Europa

Cinci motive pentru care Steaua nu trebuie să se teamă de Chelsea

By In Europa League

De când sorţii au scos-o în calea Stelei, Chelsea nu mai e “trupa londoneză” sau campioana Europei în presa de la noi, ci adversara Stelei. Televiziunile îi ţin la curent pe suporterii stelisti cu ultimele rezultate ale albaştrilor, dar asta nu spune mare lucru despre nivelul lui Chelsea sau şansele Stelei. Lumea se întreabă cât de bine joacă Chelsea de fapt.

Meme Stoica a spionat-o împotriva lui Manchester City şi a tras concluzia că “o dăm cu Chelsea cu șanse”. Şanse nu foarte mari totuşi, dacă ne uităm peste cotele de la pariuri. Chelsea are, în medie, 1.17 la calificare, ceea ce s-ar traduce în 85% şanse de calificare. Oarecum normal, ţinând cont de bugete şi de valoarea loturilor.

E limpede că Mata şi Hazard au câteva clase peste Adi Popa sau Chipciu. Dar câteodată, contextul unei duble europene contează mai mult talentul din lot. Iată cinci argumente pentru care Chelsea e o echipă vulnerabilă.

1. Echipele din Anglia nu-şi bat capul cu Europa League

Dincolo de valoarea sau forma echipei, asta e de departe cel mai important factor. Europa League e o competiţie undeva între un turneu amical şi Cupa Ligii în ochii echipelor din Anglia. Nu le aduce nici bani, nici glorie aşa că nu prea îşi bat capul.

Chelsea e implicată într-o luptă la sânge pentru locul patru şi n-are un lot tocmai generos. Un program aglomerat pe final de sezon ar încurca-o mai mult decât ar ajuta-o. Nu degeaba Rafa Benitez insistă în interviuri pe faptul că prioritatea clubului e campionatul.

Nu e doar cazul lui Chelsea. În ultimele cinci sezoane ale competiţiei, echipele din Anglia n-au trecut decât o sigură dată de optimi – în sezonul 2009-10 când Liverpool a ajuns în semifinale şi Fulham în finală. În rest, rezultate aparent curioase precum eliminarea lui Man City de către Sporting sau Dinamo Kiev, sau a lui Liverpool de către Braga. De fapt nu e nimic curios. Ultimul lucru de care ai nevoie când te baţi la un loc de Liga Campionilor e să joci joia la minus cinci grade în Ucraina.
[cleeng_content id=”639857800″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

2. Chelsea e o echipă disfuncţională

Roberto di Matteo a fost dat afară în noiembrie după 0-3 cu Juventus. Încercând să potolească “pohta” patronului pentru un joc ofensiv estetic, Di Matteo a făcut-o pe Chelsea mai vulnerabilă din puncte de vedere defensiv. Când şi-a dat seama că echipa nu e nici cal nici măgar, patronul a apelat la Rafa Benitez, un tactician prudent înainte de toate.

Ajustând sistemul 4-2-3-1, Benitez a remediat principala problemă a lui Chelsea – spaţiul prea mare dintre fundaşii laterali şi extreme. Ashley Cole şi Ivanovic/Azpilicueta au urcat un pic mai sus, fapt compensat de retragerea mijlocaşilor defensivi. Această soluţie a creat însă o problemă şi mai mare decât cea pe care a rezolvat-o.

Chelsea e acum o echipa negativă, ruptă de la mijloc, compusă dintr-un bloc de şase jucători defensivi şi patru ofensivi. Progresia e greoaie şi previzibilă pentru că mijlocaşii defensivi ai lui Chelsea nu au nici abilitatea lui Jack Wilshere de a căra mingea şi nici precizia paselor lui Moussa Dembele.

3. Torres e singurul atacant cu drept de joc

Celălalt lucru care-l recomandă pe Rafa Benitez era faptul că-l cunoştea cel mai bine pe Torres şi ar fi fost omul potrivit ca să-l reabiliteze. După un început încurajator, Torres traversează una din acele perioade în care nu se lipeşte de gol. Antrenorul spune că e mulțumit de efortul, demarcările lui şi mingile respinse la cornere, dar fapt e că Torres e un atacant care a dat un gol în ultimele 17 ore de fotbal.

