FA Cup

• Cam asta a fost reacţia mea după ce am văzut primul XI al lui United din semifinală cu Arsenal de sâmbătă. Nu atât faptul că Sir Alex Ferguson a trimis 7 fundaşi în teren, dar mijlocul format din Fabio, O’Shea, Gibson şi Rafael părea gândit mai degrabă pentru o rejucare a meciului cu Crawley. Dar de fiecare dată când ai impresia că Fergie intră într-o perioadă pre-senilă, meciul vine să demonstreze că scoţianul ştie perfect ce face. La fel s-a întâmplat şi acum.

• Cu Carrick şi Fletcher accidentaţi, şi returul cu Marseille la mijloc de săptămână, planul lui United a fost să absoarbă presiunea „tunarilor” şi să caute contra-atacacul, mizând pe viteza fraţilor Da Silva, care au jucat aripi, şi a lui Chicharito, susţinut de un Rooney care a jucat practic mijlocaş central. Asta a fost planul şi a funcţionat perfect. Urmează Man City în semifinală.

• Edwin van der Sar a fost desemnat omul meciului ieri, după ce a scos cam tot ce se putea scoate. La 40 de ani, Van der Sar e, după mine, cel mai bun portar din lume în acest moment. „One more year” şi „Fergie, sign him up!” a scandat peluza într-o pledoarie pentru a-l convinge să rămână încă un an la club. Rooney a declarat că, la fel ca fanii, toată echipă încearcă să amâne retragerea olandezului. Ştiind însă cât de hotărât e să se întoarcă în Olanda pentru a stă cu soţia sa, Sir Alex a declarat însă că nu mai speră să-l întoarcă din drum pe Van der Sar.

• Rooney se apropie treptat de jucătorul care era cu un an în urmă. Fără să aibă aureola de atunci, când pur şi simplu îi ieşea tot, acum par să-i fi revenit atât încrederea cât şi prima atingere, care l-a făcut deseori în acest sezon să semene cu jucător de Sunday League. De data asta, ambele pase de la golul secund au fost de-a dreptul sublime.

• Arsenal iese din trei competiţii în doar două săptămâni, și la cum arată acum e greu să-i vezi luând titlul. Dacă bâlbâiala cu Birmingham a fost un accident, iar în returul cu Barca au avut circumstanţa atenuantă a cartonaşului roşu, acum nu mai au nici o scuză decât propria impotenţă.

• Îl admir pe Wenger pentru modelul financiar sănătos pe care l-a insitituit, pentru aplecarea către un fotbal estetic, dar mai devreme sau mai târziu el va trebui luat la întrebări pentru moliciunea echipei din ultimii ani. Argintăria se câştigă cu jucători buni, care tind să coste mult. Cât timp Arsenal se va feri de ei, îi va fi greu să iasă din această buclă a defetismului. Unde Spurs îl au pe Sandro, Arsenal îl are pe Denilson, unde Chelsea îl are pe David Luiz, Arsenal în are pe Koscielny, unde United îl are pe Evra, Arsenal îl are pe Clichy. Nu e tocmai greu de înţeles de ce n-au mai câştigat nimic din 2005 încoace.

• De amintit şi că a fost o bucurie să-i vedem revenind pe Valencia şi Ramsey revenind după acele accidentări oribile. Djourou însă şi-a dislocat umărul (ieşind în aplauzele integului stadion) şi va rata ce a mai rămas din acest sezon.

Se joacă meciuri din Cupă azi, nici unul mai dezechilibrat decât Man United – Crawley Town. Oaspeții joacă în cea de-a cincea divizie din Anglia și au cotă 28.

In mod normal, când un club minuscul precum Crawley Town ajunge pe un templu al fotbalului cum e Old Trafford, gândul te duce automat la magia și romantismul Cupei Angliei. De data asta nu e cazul. Parca niciodată un underdog n-a fost mai detestabil. Iată de ce:

• Modelul de business al lui Crawley e profund nesustenabil. Crawley a cheltuit jumătate de milion de lire vara trecută pe transferuri, adică mai mult decât toata divizia în care încearcă sa promoveze. The non-league Man City, cum li s-a spus.

• De unde vin banii? Asta-i că nimeni nu știe exact. 40% din club e controlat printr-un offshore despre care nu se știe aproape nimic, decât că pompează bani serioși.

• Dacă ați ajuns la concluzia că proprietarii sunt dubioși, stați sa-l cunoașteți pe antrenor. Steve Evans e un scoțian aprig si antipatic, condamnat cu suspendare pentru contabilitatea creativă pe care o ținea când era la Boston. Pe scurt, jucători care câștigau £1000 pe săptămâna aveau doar £100 trecute în acte. Mulți cred că ar fi meritat să fie exclus pe viata din fotbal pentru genul asta de potlogării.

