Concurs de pronosticuri Faza 3

Regulament sferturi

  • 3 puncte pentru fiecare echipă calificată
  • 2 puncte pentru scor exact
  • 2 puncte pentru fiecare semifinală indicată corect
  • 2 puncte pentru un jucător care marchează cel puțin un gol
  • 2 puncte pentru un jucător eliminat
  • 1 punct daca alegeți varianta ca nici un jucător nu va fi eliminat
  • 1 punct daca alegeti ca va fi eliminat un jucator, dar nu preziceti corect cine va fi eliminat
Vă rog din nou sa completați un formular in Google forms pentru a participa. Ca și data trecută, in final, avem intrebări pentru care nu se acordă puncte. Intrebarile suplimentare au fost alese alese de Dorin Moise.
Rămân neschimbate regulile referitoare la procentaj, clasament final (se iau in considerare doar cele mai bune 3 rezultate din 4 faze) și premiu (vezi faza 2).
Succes!

 

 

Concurs de pronosticuri Faza 2

Noutăti

Premiu pentru câștigătorul în clasamentul general: abonament digital la The Blizzard pe un an  (permite accesarea întregii arhive).

Clasamentul final se va face luând în considerare media celor mai bune 3 rezultate din cele patru faze.

Punctajul și clasamentul la fiecare fază va fi calculat ca procent din numărul maxim de puncte care se pot obține la faza respectivă. La faza 1 punctajul maxim era 34 de puncte.

Regulament faza 2

Optimi:
  • 2 puncte pt fiecare echipa calificată
  • 1 punct pt scor exact
  • 1 punct pentru fiecare sfert indicat corect

Vă rog sa completati raspunsurile in formularul creat in Google Forms. Formularul ne ajută foarte mult prin standardizarea raspunsurilor si salvarea lor automata in format spreadsheet.

Formularul conține si 2 intrebări pentru care nu se acordă puncte și la care sunteti rugați să răspundeți foarte scurt cu 3 procente.

Succes!

Noua formulă permite participarea cu șanse reale si a celor care  nu au participat la faza 1. Va asteptăm!

 

 

 

 

Romania – Albania: cu umor inainte!

Știu că va fi greu. Cred că doar umorul ne poate salva în caz de… Iată câteva din citatele mele preferate la acest Euro 2016. Va rog să adăugați și voi.

“Dacă ar vota mâine toți morții mamei lui Bogdan Stancu, PSD-ul ar câștiga alegerile la nivel planetar.”

Kamikaze – Live Franta – Romania

“Dacă Dumnezeu există, cred că-și trage palme peste frunte când joacă România. ‘Iar milogii ăștia? Băi, dar chiar așa, trebuie să vă scot din belea numai eu, de fiecare dată? Pe Keșeru ăla de ce-l plătiți?’ ”

Vlad Petreanu – Nationala ultimei sanse

“Echipa naţională seamănă tot mai mult cu mine! Cum eu aştept să câştig la loto, în cap am multe numere, dar nu am mai intrat într-o agenţie a loteriei de mai bine de 20 de ani, aşa şi echipa pregătită de Iordănescu vrea să câştige fără să atace. Condiţia minimală pentru a obţine o victorie este să faci mingea să treacă printre cele trei bare de metal şi dunga de iarbă îmbătrânită artificial printr-un şut, o lovitură de cap, o magie sau o rugăciune. Altfel nu se poate!”

Dede’s (Dan Nicolae) in Ziarul Metropolis – Birlic in rolul lui Othello

 

 

 

Cronica finalei Ligii Campionilor: Real – Atletico

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Milano

‘Ce meci e?’ întreabă stewardesa la ieşirea din avionul care tocmai a aterizat la Milano, văzând câţiva suporteri în tricouri colorate.
‘Real Madrid v Atletico’ îi răspunde cineva.

E sâmbătă la prânz şi oraşul nu pare încă pregătit pentru finală. Temperaturile estivale (aproape 30 de grade) şi faptul că se joacă după ce marile campionate s-au încheiat deja dau finalei un aer de Intertoto.

