Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Juventus – Barcelona 1-3

Am simțit nevoia să mai văd o dată finala, care s-a derulat prea repede printre halbele de bere de aseară. Câteva gânduri, la rece:

  • Juventus e flatată de faptul că a avut șansa să egaleze în minutul 55. Barcelona putea să se ducă în 2-0 încă din primul sfert de oră, până la capătul primei reprize sau oricum în începutul celei de-a doua. Că n-a făcut-o e neverosimil, dar până la golul lui Juventus, Barcelona a avut șase ocazii clare. Juve nu avusese nici una până să marcheze.

shots53

  • Vidal a intrat în meci ca un taur care a văzut rosu și a fost aproape să-l vadă la propriu. După cinci faulturi în primele 20 de minute a fost nevoit să-și reprime agresivitatea și asta cred că a costat-o pe Juventus.
  • dacă împărțim meciul în șase reprize de un sfert de oră, Juventus pierde categoric cinci din ele, și o câștigă pe cea dintre golul lui Morata și golul lui Suarez. Acele 10-12 minute au fost singurele când altceva decât o victorie clara a Barcelonei a părut plauzibilă. Timeline-ul whoscored reflectă destul de bine asta:

Europe-UEFA-Champions-League-2014-2015-Juventus-Barcelona

  • nu mă uit la Serie A, dar impresia mea e că Barcelona e călită de competitivitatea campionatului într-un fel în care Juve nu e. Barcelona are în Real, Atletico, Valencia și Sevilla adversari de clasa lui Juventus, dar nici o echipa din Italia nu putea s-o pregătească pe Juve pentru intensitatea pressingului și viteza paselor de aseară. După gol, Barcelona a jucat zece minute de fotbal violent de ofensiv în care ar fi trebuit sa rezolve meciul.

  • se vorbește mult despre linia Messi-Suarez-Neymar, e firesc, dar aș spune că mișcările din spatele lor au contat mai mult în evoluția echipei în acest sezon. Barcelona avea nevoie mai mare de cineva ca Rakitic decât de cineva ca Suarez. Anul trecut, Atletico elimina o Barcelona care-l avea în poartă pe Pinto, în apărare pe Bartra, alături de blazații Pique și Dani Alves, pe Fabregas așezat cu 20 de metri mai sus decât trebuia. Transferurile inteligente și etica impusă de Luis Enrique au reglat problemele defensive care o făceau vulnerabilă pe Barcelona.
  • apropo de asta, chiar și în cele mai bune sezoane ale lui Guardiola, Barcelona suferea la cornere și contra-atacuri. Că Barcelona a devenit cea care-i face pe alții să sufere la aceste faze, asta e o mărturie a muncii lui Luis Enrique și a staffului său. Barcelona nu e echipa perfectă, dar e completă și asta e de ajuns.
  • mi-aduc aminte de ce spunea Jock Stein înaintea finalei Cupei Campionilor cu Inter din 1967 și mă gândesc că Barcelona de aseară s-a apropiat de idealul antrenorului scoțian:

We feel we have a duty to play the game our way, and our way is to attack. Win or lose, we want to make the game worth remembering. Just to be involved in an occasion like this is a tremendous honour and we think it puts an obligation on us. We can be as hard and professional as anybody, but I mean it when I say that we don’t just want to win this cup. We want to win it playing good football, to make neutrals glad we’ve done it, glad to remember how we did it.

Nu (mai) e de ajuns

Nu e de ajuns. Nu e de ajuns să fii Liverpool. Nu e de ajuns magia unei nopţi de Champions League pe Anfield. Pe 8 decembrie 2004 Gerrard înfăptuia minunea şi califica cormoranii în optimile Champions League pentru ca apoi să câştige competiţia după încă o minune în finală. Aseară nu a fost niciun miracol. A fost doar realitatea dură care i-a lovit în faţă: zece ani mai tarziu, miracolele nu se mai întâmplă. Timpul nu mai are răbdare cu Liverpool.

În şase meciuri din grupele UCL, Liverpool are o singură victorie, cu Ludogorets, obţinută în prelungiri printr-un gol din penalty marcat de Gerrard. Aseară tot Stevie a tras echipa după el. Faptul că Liverpool depinde atât de mult de un jucător care are 34 de ani şi care nu mai poate duce la nivel înalt două meciuri consecutive spune multe. Prea multe. Nu aşa se ajunge la succes. Gerrard e sufletul echipei, e căpitanul, se confundă cu acest club şi a fost decisiv de nenumărate ori până acum. În schimb, Gerrad nu este viitorul lui Liverpool. Oamenii de acolo trebuie să înţeleagă asta şi să îi găsească un înlocuitor.