Why, though, is Steve Evans so despised? […] Because Steve Evans is a convicted criminal, part of a scam that took a club from the middle ground of the non-league game into the Football League and, moreover, for many non-league supporters, he is also the man that, in spite of his criminal record, for many people, got away with it. (Two Hudred Percent)

E în firea noastră de neutri să ținem cu echipele mici și amărâte. E același instinct care ne face să ținem cu antilopele pe care le vedem hăituite în documentare. Dar de data asta, antilopa e atât de nesuferită, încât s-ar putea să țin cu tigrul.

„You’€™ll never break our spirit” scria pe banner-ele suporterilor lui Pompey. Ei veniseră pe Wembley cu speranţa unei consolări mult-aşteptate după un sezon chinuitor. ’twas not to be.

Prima repriză a amintit de prima parte a duelului de pe Emirates dintre Arsenal şi Barcelona. Chelsea a înghesuit-o pe Pompey în jumătatea proprie, „albaștrii” lovind bara de cinci ori, cât Pompey în întreg sezonul! Una din bare i-a aparținut lui Kalou, care din doi metri, poziţie centrală, cu toată poarta (goală) în faţă, a reuşit să trimită mingea în transversală. Nu-mi amintesc o ratare mai mare sezonul ăsta. Cumva, Pompey a reuşit să intre la cabine fără gol primit, un mic miracol având în vedere nu doar barele, cât faptul că raportul suturilor la poartă a fost 16-1.

Curios, Pompey a ieşit de la vestiare cu un tupeu aproape inconştient, la care Chelsea nu prea a ştiut să răspundă. După 10 minute, Dindane vine din flancul stâng, dă mingea pe lângă Belletti, îi ia faţă, după care e trântit la pământ de brazilian. Penalty! Un-fuckin-beeelievable! Kevin Prince-Boateng îşi asumă responsabilitatea dar se sufocă în faţă unei peluze albastre, şi trage cum nu se poate mai prost, încet şi pe mijloc, dându-i şansa lui Cech să respingă cu picioarele deşi plecase în dreapta.

Cinci minute mai târziu, Drogba face ce a făcut întotdeauna pe Wembley: înscrie. Lovitură liberă de la 20 de m, ivorianul trage cu latul pe colţul portarului, dar loveşte mingea cu acel backspin ciudat împrumutat de la Cristiano Ronaldo, James face un pas în direcţia opusă şi nu mai are timp să ajungă la mingea care muşcă bara din stânga sa înainte să intre în plasă. Al şaselea meci consecutiv în care Drogba marchează pe Wembley! Şi a şasea Cupă pentru Ashley Cole!

Şi iată că la final de sezon, când se trage linie, desemnarea lui Rooney drept jucătorul anului pare grăbită: Drogba a avut mai multe şuturi la poartă, mai multe goluri, de trei ori mai multe assisturi, toate astea dublate de medaliile cucerite anul asta. N-a avut însă şi naţionalitatea potrivită.

Strivită de şansa unică pe care a irosit-o, Pompey n-a mai reuşit să intre în joc. Chelsea a mai avut un penalty pe final de meci, ratat de Lampard, care a tras pe lângă poartă, o chestie care nu se mai întâmplase într-o finală de Cupă din 1913.

Făcând prima dublă din istoria clubului londonez, Ancelotti alungă de la început fantoma lui Mourinho de pe Stamford Bridge. Declaraţiile mereu provocatoare ale portughezului sunt înlocuite de bunul simţ care învăluie conferinţele de presă ale lui Carletto. Întrebat ieri care a fost rolul său în acest an istoric pentru Chelsea, el a răspuns modest: „Am avut norocul să fiu primit la cluburi că Milan şi Chelsea unde jucătorii mi-au făcut sarcina foarte uşoară.”

Trebuie spus şi că gazonul nou de pe Wembley, al 11-lea din 2007 încoace, a fost la fel de infect ca primele 10. Terry l-a calificat drept „inacceptabil” după meci şi le-a transmis oamenilor din federaţie că „trebuie să se decidă dacă vor că Wembley-ul să fie păstrat pentru fotbal sau pentru concerte”. Ce ironie, remarca cineva, să ai un stadion de un milion de lire sterline şi un gazon de două parale…

Bătuţi cu 2-0 de Spurs acum două săptămâni, retrogradati matematic sâmbătă, impotenţi tot sezonul. Îşi închipuia cineva că Pompey are vreo şansă? Eu sigur nu, de vreme ce i-am luat pe Spurs la handicap.

