Nu (mai) e de ajuns

Nu e de ajuns. Nu e de ajuns să fii Liverpool. Nu e de ajuns magia unei nopţi de Champions League pe Anfield. Pe 8 decembrie 2004 Gerrard înfăptuia minunea şi califica cormoranii în optimile Champions League pentru ca apoi să câştige competiţia după încă o minune în finală. Aseară nu a fost niciun miracol. A fost doar realitatea dură care i-a lovit în faţă: zece ani mai tarziu, miracolele nu se mai întâmplă. Timpul nu mai are răbdare cu Liverpool.

În şase meciuri din grupele UCL, Liverpool are o singură victorie, cu Ludogorets, obţinută în prelungiri printr-un gol din penalty marcat de Gerrard. Aseară tot Stevie a tras echipa după el. Faptul că Liverpool depinde atât de mult de un jucător care are 34 de ani şi care nu mai poate duce la nivel înalt două meciuri consecutive spune multe. Prea multe. Nu aşa se ajunge la succes. Gerrard e sufletul echipei, e căpitanul, se confundă cu acest club şi a fost decisiv de nenumărate ori până acum. În schimb, Gerrad nu este viitorul lui Liverpool. Oamenii de acolo trebuie să înţeleagă asta şi să îi găsească un înlocuitor.

Dacă îl scoatem pe Gerrard din ecuaţie, aseară singurul om care a mai mişcat cât de cât a fost cel care a împlinit acum câteva zile 20 de ani. Lumea aşteaptă salvarea de la un puşti care joacă pentru prima dată în viaţa lui în Champions League. E extrem de talentat şi are acea dorinţă de care e nevoie, dar nu ai cum să ai aşteptări atât de mari. În rest, Rogers a ales să joace cu patru mijlocaşi centrali: Gerrard, Allen, Henderson şi Lucas. O atitudine destul de precaută având în vedere că scopul lui Liverpool era să înscrie. Mi s-ar fi părut o alegere mai logică Lallana şi Coutinho, jucători care au capacitatea de a desface o apărare. Defensiva a fost un haos cu care deja fanii Liverpool sunt obişnuiţi: la golul de 1-0 Johnson a pierdut mingea şi apoi elveţienii au pasat lejer la marginea careului pentru ca Fabian Frei să înscrie apoi.

În repriza a doua, Rodgers l-a introdus pe Markovic în locul lui Lambert. Sârbul a intrat bine în meci, a avut ritm şi părea o îmbunătăţire faţă de ce văzusem până atunci. Dar apoi a urmat acel gest absolut stupid pentru care a luat roşu. Evident, elveţianul exagerează şi e patetic în caderea sa, dar ce e şocant e că pe reluări se vede cum Markovic se uită două ori în spate şi îl vede pe adversar că e chiar acolo. Cu toate astea, alege să îi dea cu mâna peste faţă. Pentru asta, e un roşu meritat.

Sunt vremuri grele pentru Rodgers dar poate şi le-a făcut şi singur aşa. Nu ştie nimeni cât e el vinovat pentru plecarea lui Suarez, dar putem presupune că el a stabilit ce jucători ar trebui aduşi. Cu toate astea, doar doi jucători noi a avut Liverpool aseară pe teren: Lambert, care a fost schimbat la pauză şi Lovren. În rest Emre Can, Moreno, Lallana sau Markovic au fost pe bancă. Poate că având exemplul Tottenham la îndemână care, la fel ca Liverpool, a vândut cel mai bun jucător şi l-au înlocuit cu mai mulţi oameni, Rodgers ar fi putut să nu facă aceeaşi greşeală.

Echipa lui Liverpool de anul acesta nu face decât să confirme că sezonul trecut a fost doar un „accident” produs de un uruguayan. În ce situaţie îl pune asta pe Rodgers rămâne de văzut.

