru normal). Pentru cei din Romania, WizzAir zboară la Dortmund și Germanwings/Eurowings la Dusseldorf.

Am ajuns de dimineața în Dortmund (meciul începea la 15:30). Orașul nu este impresionant, este un oraș industrial într-o (fostă) regiune minieră. După un pic de plimbare pe străzile din centru, piața de Crăciun și un pit-stop la o cafenea, am considerat că e cazul să o luăm încet-încet spre stadion.

Grupurile de fani deja începeau să se adune, deși era încă devreme, se simțea în jur atmosfera de meci și că acesta este highlight-ul zilei pentru oraș. Am decis și noi să mergem mai devreme la stadion pentru că vroiam să dăm o tură prin Fanwelt (fan-shop) și știam că, după atacurile de la Paris și meciul amical al Germaniei anulat cu aproximativ o săptămâna înainte, măsurile de securitate vor fi mai stricte și intrarea se va face mai greu pe stadion. De altfel meciul Borussiei din weekendul precedent a început mai tarziu datorită acestui fapt – nu toți suporterii apucaseră să intre pe stadion. La stadion este ușor de ajuns, sunt semne la metrou către el, ca un adevarat landmark al orașului.

Ajunși la stadion, ne-am îndreptat spre fan-shop, dar nu am avut nicio șansă să intrăm, deoarece era foarte aglomerat. Cum nemților nu le place aglomerația, de obicei închid locul sau limitează intrarea (am pățit la un moment dat să stau la coadă la intrarea într-un supermarket). La fel au procedat și aici, o ușă o trasformaseră în ieșire și stewarzii nu te lăsau să intri și te trimiteau la cealalată “intrare”, iar pe la “intrare” alți stewarzi mai opreau oamenii din când în când pentru a se elibera in interior.

Așadar am renuntat la Fanwelt și am intrat pe stadion. Uzi după ce ne-a prins o repriză de ploaie torențială cât ne învârteam pe lânga stadion, am căutat băuturi calde. Cumpărarea de băutura și mâncare pe stadion se face prin achiziționarea unui card mai întâi, pe care îl încarci cu sume de 5E, 10E, 15E etc. Prețurile sunt undeva la 2-3EUR pentru băuturi (nu mai rețin exact), iar wurst nu am luat pentru ca nu sunt mare fan. Dar ca idee, prețurile nu mi s-au părut mult mai mari față de ce găsești la tonetele de pe stradă. Ce am gasit interesant de băut a fost un “Anheizer”, care eu l-aș traduce “încălzitor”, care era un vin slab alcoolizat de culoare gălbuie, semăna cu un suc de portocale, băutură care chiar și-a făcut efectul și m-a încălzit după atâta ploaie și vânt.

Meciul. Borussia venea după o înfrângere (destul de surprinzătoare) în campionat și una în Europa League, astfel că aveam speranțe de un meci bun, mai ales că Stuttgart nu o ducea prea bine. S-a cântat înainte de meci, “You’ll never walk alone”, din ce am înțeles galeria fiind înfrățită cu cea de la Liverpool (vă rog să mă corectați dacă greșesc). Așa cum speram, meciul a fost foarte bun, în ciuda ploii. Borussia a deschis scorul în minutul 3 și a stăpânit jocul de la un capăt la altul, în afară de vreo 10-15 min în perioada în care Stuttgart a înscris pentru 2-1 și părea ca forțează egalarea. De asemenea Borussia a mai înscris 2 goluri anulate pentru offside, unul dintre ele destul de la limită.

Atmosfera a fost foarte frumoasă, eu am stat într-un colț lângă peluza cu “die Wand”, așa că din când în când mai trăgeam un ochi și la mișcarile galeriei. Mă așteptam să am o vizibilitate mai proastă, dar meciul s-a vazut excelent din acel colț, în schimb nu aveam vizibilitate bună spre tribuna I din cauza acoperișului. Am văzut oameni cu copii, am avut pe lângă mine un copil de 5-6 ani care a cântat mare parte din meci și înca un cuplu cu un copil de maxim 1 an. N-am avut probleme cu suporterii, deși eram însoțit de 3 fete. Pe drum spre stadion un om pe la 40-50 de ani, amețit bine și cu o bere în mână, bănuiesc că ne-a întrebat (germana mea este la nivel începător) de unde venim (ne auzea vorbind altă limbă). L-am intrebat daca vorbește engleza, kein Englisch și acolo a murit încercarea de socializare.

La plecare am admirat din nou organizarea, cu stewarzi care blocau accesul în stația de metrou (care era de fapt o stație de tramvai) când peronul se umplea și alți stewarzi care blocau accessul în metrou (tramvai) când acesta se umplea.

În concluzie, o experienta bună și interesantă, păcat de vremea care speram să fie ceva mai buna (adica fără ploaie), atmosfera placuta, preturi rezonabile (btw Germania mi se pare una dintre cele mai ieftine țări vestice). Un ultim amănunt – biletul a costat 32 EUR.