Dacă îl scoatem pe Gerrard din ecuaţie, aseară singurul om care a mai mişcat cât de cât a fost cel care a împlinit acum câteva zile 20 de ani. Lumea aşteaptă salvarea de la un puşti care joacă pentru prima dată în viaţa lui în Champions League. E extrem de talentat şi are acea dorinţă de care e nevoie, dar nu ai cum să ai aşteptări atât de mari. În rest, Rogers a ales să joace cu patru mijlocaşi centrali: Gerrard, Allen, Henderson şi Lucas. O atitudine destul de precaută având în vedere că scopul lui Liverpool era să înscrie. Mi s-ar fi părut o alegere mai logică Lallana şi Coutinho, jucători care au capacitatea de a desface o apărare. Defensiva a fost un haos cu care deja fanii Liverpool sunt obişnuiţi: la golul de 1-0 Johnson a pierdut mingea şi apoi elveţienii au pasat lejer la marginea careului pentru ca Fabian Frei să înscrie apoi.

În repriza a doua, Rodgers l-a introdus pe Markovic în locul lui Lambert. Sârbul a intrat bine în meci, a avut ritm şi părea o îmbunătăţire faţă de ce văzusem până atunci. Dar apoi a urmat acel gest absolut stupid pentru care a luat roşu. Evident, elveţianul exagerează şi e patetic în caderea sa, dar ce e şocant e că pe reluări se vede cum Markovic se uită două ori în spate şi îl vede pe adversar că e chiar acolo. Cu toate astea, alege să îi dea cu mâna peste faţă. Pentru asta, e un roşu meritat.

Sunt vremuri grele pentru Rodgers dar poate şi le-a făcut şi singur aşa. Nu ştie nimeni cât e el vinovat pentru plecarea lui Suarez, dar putem presupune că el a stabilit ce jucători ar trebui aduşi. Cu toate astea, doar doi jucători noi a avut Liverpool aseară pe teren: Lambert, care a fost schimbat la pauză şi Lovren. În rest Emre Can, Moreno, Lallana sau Markovic au fost pe bancă. Poate că având exemplul Tottenham la îndemână care, la fel ca Liverpool, a vândut cel mai bun jucător şi l-au înlocuit cu mai mulţi oameni, Rodgers ar fi putut să nu facă aceeaşi greşeală.

Echipa lui Liverpool de anul acesta nu face decât să confirme că sezonul trecut a fost doar un „accident” produs de un uruguayan. În ce situaţie îl pune asta pe Rodgers rămâne de văzut.