Ce se mai întâmplă pe continent

  • Cele două finaliste UCL din 2013 se află în capete opuse ale clasamentului din Bundesliga. Dacă Bayern se îndreaptă liniştită şi plictisitor pentru restul spre al treilea titlu consecutiv, având şapte puncte avans faţă de Wolfsburg, Borussia Dortmund ocupă locul 18, fiind lanterna roşie după 13 etape. Al doilea gol primit de Borussia la Frankfurt în mare parte spune povestea echpei: haos, ghinion şi lipsă de concentrare. Accidentările sunt şi ele un factor, dar Dortmund nu e în niciun caz o echipă de ultimul loc. Cred că Klopp poate redresa situaţia. Până la urmă sunt la zece puncte distanţă faţă de locul patru. Chiar dacă suporterii au părut că şi-au pierdut răbdarea la finalul meciului de la Frankfurt, Klopp rămâne un zeu în Dortmund şi mă îndoiesc că va îndrăzni cineva să îi ceară demisia, cu atât mai puţin să fie dat afară de club.
  • Stuttgart şi Werder Bremen par că şi-au revenit după ce au schimbat antrenorii şi au urcat de pe locurile de retrogadare, dar Hamburg a pierdut din nou, de data asta în faţa lui Augsburg. Di Matteo obţine a doua victorie la rând în campionat, Schalke învingând cu 4-1 pe Mainz şi urcă pe locul şase. Surpriza de până acum o reprezintă Augsburg care ocupă locul patru.
  • Same old, same old în Serie A. Juventus a învins în ultimul minut pe Torino în Derby della Mole printr-un şut marca Pirlo, dar adevăratul eveniment al meciului e brazilianul Peres „făcând un Bale” la golul de 1-1. Hats off, un gol minunat. Roma a învins duminică cu 4-2 pe Inter şi rămâne la trei puncte în spatele bianconerilor. Practic meciul direct le separă până acum pe cele două şi în mod şocant, Juventus a fost un pic avantajată de arbitri atunci: două penalty-uri cel puţin controversate şi un gol care nu ar fi trebuit validat.
  • Situaţia fotbalului italian se vede cel mai bine la cele două echipe din Milano: AC Milan ocupă locul şase, în timp ce Inter e pe locul 11 şi ar fi o glumă proastă să spui că ar putea emite vreuna pretenţii măcar la locul doi. Mancini s-a intors la Inter şi a luat un punct în două meciuri: cu Milan şi Roma ce-i drept. Culmea, Inter pare că are un lot mai solid decât Milan şi cred că vor termina peste rossoneri la finalul campionatului. E nevoie de investiţii serioase în vară la ambele cluburi dacă vor să se schimbe ceva. Genoa şi Sampdoria sunt revelaţiile sezonului ele ocupând locurile patru şi cinci.
  • Marseille a învins convingător pe Nantes cu 2-0 vineri seară pe noul Stade Velodrome. E incredibil ce reuşeşte să facă Bielsa cu aceiaşi jucători ca anul trecut şi într-un timp atât de scurt. Jucători ca Thauvin, Payet sau Gignac par reinventaţi şi jocul lui Marseille este unul încântător. Cu toate astea, au fost învinşi de PSG în meciul direct şi până la urmă avem şi exemplul Arsenal care anul trecut a stat cele mai multe zile pe primul loc în Premier League dar în final nici măcar nu a fost implicată în lupta pentru titlu. La un punct distanţă sunt parizienii care par într-o formă de zile mari având 9 victorii consecutive în toate competiţiile.
  • 20 de ani trecuseră de când nu mai învinsese Saint-Etienne pe Lyon. Scorul de 3-0 din 1994 s-a repetat şi duminică seară pe Stade Geoffroy-Guichard. Un rezultat la care nu se aştepta în principiu nimeni, Lyon părea să fie pe o pantă ascendentă cu jucători ca Fekir, Lacazette sau Gourcuff în formă mare. Cu toate astea Lyon rămâne pe 3 având acelaşi număr de puncte ca Bordeaux care a învins-o tot duminică cu 1-0 pe Lille. Fosta campioană e într-o perioadă destul de neagră fiind pe locul 14.

Despre echilibru în fotbal

După mine, discuţia despre ce s-a întâmplat în semifinalele Ligii Campionilor pleacă de la ce spunea Mourinho la conferinţa de presă dinaintea meciului de ieri. Un adevăr atât de elementar şi de banal încât a trecut neluat în seamă:

The reality is always the reality. A team that doesn’t defend well doesn’t have many chances to win. A team that doesn’t score lots of goals, if it concedes lots of goals, is completely in trouble.

A team without balance is not a team and after that, I can’t say much more than this.

N-o să găsiţi o analiză mai bună a celor două semifinale. Echipele bine echilibrate s-au calificat în finală. Echipele dezechilibrate au rămas acasă.