A doua semifinală de FA Cup a demonstrat dincolo de orice îndoială că fotbalul are o karmă care striveşte orice statistică. Ăsta a fost felul în care fotbalul i-a spus lui ‘€™Arry: „What goes around, comes around mate!” Redknapp a frânt inimile „pompiotilor” de două ori în istoria recentă: în 2005 a plecat la rivalii de moarte din sud, Southampton, iar în 2008, când treabă începea să se imputa, s-a dus la Spurs unde e şi acum. Mulţi cred că ‘Arry e primul responsabil pentru intrarea lui Pompey în administraţie, prin lejeritatea cu care a rupt file de cec în goana după un trofeu. Odată ce creditorii au început să bată la uşă însă, ‘Arry a părăsit corbia. I-a luat cu el pe Krancjar, Crouch şi Defoe, toţi pe teren ieri.

În editorialul pe care îl scrie pentru Guardian, David James avertizase că Pompey n-are de gând să se predea fără luptă:

„Ne jucăm tot sezonul azi. A fost un an traumatizant şi asta ne motivează din plin. Unii văd acest meci că un cântec de lebădă, o joacă înainte să ne luăm adio de la Premier League. Dar pentru mine, e mai mult decât atât. E o şansa reală şi am de gând s-o apuc cu ambele mâini.”

Pompey s-a îndoit dar nu s-a rupt timp de 90 de minute sub presiunea londonezilor, scăpând cu un scor nul din timpul regulamentar. În prelungiri, Piquionne a profitat de trânta lui Michael Dawson pe acelaşi gazon jalnic de pe Wembley (al zecelea din 2007 încoace), finalizând o centrare din şase metri, după care Boateng a transformat un penalty scos de Dindane. Un meci câştigat cu inima de băieţii lui Grant în faţa unei echipe vădit superioare.

Israelianul a avut o misiune grea în a compune o echipă competitivă pe Wembley. Dindane nu mai jucase un meci oficial de mai bine de o lună. Apariţia să pe foaia de joc ar fi declanşat o clauză a împrumutului de la Lens care îi obliga pe englezi să plătească nişte bani care evident le lipseau. Negocierile cu francezii au fost crâncene. Boateng nu mai jucase de două luni, pe care şi le-a petrecut la o clinică de recuperare din Germania după ce fusese diagnosticat greşit. Ambii au fost decisivi ieri. Nadir Belhadj, dinamul de la mijloc, s-a accientat sâmbătă la ultimul şut dat la antrenament.Alţii au jucat pe poziţii complet străine: Hayden Mullins, închizător de profesie a jucat fundaş stânga; Aaron Mokoena, fostul mijlocaş defensiv de la Blackburn a jucat fundaş central.

Toţi aceştia vor fi vânduţi pe mărunţiş după 15 mai. Atunci Pompey se întoarce pe Wembley pentru a o întâlni pe Chelsea într-un meci demonstrativ, în ceea ce-i priveşte. Cabala contractelor obligă clubul să plătească bonusuri uriaşe jucătorilor, astfel că ei sunt nevoiţi să renunţe la orice pretenţie financiară dacă vor să joace. Ambiţii europene atunci? Nu, pentru că Pompey a decis să nu aplice pentru licenţă UEFA, considerând că şansele de a lua Cupa sunt prea mici pentru a fi luate în calcul. Pompey va juca pentru acel lucru care ţine în viaţă această competiţie de aproape 140 de ani: gloria. Gloria de a fi prima câştigatoare a Cupei Angliei care retrogradează în acelaşi sezon.

Update: Beeb-ul zice ca Pompey va depune un apel la federație care sa-i permită să joace in Europa League, anul viitor. Slabe șanse, englezii nu se joacă cu chestiile astea, dar ar fi extraordinar totuși. In altă ordine de idei, actele zic ca Pompey ar trebui sa-i plătească £4m lui Lens dacă vrea să-l folosească pe ivorianul Arouna Dindane in finală, dar speră că vor ajunge la o înțelegere.

Deşi Martin O’Neill n-o să accepte, Terry a avut dreptate după acel 7-1 de acum două săptămâni: Villa termină benzina după 70-75 de minute. Pe un gazon mai alunecos decât un patinoar, „leii” au dominat prima oră, în care au avut un penalty neacordat şi o eliminare refuzată. Would you believe it, Howard Webb să greşească deciziile importante? Unde am mai auzit asta? În orice caz, Chelsea a aşteptat că un încasator bun şi a marcat de trei ori în ultima jumătate de oră. Probabil o senzaţie de deja-vu pentru villani, după încă un sezon destrămat la începutul primăverii.