4. Trei jucători vulnerabili

Unul e David Luiz, care nu-şi găseşte locul nici în apărare nici la mijloc. Prea aventuros pentru a fi un apărător central solid, prea indisciplinat tactic pentru a juca în faţa defensivei. Al doilea e Ramires, care munceşte mai mult decât oricine din echipă, dar din care mingea sare câteodată că din colţul mesei. Ambii pot să piardă mingea când sunt puşi sub presiune.

Al treilea, şi aici o să va miraţi, e Juan Mata. Spaniolul a fost cel mai bun om al lui Chelsea în acest sezon, dar a părut extenuat în dubla cu Praga şi deplasarea la City. Dacă e marcat atent şi hărţuit constant, spaniolul are tendinţa să dispară din meciuri.

5. Rafa Benitez e singur împotriva tuturor

Preluând-o pe Chelsea din mers, Rafa Benitez şi-a asumat o misiune imposibilă. Clubul a avut grijă ca el să ştie de la primul meci că e un job pe termen scurt. Acum nu mai e nici o îndoială că spaniolul va pleca în vară, dacă va rezista până atunci.

Fanii i-au fost ostili de la bun început, pentru trecutul liverpudlian, dar atmosfera de pe Stamford Bridge a devenit de-a dreptul toxică în ultimele săptămâni. Benitez a fost fluierat şi huiduit aprig de proprii fani la pauza meciului cu Sparta. Unii dintre suporterii de pe forumuri recunosc că ar vrea ca Chelsea să piardă doar ca să scape mai repede de antrenorul spaniol.

Nici în vestiar lucrurile nu stau mai bine. Presa din Anglia a scris despre o revoltă la antrenamentul de luni, o discuţie bărbătească între jucători şi antrenor, care şi-au adus reproşuri reciproce. Or, dacă e o lecţie de tras din mandatul lui Villas-Boas, e că la Chelsea influenţa jucătorilor e mult mai mare decât a antrenorului.

De la venirea lui Benitez, Chelsea a avut rezultate mult mai bune în deplasare decât pe teren propriu. Chiar dacă returul se joacă la Londra, atmosfera s-ar putea să fie mai apăsătoare pentru gazde decât pentru stelişti.[/cleeng_content]

Sursa foto: Tomofumi Kitano

Cine-a îndrăgit străinii

By In Europa League

În zile ca asta, suporterii sunt chemaţi să strângă rândurile în slujba unei nobile cauze comune: succesul echipelor româneşti în Europa. Nu pentru că ar contribui la coeficientul de ţară, ci pentru simplul fapt că-s ale noastre. S-a normalizat cumva ideea că asta e datoria morală a românilor – să ţină cu echipele româneşti. Cabral:

Pentru că eu sunt unul dintre cei care cred că, în momentul în care cineva de-al meu, român fiind, se întrece în orice cu un străin… ţin cu al meu. (…) Nu e normal aşa? Sau, ca să fiu şi mai corect, nu e şi la voi aşa?

Dacă e normal nu ştiu, dar la mine… nu e aşa. Să ne înţelegem, nu vreau că echipele româneşti să piardă. Doar că nu simt nici un fel de amărală atunci când se întâmplă. Mi-e perfect egal dacă se califică sau nu mai departe.
[cleeng_content id=”386573718″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Nu eşti patriot, dom’le!

E clar că datoria de a tine cu echipele româneşti e ancorată în patriotism. Dacă eşti român şi ţii la ţara ta, atunci ai face bine să ţii cu echipele româneşti. Dacă nu ţii, pesemne că nu eşti patriot.