Dezechilibrul pierzătoarelor

Mourinho se gândea fireşte la Bayern-ul lui Guardiola. Cu Dante şi Boateng fundaşi centrali, cu Rafinha fundaş dreapta în tur, fără protecţia lui Javi Martinez, cu toată linia de apărare jucând atât de sus, Bayern e o echipa dezechilibrată defensiv, vulnerabilă în faţă unei echipe care contra-atacă devastator.

If the opponent is very fast and needs space behind your defence, and you give them that space, you are stupid.

La Chelsea, Mourinho a redus la maxim spaţiul din spatele apărării şi dintre liniile defensive, dar a creat o echipă la fel de dezechilibrată.

Chelsea ratează acest sezon, nu pentru că nu s-a apărat suficient de bine sau pentru că n-a fost eficientă pe conta-atac, ci pentru că n-a reuşit să desfacă apărări compacte ca a lui Basel, West Ham, West Brom, Crystal Palace, Sunderland sau Atletico. Astea sunt echipele care au făcut-o să sufere, echipe care joacă la fel ca Chelsea.

Iata un grafic din analiza lui Carragher si Neville de luni, cu punctele pierdute de Chelsea in 2014 in campionat. E fotbalul lui Mourinho, redus la acelasi numitor comun de Sam Allardyce sau Tony Pulis:

chelseamsp1

S-a spus despre meciul tur de la Madrid că a fost încă una din lecţiile tactice ale lui Mourinho. Dar să fii ultra-defensiv în faţa unei echipe la rându-i defensive – asta îi vine uşor lui Chelsea.

Provocarea e să desfaci o echipă ca Atletico, nu să n-o laşi pe ea să te desfacă. Or asta e greu de făcut cu şapte jucători defensivi în teren cum a avut Chelsea pe Stamford Bridge, folosind centrări şi out-uri lungi aruncate în careu.

E o strategie ofensivă rudimentară şi limitată. “Chelsea nu e aşezată ca să joace fotbal” a spus Hazard după meci. Iar asta nu e o întâmplare.

Mourinho a moştenit o echipă decentă, care câştigase Liga Campionilor şi Europa League în sezoane consecutive. Tot ce îi lipsea era un atacant bun. Mourinho a cheltuit în vara 110m fără să cumpere un atacant şi a împrumutat cel mai bun atacant din lot.

E o eroare pe care nu mă aştept s-o facă din nou vara asta, şi cu un atacant ca Diego Costa, Chelsea va deveni o echipa mult mai echilibrată.

Posesia de paie

In cealaltă semifinală, fotbalul de posesie a fost mazilit de un fotbal mai vertical şi mai pragmatic, pentru al doilea sezon la rând.

Unii au zis că tiki-taka a fost în sfârşit demascată drept o utopie. Un experiment naiv şi plictisitor care se termină cu posesie sterilă şi vulnerabilitate defensivă.

După mine, asta e o linie de gândire oportunistă, care se trage din logica strâmbă a omului de paie.

Straw man fallacy involves criticizing a distorted, exxagerated, or otherwise misrepresented version of an argument, and claiming to have refuted the original argument.

Barcelona de anul trecut şi Bayern-ul de anul asta sunt versiuni de paie ale fotbalului bazat pe posesie. Eşecul lor e eşecul execuţiei, nu al strategiei.

Ca să tragi concluzii despre strategii ai nevoie de două echipe care sa facă dreptate filozofiei de joc pe care o reprezintă. In meciul dintre Real și Bayern n-am avut asta. Realul, o echipă devastatoare de contra-atac, a făcut meciul perfect. Bayern-ul, o echipă de posesie echivocă , a făcut un meci de coșmar.

Tiki-taka adevărată

Când a fost executată cu măiestrie, sub Guardiola la Barcelona, tiki-taka a adus în patru sezoane două Ligi şi alte două semi-finale pierdute la limită. Aceeaşi strategie i-a adus Spaniei două titluri europene şi unul mondial în patru ani.  

De-a lungul istoriei, nici o altă strategie nu a dominat fotbalul la cel mai înalt nivel cum a făcut-o modelul spaniol bazat pe posesie în perioada 2008-2012. Reputaţia acestui model nu e în joc, pentru că e dovedit că funcţionează.

Ce e în joc e reputația lui Guardiola de antrenor cu adevărat mare. Mandatul său la Barcelona avea mereu să fie neconcludent, ţinând cont de calitatea excepţională a lotului şi faptul că s-a mişcat în zona lui de confort, într-o instituţie şi o cultură în care a fost marinat de mic.