Ce se mai întâmplă pe continent

  • Cele două finaliste UCL din 2013 se află în capete opuse ale clasamentului din Bundesliga. Dacă Bayern se îndreaptă liniştită şi plictisitor pentru restul spre al treilea titlu consecutiv, având şapte puncte avans faţă de Wolfsburg, Borussia Dortmund ocupă locul 18, fiind lanterna roşie după 13 etape. Al doilea gol primit de Borussia la Frankfurt în mare parte spune povestea echpei: haos, ghinion şi lipsă de concentrare. Accidentările sunt şi ele un factor, dar Dortmund nu e în niciun caz o echipă de ultimul loc. Cred că Klopp poate redresa situaţia. Până la urmă sunt la zece puncte distanţă faţă de locul patru. Chiar dacă suporterii au părut că şi-au pierdut răbdarea la finalul meciului de la Frankfurt, Klopp rămâne un zeu în Dortmund şi mă îndoiesc că va îndrăzni cineva să îi ceară demisia, cu atât mai puţin să fie dat afară de club.
  • Stuttgart şi Werder Bremen par că şi-au revenit după ce au schimbat antrenorii şi au urcat de pe locurile de retrogadare, dar Hamburg a pierdut din nou, de data asta în faţa lui Augsburg. Di Matteo obţine a doua victorie la rând în campionat, Schalke învingând cu 4-1 pe Mainz şi urcă pe locul şase. Surpriza de până acum o reprezintă Augsburg care ocupă locul patru.
  • Same old, same old în Serie A. Juventus a învins în ultimul minut pe Torino în Derby della Mole printr-un şut marca Pirlo, dar adevăratul eveniment al meciului e brazilianul Peres „făcând un Bale” la golul de 1-1. Hats off, un gol minunat. Roma a învins duminică cu 4-2 pe Inter şi rămâne la trei puncte în spatele bianconerilor. Practic meciul direct le separă până acum pe cele două şi în mod şocant, Juventus a fost un pic avantajată de arbitri atunci: două penalty-uri cel puţin controversate şi un gol care nu ar fi trebuit validat.
  • Situaţia fotbalului italian se vede cel mai bine la cele două echipe din Milano: AC Milan ocupă locul şase, în timp ce Inter e pe locul 11 şi ar fi o glumă proastă să spui că ar putea emite vreuna pretenţii măcar la locul doi. Mancini s-a intors la Inter şi a luat un punct în două meciuri: cu Milan şi Roma ce-i drept. Culmea, Inter pare că are un lot mai solid decât Milan şi cred că vor termina peste rossoneri la finalul campionatului. E nevoie de investiţii serioase în vară la ambele cluburi dacă vor să se schimbe ceva. Genoa şi Sampdoria sunt revelaţiile sezonului ele ocupând locurile patru şi cinci.
  • Marseille a învins convingător pe Nantes cu 2-0 vineri seară pe noul Stade Velodrome. E incredibil ce reuşeşte să facă Bielsa cu aceiaşi jucători ca anul trecut şi într-un timp atât de scurt. Jucători ca Thauvin, Payet sau Gignac par reinventaţi şi jocul lui Marseille este unul încântător. Cu toate astea, au fost învinşi de PSG în meciul direct şi până la urmă avem şi exemplul Arsenal care anul trecut a stat cele mai multe zile pe primul loc în Premier League dar în final nici măcar nu a fost implicată în lupta pentru titlu. La un punct distanţă sunt parizienii care par într-o formă de zile mari având 9 victorii consecutive în toate competiţiile.
  • 20 de ani trecuseră de când nu mai învinsese Saint-Etienne pe Lyon. Scorul de 3-0 din 1994 s-a repetat şi duminică seară pe Stade Geoffroy-Guichard. Un rezultat la care nu se aştepta în principiu nimeni, Lyon părea să fie pe o pantă ascendentă cu jucători ca Fekir, Lacazette sau Gourcuff în formă mare. Cu toate astea Lyon rămâne pe 3 având acelaşi număr de puncte ca Bordeaux care a învins-o tot duminică cu 1-0 pe Lille. Fosta campioană e într-o perioadă destul de neagră fiind pe locul 14.

Despre echilibru în fotbal

După mine, discuţia despre ce s-a întâmplat în semifinalele Ligii Campionilor pleacă de la ce spunea Mourinho la conferinţa de presă dinaintea meciului de ieri. Un adevăr atât de elementar şi de banal încât a trecut neluat în seamă:

The reality is always the reality. A team that doesn’t defend well doesn’t have many chances to win. A team that doesn’t score lots of goals, if it concedes lots of goals, is completely in trouble.

A team without balance is not a team and after that, I can’t say much more than this.

N-o să găsiţi o analiză mai bună a celor două semifinale. Echipele bine echilibrate s-au calificat în finală. Echipele dezechilibrate au rămas acasă.

Dezechilibrul pierzătoarelor

Mourinho se gândea fireşte la Bayern-ul lui Guardiola. Cu Dante şi Boateng fundaşi centrali, cu Rafinha fundaş dreapta în tur, fără protecţia lui Javi Martinez, cu toată linia de apărare jucând atât de sus, Bayern e o echipa dezechilibrată defensiv, vulnerabilă în faţă unei echipe care contra-atacă devastator.

If the opponent is very fast and needs space behind your defence, and you give them that space, you are stupid.

La Chelsea, Mourinho a redus la maxim spaţiul din spatele apărării şi dintre liniile defensive, dar a creat o echipă la fel de dezechilibrată.

Chelsea ratează acest sezon, nu pentru că nu s-a apărat suficient de bine sau pentru că n-a fost eficientă pe conta-atac, ci pentru că n-a reuşit să desfacă apărări compacte ca a lui Basel, West Ham, West Brom, Crystal Palace, Sunderland sau Atletico. Astea sunt echipele care au făcut-o să sufere, echipe care joacă la fel ca Chelsea.

Iata un grafic din analiza lui Carragher si Neville de luni, cu punctele pierdute de Chelsea in 2014 in campionat. E fotbalul lui Mourinho, redus la acelasi numitor comun de Sam Allardyce sau Tony Pulis:

chelseamsp1

S-a spus despre meciul tur de la Madrid că a fost încă una din lecţiile tactice ale lui Mourinho. Dar să fii ultra-defensiv în faţa unei echipe la rându-i defensive – asta îi vine uşor lui Chelsea.