Senzaţia se menţine doar până când ajung în Stazione Centrale din Milano. Acolo e una dintre zonele alocate suporterilor lui Atletico, şi în curând mă văd între câteva sute bune de tricouri dungate, care caută umbră, beau bere şi cântă.

atleti fans st centrale

Centrul turistic e la fel de animat, dar de dată asta cu suporteri din ambele tabere, interesaţi mai degrabă de shopping decât de fotbal.

Mă îndrept spre stadion şi atmosfera de finală începe să se simtă. Merg câteva staţii cu metroul alături de suporteri care cântă şi din când în când dansează sărind şi bătând cu mâinile în tavanul vagoanelor. Localnicii privesc cu un aer amuzat; cel mai probabil sunt obişnuiţi. Merg apoi pe jos – de la piaţa San Siro până la stadion. Un ultim kilometru parcurs cu greu împreună cu marea de suporteri spanioli. Stadionul începe să se vadă. Soarele apune în spatele lui şi îl face să arate şi mai impunător:

san siro sunset

Accesul în stadion durează mai mult decât mă aşteptăm: după un filtru de securitate şi încă două pentru verificat biletul, urmează 8 etaje de scări parcurse cu greu printre suporteri care caută cu privirea un lift inexistent.

san siro outside panorama

Am bilet în standul suporterilor lui Atletico, undeva la colţul terenului, aproape de tribuna a doua. Din unghiul în care mă aflu am o excelentă vedere de ansamblu a stadionului, dar distanţa până la teren e destul de mare. Bilet de categoria a doua; nu vreau să ştiu cum ar fi arătat unul de categoria a patra cu vizibilitate redusă.

pano

Lângă mine câţiva suporteri îmbrăcaţi în alb trec aproape neobservaţi în marea de dungaţi.

atleti fans before the kickoff

Echipele termină încălzirea şi terenul e acoperit cu un covor albastru pe care începe ceremonia de deschidere. 72.000 de spectatori aşteaptă începutul finalei. UEFA pare că s-a inspirat din Super Bowl-ul american şi avem muzică live acompaniată de un mini-spectacol de artificii. Alicia Keys cânta câteva melodii înainte că echipele să între pe teren. This girl is on fire…

girl on fire

Imnul Champions League e intonat live de Andrea Bocelli, dar din cauza etajului şi a sonorizării nu aud mare lucru. Toată festivitatea intarzaie debutul partidei cu vreo 5 minute, dar suntem în Italia, nu se grăbeşte nimeni. Suporterii lui Real acoperă peluza cu mesajul ‘Hasta el final, vamos Real!‘. Cei ai lui Atletico au un alt text – ‘Tus valores nos hacen creer‘ – pe care îl văd doar pe ecranul stadionului.

hasta el final vamos real

Meciul

Real începe mai bine şi are două lovituri libere din afara careului. Bale trimite un cross excelent la prima iar la a doua prelungeşte cu capul până la Sergio Ramos care devine primul apărător care înscrie în două finale de CL. Acum trebuie să îşi găsească loc să-şi tatueze şi 14:25 după 92:48. Albii vin să se bucure la colţul terenului; dar distanţa e destul de mare ca să văd bine. Se pare că a fost offside, dar cum în fotbal nu avem (încă) challenge, golul rămâne valabil.

real celebrating

Până la pauză nu se mai întâmplă nimic notabil: Real absoarbe cu uşurinţă presiunea lui Atletico şi nu mai există ocazii periculoase la nicio poartă.

Imediat după pauză Torres obţine un penalty în faţa lui Pepe. Toată lumea scoate telefonul şi vreo câţiva Terrabiţi de spaţiu se umplu într-un minut pe zecile de mii de telefoane care filmează din toate unghiurile. Griezmann îndoaie însă transversală spre bucuria celor câtorva suporteri ai lui Real care exultă periculos de aproape de marea de dungaţi. Pentru reluare majoritatea apelează la telefon; filmările de acolo sunt mai clare decât cele de pe ecranele stadionului:

Atletico e pusă pentru prima dată în situaţia să atace, şi o face destul de bine. Ocaziile se înmulţesc la poarta Realului. E cea mai apropiată de mine, dar tot simt nevoia unui binoclu.