Absence of evidence is not evidence of absence, zic englezii. Dar pentru un loc în panteonul marilor antrenori trebuie să demonstreze că poate să-şi impună ideile într-o cultură diferită, că are ochi la transferuri şi se pricepe să şlefuiască jucători obişnuiţi. 

Echilibrul finalistelor

Fotbalul trăieşte în tensiunea dintre apărare şi atac, dintre posesie şi contra-atac, dintre abilitatea de a anula spaţiul pe fază defensivă şi cea de a crea spaţiu pe faza ofensivă. Istoria arată că, executat excelent, fotbalul ofensiv subjugă fotbalul defensiv. Dar asta presupune tehnică, inteligenţă, simţ de anticipare, automatisme, viteză, intensitate, iar echipe care să combine aceste calităţi apar o dată la o generaţie.

Când ele se atenuează, cum se întâmplă la Barcelona, sau dispar de-a dreptul, cum s-a întâmplat la Bayern în ultima lună, fotbalul ofensiv devine vulnerabil în fata fotbalului defensiv bine plănuit și executat.

Real si Atletico Madrid sunt finaliste nu pentru că sunt echipe defensive, ci pentru că sunt echipe echilibrate. In sferturi și semifinale, ambele au întâlnit si au eliminat adversari diametral opusi: Realul pe Borussia si Bayern, Atletico pe Barcelona si Chelsea. Undeva intre autobaze și posesie, Real și Atletico au găsit echilibrul care le-a permis să învingă ambele abordări.

photo credit: Pollobarba via photopin cc

Steaua în Liga Campionilor

Cum judecăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor? Se simte ca o dezamăgire, dar n-o să auziţi asta din tabăra Stelei. Mecanismul stelist de apărare e să întrebe câte meciuri a pierdut Dinamo în Liga Campionilor, ceea ce nu e doar bad banter, dar şi un mod de a rata întreaga discuţie. Aşa că întreb, cum măsurăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor?

Primul pas e să vedem ce se aştepta de la Steaua, ţinând cont de adversarii din grupă. Tragerea la sorţi a fost primită cu optimism de stelişti. Se vorbea despre revanşa cu Chelsea, despre Shalke şi Basel că echipe abordabile, despre primăvara Ligii Campionilor. Asta face locul doi un rezultat remarcabil, locul trei unul decent, iar locul patru un eşec.

Dacă acceptăm că astea erau aşteptările, Steaua a eşuat lamentabil. Nu numai că nu s-a calificat în Liga Campionilor şi nici în Europa League, dar a prelungit acel record rușinos de meciuri fără victorie.

Privind statisticile tuturor echipelor care au jucat în Ligă în acest sezon, Steaua e mai degrabă la coada clasamentului. Plzen, Marseille, sau Celtic au un profil asemănător dar în grupe mult mai puternice. Practic, singura echipă mai slabă decât Steaua în această ediţie a fost Anderlecht. Singura echipă care a dat mai puţine goluri a fost Real Sociedad.

Haideţi să facem o scurtă analiză a statisticilor Stelei în grupă. Raportul total al şuturilor îi este defavorabil, 64-93, adică un TSR de 41%, cu care în mod normal se retrogradează în campionat. Însă problema mai mare e ce s-a întâmplat cu aceste şuturi. Steaua a avut nevoie de mai mult de zece şuturi ca să marcheze, în timp ce adversarii au avut nevoie de mai puţin de trei şuturi ca să dea gol Stelei. Asta reflectă, pe lângă un oarecare ghinion, calitatea proastă a şanselor pe care şi le-a creat trupa lui Reghecampf.

În rest, Steaua a avut o posesie de 42% şi o acurateţe a paselor de 78%, ambele scăzute. Deşi nu-s cele mai relevante statistici, ţineţi cont că primele trei echipe la ambele categorii sunt Bayern, Barcelona şi PSG, probabil cele mai bune echipe din Europa în acest sezon.

Statisticile reflectă nu doar inferioritatea Stelei – pentru asta e de ajuns clasamentul – ci şi jocul sterp, fără imaginaţie. Steaua a făcut şase meciuri cenuşii, fără scânteie, fără nici o amintire pentru suporteri. Până și Urziceniul are amintirea golului lui Onofras. Clujul pe a lui Luis Alberto.