Provocarea e să desfaci o echipă ca Atletico, nu să n-o laşi pe ea să te desfacă. Or asta e greu de făcut cu şapte jucători defensivi în teren cum a avut Chelsea pe Stamford Bridge, folosind centrări şi out-uri lungi aruncate în careu.

E o strategie ofensivă rudimentară şi limitată. “Chelsea nu e aşezată ca să joace fotbal” a spus Hazard după meci. Iar asta nu e o întâmplare.

Mourinho a moştenit o echipă decentă, care câştigase Liga Campionilor şi Europa League în sezoane consecutive. Tot ce îi lipsea era un atacant bun. Mourinho a cheltuit în vara 110m fără să cumpere un atacant şi a împrumutat cel mai bun atacant din lot.

E o eroare pe care nu mă aştept s-o facă din nou vara asta, şi cu un atacant ca Diego Costa, Chelsea va deveni o echipa mult mai echilibrată.

Posesia de paie

In cealaltă semifinală, fotbalul de posesie a fost mazilit de un fotbal mai vertical şi mai pragmatic, pentru al doilea sezon la rând.

Unii au zis că tiki-taka a fost în sfârşit demascată drept o utopie. Un experiment naiv şi plictisitor care se termină cu posesie sterilă şi vulnerabilitate defensivă.

După mine, asta e o linie de gândire oportunistă, care se trage din logica strâmbă a omului de paie.

Straw man fallacy involves criticizing a distorted, exxagerated, or otherwise misrepresented version of an argument, and claiming to have refuted the original argument.

Barcelona de anul trecut şi Bayern-ul de anul asta sunt versiuni de paie ale fotbalului bazat pe posesie. Eşecul lor e eşecul execuţiei, nu al strategiei.

Ca să tragi concluzii despre strategii ai nevoie de două echipe care sa facă dreptate filozofiei de joc pe care o reprezintă. In meciul dintre Real și Bayern n-am avut asta. Realul, o echipă devastatoare de contra-atac, a făcut meciul perfect. Bayern-ul, o echipă de posesie echivocă , a făcut un meci de coșmar.

Tiki-taka adevărată

Când a fost executată cu măiestrie, sub Guardiola la Barcelona, tiki-taka a adus în patru sezoane două Ligi şi alte două semi-finale pierdute la limită. Aceeaşi strategie i-a adus Spaniei două titluri europene şi unul mondial în patru ani.  

De-a lungul istoriei, nici o altă strategie nu a dominat fotbalul la cel mai înalt nivel cum a făcut-o modelul spaniol bazat pe posesie în perioada 2008-2012. Reputaţia acestui model nu e în joc, pentru că e dovedit că funcţionează.

Ce e în joc e reputația lui Guardiola de antrenor cu adevărat mare. Mandatul său la Barcelona avea mereu să fie neconcludent, ţinând cont de calitatea excepţională a lotului şi faptul că s-a mişcat în zona lui de confort, într-o instituţie şi o cultură în care a fost marinat de mic.

Absence of evidence is not evidence of absence, zic englezii. Dar pentru un loc în panteonul marilor antrenori trebuie să demonstreze că poate să-şi impună ideile într-o cultură diferită, că are ochi la transferuri şi se pricepe să şlefuiască jucători obişnuiţi. 

Echilibrul finalistelor

Fotbalul trăieşte în tensiunea dintre apărare şi atac, dintre posesie şi contra-atac, dintre abilitatea de a anula spaţiul pe fază defensivă şi cea de a crea spaţiu pe faza ofensivă. Istoria arată că, executat excelent, fotbalul ofensiv subjugă fotbalul defensiv. Dar asta presupune tehnică, inteligenţă, simţ de anticipare, automatisme, viteză, intensitate, iar echipe care să combine aceste calităţi apar o dată la o generaţie.

Când ele se atenuează, cum se întâmplă la Barcelona, sau dispar de-a dreptul, cum s-a întâmplat la Bayern în ultima lună, fotbalul ofensiv devine vulnerabil în fata fotbalului defensiv bine plănuit și executat.

Real si Atletico Madrid sunt finaliste nu pentru că sunt echipe defensive, ci pentru că sunt echipe echilibrate. In sferturi și semifinale, ambele au întâlnit si au eliminat adversari diametral opusi: Realul pe Borussia si Bayern, Atletico pe Barcelona si Chelsea. Undeva intre autobaze și posesie, Real și Atletico au găsit echilibrul care le-a permis să învingă ambele abordări.

photo credit: Pollobarba via photopin cc