Lineker sumarizează în 3 tweeturi ce se întâmplă în continuare:

lineker

Carrasco devine în acelaşi timp primul belgian care marchează într-o finală de CL şi primul jucător care îşi sărută prietena în timpul finalei. Brusc, soţiile şi prietenele nevoite să privească meciul devin interesate de povestea celor doi.

Se intră în prelungiri unde Realul este mai insistent. Atletico pare să se mulţumească cu şansa penaltiurilor, iar pe final jucătorii de-abia se mai mişcă pe teren. Medicii, maseurii, brancardierii şi Simeone acoperă împreună o distanţă mai mare decât cei 20 de jucători care aduc cu un grup de pensionari care mai degrabă ar avea chef de şah decât de fotbal. Într-un final vine fluierul izbăvitor şi jucătorii se scurg pe gazon în aşteptarea maseurilor.

Statistici

Fotbalul modern se bazează din ce în mai mult pe date statistice şi metrici. În cazul loviturilor de departajare, studiile arată următoarele:

1. Echipa care execută primul penalty are şanse mai mari să câştige

2. Presiunea creşte constant, de aceea este importantă ordinea executanţilor (cel mai bun ultimul)

3. Jucătorii mai tineri au şanse mai mari de reuşită

4. Al patrulea penalty are şansele cele mai mari să fie ratat (link 1, 2, 3)

Aşadar, echipa care cunoaşte şi exploatează toate aceste lucruri este în avantaj, iar în cazul finalei această echipa a fost Real. Decizia celor de la Atletico să cedeze primul penalty celor de la Real este inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât au pierdut şi poarta la care se execută. Cei de la The Guardian au sesizat acelaşi lucru:

A coin is tossed, a decision made: Atlético choose to take the second penalty, which pleases the Real players who know statistics suggest that suits them. So they go first; they also chose an end, their end.
Sid Lowe – The Guardian

Real a câştigat loviturile de departajare pentru că:

– a primit cadou de la Atletico executarea primului penalty,

– cei 5 jucători au fost aleşi în ordinea experienţei (cu Lucas Vazquez primul şi Ronaldo ultimul)

– în medie vârsta jucătorilor a fost mai mică (27.5 ani vs 27.8 ani la primii 4 executanţi, 28.2 vs 28.6 dacă îi includem şi pe Ronaldo + Torres care nu a mai apucat să mai tragă).

În plus, statistica s-a respectat şi singurul penalty ratat a fost al patrulea, de către Atletico. Ronaldo a devenit erou după 120 de minute în care nu a jucat nimic:

Epilog

Real a câştigat a 11-a finală într-un mod oarecum neaşteptat. Impresia a fost că toate celelalte echipe au fost puse într-o groapă cu lei, în timp ce Real a înfruntat câţiva căţei care nu prea aveau chef să se afle acolo. Şahtior, Malmo, Roma şi Wolfsburg nu au reprezentat adversari redutabili, iar în duelurile cu City şi Atletico au jucat atât cât a trebuit, ajutaţi şi de puţin noroc. Până la urmă însă sunt finalişti şi nimic altceva nu mai contează, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi aratat un meci al lui Real contra lui Juventus, Bayern sau Barcelona.

După finala pierdută în 2014 la Lisabona, căpitanul celor de la Atletico le-a spus coechipierilor că se vor întoarce într-o nouă finală. Au trecut doar 2 ani până când acest lucru s-a întâmplat; dar nu ştiu cât timp va mai trece până următoarea finală. Pentru asta ar avea nevoie să descopere rapid un nou atacant de talia lui Aguero, Forlan, Falcao, Costa sau Griezmann; să îşi păstreze jucătorii cheie şi antrenorul, şi să gestioneze cu succes schimbarea de generaţii, în condiţiile în care 6 jucători importanţi sunt trecuţi de 30 de ani (Juanfran 31, Godin 30, Felipe Luis 31, Gabi 33, Fernandez 30, Torres 32).