Până la urmă despre asta e vorba. Dacă tot e să ratăm calificări de vreme ce dăm inevitabil peste adversari mai buni, măcar să rămânem cu ceva. Altceva decât satisfacţia că nu ne-am făcut de râs, vorba comentatorilor de aseară. Basel, de bine, de rău, a bătut-o de două ori pe Chelsea. Aceeaşi Basel care acum două sezoane o lăsa acasă pe Man United.

Steaua iese din Liga Campionilor, o echipa mică printre echipe mari, şi se întoarce în Liga 1, unde rămâne o echipă mare printre echipe mici.

Statistici furnizate de Opta via Whoscored. Sursa foto: edwin.11

Borussia Dortmund – Bayern Munchen 1-2

  • nimeni nu se îndoia înaintea acestei finale că Bayern e echipa mai bună. Bavarezii terminaseră la 25 de puncte în faţă în campionat, bătuseră Borussia în Supercupă şi în Cupă, şi se calificaseră în finală fără să primească gol de la Barcelona şi Juventus. Finala era a lui Bayern de pierdut, cum spun englezii. Ca Borussia să bată, era nevoie ca Bayern să nu-şi arate calitatea.
  • şi pentru 25 de minute, nu şi-a arătat-o. Borussia a presat intens, a oprit-o pe Bayern să lege mai mult de câteva pase în jumătatea adversă şi să se apropie de poartă. După 25 de minute raportul şuturilor era 4-0 însă Neuer avusese o singură minge grea de scos, cea a lui Blaszczykowski. Celelalte trei suturi au venit pe centrul porţii. Neuer a mai ieşit inspirat la o fază la care Lewandowski scăpase singur dintr-un unghi dificil, dar aceea a fost ultima ocazie clară a Borussiei. Era minutul 35.
  • prima impresie contează şi multă lume a rămas cu impresia că a fost un meci echilibrat doar pentru că Borussia a început atât de bine. N-a fost. După 90 de minute Bayern a fost mai bună la toate capitolele care contează: suturi pe poartă, ocazii clare, pase reuşite în treimea adversă. Borussia a pierdut meciul apărându-se prea sus şi prea îngust.
  • după jumătate de oră comentatorii Sky-ului, Gary Neville şi Martin Tyler, se întrebau dacă nu cumva Borussia o să regrete faptul că n-a convertit această perioadă de dominare într-un gol. Simţeau că Bayern n-are cum să rămână atât de pasivă prea mult timp. În următorul sfert de oră, Bayern şi-a creat patru şanse clare de gol, trei dintre ele ratate de Robben, care a exploatat gaura dintre Hummels şi Schmelzer. Să-i dai lui Robben atâta spațiu e o crima defensivă din partea Borussiei:

robben1

  • jocul s-a mutat tot mai mult în jumătatea Borussiei, în timp ce Bayern a început să găsească tot mai uşor spaţii în spatele fundaşilor. Când meciul părea că se îndreaptă spre prelungiri, Robben culege o minge din picioarele lui Ribery şi din trei atingeri rezolva finală. Aproape că m-am bucurat pentru Robben, care nu ştiu dacă ar fi scăpat de demonii încă unei ratări decisive şi a unei finale pierdute.
  • două lucuri pe care nu le-am remarcat decât după ce am revăzut meciul: faza primului gol pleacă de la acel stop-degajare din voleu al lui Neuer care scoate din joc jumătate din jucătorii Borussiei. Una dintre cele mai mari şanse de gol ale lui Bayern, cea a lui Muller scăpat singur în zona centrală, pleacă de la o minge degajată de Ribery din propriul careu de la şase metri. Unul dintre motivele pentru care Bayern e mult mai greu de bătut decât în sezoanele trecute e salahoreala lui Robben şi Ribery în flancuri.
  • ca un privitor rar de Bundesliga, m-a surprins Mats Hummels, despre care auzisem multe lucruri bune. Neamţul are un simţ groaznic de poziţionare, fiind ori prea sus, ori în contratimp, dar mereu departe de zona de pericol la mai toate fazele importante ale Bayernului.
  • până la urmă logica a bătut romantismul. Borussia e o echipă care pierde un jucător de bază în fiecare vară, în timp ce Bayern îşi permite să cumpere unul, sau chiar doi. Negustoreşte vorbind, prezenţa Borussiei în finala Ligii Campionilor e uimitoare. Borussia are un buget la jumătate faţa de Bayern şi plăteşte salarii mai mici decât Aston Villa.

Sursa foto: www.mirror.co.uk