Dar dacă Atletico va juca o nouă finală, vor fi condamnaţi să o câştige. Suporterii alb-roşii nu merită încă o finală pierdută.

cry

Cronică de finală: Liverpool – Sevilla

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Walking alone

Drumul spre stadion miroase a primăvară. Basel-ul e un oraş foarte curat, şi chiar dacă e zi de scos sacii cu gunoi în stradă, după o ploaie sănătoasă rămâne un fundal olfactiv plăcut. Aleg drumul mai lung către stadion, evitând zonele populate în favoarea celor rezidenţiale.

Tocmai când îmi spuneam că nu ar trebui să merg niciodată singur, văd primii suporteri: 4 fani LFC din Londra care mă întreabă dacă mergem în direcţia bună. Sorb din nişte cutii de bere locală şi sunt bine dispuşi. Îi întreb cum şi-au procurat biletele şi oftează, cu amărăciune pe care nici berea şi nici perspectiva Brexit-ului nu o pot acoperi: Viagogo.

După vreo doi kilometri stadionul începe să se vadă. Dar nu pentru toţi: un suporter rătăcit sau afumat ne întreabă ‘Where’s the ground, mate?‘ Mirosul de primăvară se transformă treptat în miros de fum de ţigară amestecat cu bere. În interiorul stadionului nu se poate fuma, aşa că se profită de ultima oportunitate.

Suporterii albi merg împreună cu cei roşii. Pe tricourile unora scrie Istanbul 2005, pe ale altora Dnipro, Benfica, Espanol, Middlesbrough. Îmi revin în minte câteva amintiri dureroase cu Maccarone…

Un suporter roşu întreabă de unde-şi poate cumpără votcă. ‘Russia‘, îi răspunde un altul mai mucalit.

basel

Dezorganizare elveţiană

Am bilet la tribuna a doua, aproape de peluza Sevillei. Cu harta stadionului şi amplasamentul porţilor în minte, mă îndrept spre poarta recomandată – C/G – care asigura access către peluza LFC şi către tribuna a doua. Suntem în Sviţerlandia, ţara orei exacte, şi mă aştept că totul să decurgă impecabil.

Dar nu e cazul: deşi anticipez traseul galben, neconcordanţa între tricoul roşu şi biletul lângă fanii albi îi face pe stewarzi să mă trimită la altă poartă de acces; aşa că sunt nevoit să parcurg traseul albastru. După vreo trei sferturi de ora şi câteva redirectari care ar bloca şi cel mai stabil browser, ajung înapoi în acelaşi loc:

yellow-vs-blue

Înapoi la poarta C/G; stewarzii nu mai comentează nimic şi reuşesc în fine să întru în incinta stadionului. Am loc la balcon, aşa că urc scările în timp ce tot stadionul începe să cânte YNWA. Încep să urc câte două trepte deodată, apoi trec de încă un filtru care-mi scanează biletul. ‘Enjoy the game, mate!‘ îmi urează un steward cu accent german impecabil.

At the end of the storm, there’s a golden sky…

Mă îndrept în pas rapid spre standul roşilor, făcând slalom printre spectatori neutri cu pahare de bere şi covrigi cât o roată de Tico, dar mai prind doar finalul:

You’ll never walk alone…

Ajung la locul meu exact la timp pentru a ascultă imnul Sevillei. În stânga mea un cuplu de britanici, suporteri LFC, iar în dreapta un spectator neutru. Mai mult că sigur elveţian, cine altcineva ar fi neutru la un asemenea meci?

Aproape tot stadionul e îmbrăcat în roşu, doar jumătate din peluza de lângă mine e albă şi cânta. Nu se vor mai opri până la sfârşit. Ultimele raze de soare mătură etajul superior al peluzei albe, înainte ca un banner imens să o acopere.

IMG_3482

Prima repriză

Începe meciul. Emre Can trage de la 30 de metri dar nu poate să-l imite pe Smicer la Istanbul. Nici măcar pe Gerrard în finala cu West Ham.

Sturridge încearcă poarta în două rânduri, dar fără rezultat. Firmino cere două penaltiuri în aceeaşi faza – handball şi fault – dar nu primeşte niciunul. De unde stau nu îmi dau seama dacă a fost sau nu (l.e. – a fost), dar sunt plasat ideal pentru a vedea unul dintre cele mai frumoase goluri din finalele recente: Sturridge găseşte o traiectorie perfectă, care ocoleşte doi apărători şi o mănuşă a portarului şi se termină în plasa laterală, la câţiva centimetri de bară, în locul în care odată portarii îşi agăţau prosopul:
sturridge

Golul aduce aminte de cel al lui Roberto Carlos din 1997 şi ar putea servi că exemplu atât la explicaţia şutului cu efect exterior (outside curl shot) cât şi la exemplificarea efectului Magnus în dinamica fluidelor. Roşii vin să se bucure la doi paşi de sectorul meu, dar din păcate ne desparte un etaj:

Golul îi entuziasmează şi pe neutrii din jurul meu, care aplaudă secunde în şir.

Acelaşi Sturridge îi anulează însă lui Lovren un gol la fel de important ca winner-ul din meciul cu BVB; iar cu un minut înainte de pauză (cel mai bun moment să marchezi un gol) îi mişcă un milimetru mingea lui Firmino care se pregătea să facă 2-0.

Repriza se termină fără ca Sevilla să tragă un şut pe poartă şi cu impresia că spectacolul cu un singur protagonist o să continue după pauză. Dominaţi pe teren şi out-numbered în tribune, pare că Sevilla a venit la Basel doar pentru muzee.

La pauză mă gândesc la Moreno. În prima repriză jucase destul de ofensiv, şi prevăd un scenariu în care în repriză secundă marchează împotriva echipei care l-a crescut şi intră în clubul select al fotbaliştilor care marchează goluri importante împotriva fostelor echipe (Morata, David Villa, Lampard, Adrian Ilie). Football is a bitch, isn’t it?

Repriza secundă

Footbal is indeed a bitch. Intuiţia mea cu Moreno se confirmă rapid, dar clubul în care intră nu mai e atât de select. Nu reuşeşte să scoată din joc un cross relativ simplu, apoi primeşte mingea printre picioare şi le permite albilor să revină în meci la doar 16 secunde după pauză. Jumătate de stadion ratează golul, ocupată cu covrigii, cârnaţii sau cozile la toalete.

Neutrii se bucură, anticipând o repriză mai disputată, şi nu mai sunt sigur că stadionul e roşu pentru că susţine Liverpool sau doar asta e echipamentul de casă al neutrilor elveţieni.

Începe să îmi fie puţin frig, deşi sunt 15 grade.

Kolo face un tackling pentru care primeşte aplauze în picioare si probabil o prelungire a contractului, dar se pare că terenul elveţienilor e defect: a rămas înclinat spre poarta din stânga, la fel că în prima repriză. Aşa că acum e rândul Sevillei să profite de acest avantaj, susţinuţi de albii din stânga mea care cântă din ce în ce mai tare.

Plouă mărunt, gazonul rezistă. Atmosferă de Premier League, dar paradoxal, roşii nu se simt deloc confortabil. Golul ne demoralizează, construcţia suferă şi părem vulnerabili pe contraatacurile albilor. Migs salvează o minge de 2-1 şi mă gândesc că cea mai bună şansă pe care o avem acum sunt prelungirile şi penaltiul decisiv al lui Joe Allen. Dar nu-mi termin gândul că se face 2-1, după o faza în care e rândul lui Lovren să fie nutmegged. E clar, se lasă frigul în Basel…

Intră Origi. E trimis imediat să se apere la o lovitură liberă din care spaniolii sunt din nou aproape să marcheze.

Toată lumea aşteaptă ceva de la Coutinho. Dar ceva creativ, nu devierea nefericită care duce la golul 3. Toată lumea vede offside, inclusiv arbitrul de margine care ridică fanionul, dar golul rămâne valabil.

Protestele roşilor nu schimbă nimic, doar îi fac pe spanioli să mai sărbătorească o dată golul, în locul special amenajat pentru sărbătorit goluri: la doi paşi de mine. Din fericire ne desparte un etaj… Încep să regret că am avut un loc atât de ‘bun’.

Urmează câteva schimbări ale lui Klopp care aduc cu asaltul lui Hagi din barajul cu Slovenia: totul pe atac.

Mai sunt 10 minute; încă mai cred că se poate, mai ales că Mesia Allen e acum pe teren, gata să execute penaltiul decisiv. E nevoie doar de o scânteie să pornească iureşul de final, ca golul lui Coutinho din meciul contra BVB. De data asta Coutinho trage însă peste poartă; se pare că scânteia n-o să mai vină…

Mai sunt 5 minute şi neutrii încep uşor-uşor să plece.

Albii de pe gazon au grijă ca pe final să nu se mai joace nimic. Peluza LFC începe să cânte YNWA, dar sunt prea aproape de suporterii spanioli ca să aud bine.

Final

Se aude fluierul final, şi organizatorii pun imediat ‘Viva la vida’. Va trece ceva timp până o să pot asculta din nou, deşi îmi place Coldplay încă de pe vremea când Gerrard nu purta încă banderola de căpitan al LFC…

Jucătorul cu porecla de drog primeşte titlul de Man of the Match pentru cele două goluri marcate.

Spaniolii vin din nou să sărbătorească lângă suporteri, la colţul terenului. E clar, cei de la poarta opusă n-au văzut absolut nimic de aproape, ar trebui să ceară o parte din bani înapoi. De la Viagogo.

Părăsesc aşadar locul şi mă îndrept spre peluza LFC. Roşii sunt întinşi pe gazon; pentru unii dintre ei a fost ultimul meci pentru Liverpool. Se ridică, unul câte unul, şi sunt aplaudaţi.

IMG_3495

Ştiu că or să vină lângă noi, dar deocamdată urmează festivitatea de premiere. Nu sunt sigur că vreau să văd Sevilla ridicând pentru a 5-a oară trofeul, aşa că mă îndrept încet spre ieşire. Câţiva bişniţari care-şi spun ‘colecţionari’ cer biletele de meci pentru le vinde apoi pe ebay pentru 10 Euro.

Merg pe jos spre hotel prin ploaia măruntă. Alături de mine, alţi câţiva suporteri roşii schimbă păreri despre meci. Oraşul miroase în continuare bine.

Epilog la rece

Unii văd în finală o reflexie a întregului sezon al lui Liverpool:

If one game could personify Liverpool’s 15/16 season, it has to be the Europa League final. In that game we saw the best of Liverpool and their high intensity, composed and passionate style of play. We also saw the un-organised, shapeless and leaderless side of Jurgen Klopp’s squad.

http://www.anfieldhq.com/michael-bristow-season-review-201516/

Eu am văzut mai degrabă o partida echilibrată, cu diferenţe mici de valoare între cele două echipe, în care norocul a jucat un rol determinant în stabilirea câştigătoarei. Au fost 4 decizii la limită judecate de arbitrii în favoarea Sevillei: două penaltiuri neacordate în prima repriză (incorect), golul anulat lui Lovren şi golul de 3-1 (ambele corect).

Dacă măcar una din cele 4 decizii era în favoarea Liverpool, meciul s-ar fi jucat altfel. Apoi cele două faze de dinainte şi după pauză: în prima nu reuşim să înscriem pentru că avem prea mulţi atacanţi în careu, în următoarea primim gol de la singurul atacant periculos din careul nostru:

lfc-vs-sev-chance

Sistemul actual de arbitraj trebuie schimbat, cu cât mai repede cu atât mai bine. Goal-line technology există deja în Premier League, şi ar trebui preluată cât mai repede şi de UEFA în cupele europene. Cei doi arbitri suplimentari au acelaşi rol decorativ că fanioanele de la colţurile terenurilor; nu am văzut până acum un meci în care să aibă vreo contribuţie.

Şi în fine, sistemul de challenges + review video ar trebui preluat din tenis, respectiv rugby. 2 challenge-uri pe repriză (sau 3 pe meci) pentru fiecare echipa şi LFC ar fi primit 2 penaltiuri absolut meritate în finală.

Una peste altă un final de sezon care lasă un gust amar, dar văd părţile pozitive: avem un antrenor extraordinar şi un sezon 2017 în care ne concentrăm doar pe Premier League. Cu câteva transferuri cheie în vară viitorul arată bine.