Când Steaua sau Clujul joacă în Europa şi mă trezesc uitandu-mă Chelsea sau Spurs mă întreb câteodată dacă n-am un defect de patriotism. Discuţiile despre subiect sunt complexe, aşa că de dragul simplităţii, o să merg definiţia lui Nathan Stephenson, care scrie că patriotismul implică patru aspecte:

  1. Special affection for one’s own country
  2. A sense of personal identification with the country
  3. Special concern for the well-being of the country
  4. Willingness to sacrifice to promote the country’s good

Ultima n-am pus-o la încercare, deşi bănuiesc că aş pica testul. Dar judecând după primele trei criterii, am o slăbiciune amestecată cu afecţiune pentru ţara în care m-am născut. Nici România şi nici românii nu-mi sunt indiferenţi.

M-am bucurat că un film românesc a luat Ursul de Aur şi mi-e ciudă că cei care l-au făcut nu sunt sprijiti. Am fost mândru când am văzut sculpturile lui Brâncuși la Tate Modern dar mi-e ruşine că ambasadorul României vorbeşte engleza mai prost decât studenţii pe care-i avem la Londra. Şi da, ţin cu echipa naţională.

Exemple mundane, dar la fel e şi fotbalul.

Atunci care-i problema?

Nu ţin cu echipele româneşti în Europa, nu din cauză că n-aş fi patriot. De ţinut ţin cu ai mei, cum zice şi Cabral, dar nu e de ajuns să avem acelaşi paşaport ca să fie ai mei. Ai mei sunt românii care încearcă să-şi facă treaba bine şi cinstit, care nu se dau în stambă şi nu caută s-o ia pe scurtătură.

Steaua nu e echipa mea. Nu cu istoria, isteria, şi filozofia care-o înconjoară. Ajax-ul în schimb e o şcoală de fotbal care funcţionează după un model admirabil.

Între o echipa românească bolnavă şi una străină sănătoasă, daţi-mi voie măcar să nu ţin cu nimeni. Dacă s-ar întâmpla că o echipă după croiala Sahtiorului să se nască în România, aş fi bucuros să ţin cu ea împotriva oricărei echipe străine.

De notat şi faptul că apelurile la patriotism fotbalistic tind să vină de la cei care nu ţin cu nici o echipă mare şi care nu înţeleg că e un pic schizofrenic să vrei ca rivalii tăi să piardă sâmbăta şi să câştige joia. Victoriile în Europa întăresc aluatul din care e făcut o echipă, aduc încredere, motivaţie şi, ce-i mai rău, bragging rights.

Pe scurt, îi fac pe rivali mai buni şi pe suporterii lor mai enervanţi. De ce ai vrea aşa ceva?[/cleeng_content]

Sursa foto: jl.cernadas

Arsenal – Bayern 1-3

By In Liga Campionilor

  • câteodată fotbalul de pe hârtie se reflectă perfect pe gazon. Aseară am văzut exact ceea ce era de aşteptat atunci când o echipă de locurile 4-6 din Anglia întâlneşte una din cele mai bune echipe din Europa. Arsenal, anxioasă şi limitată, a fost pedepsită de o echipă mai talentată şi mai sigură pe talentul ei. Confident to play with full power, cum avea să spună Wenger despre adversari după meci.
  • Meme Stoica remarca la pauză că, post pe post, fiecare jucător de la nemţi e mai bun decât corespondentul său de la englezi. Ok, poate un pic nedrept faţa de Jack Wilshere, dar ideea stă în picioare. În afară de asta Bayern a dat impresia că e mai mult decât suma părţilor. La Arsenal a fost pe dos, poate şi pentru că atâtea părţi, Vermaelen, Ramsey, Cazorla sau Walcott n-au jucat pe poziţiile lor obişnuite din acest sezon.

[cleeng_content id=”106613443″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

  • cu Ramsey titular în locul lui Giroud, Wenger a confirmat ce spunea la conferinţa de presă, că un 0-0 acasă n-ar fi un rezultat rău. Din punctul ăsta de vedere, golul lui Kroos şi apoi cel al lui Muller au dat peste cap toate calculele gazdelor. Calificarea era rezolvată după primele 20 de minute, după goluri venite nu atât pe sclipiri ale nemţilor cât pe erori ale gazdelor. Jonathan Wilson a captat asta perfect:

All goals count the same of course, but to concede to a set play against a side as good on the ball as Bayern is galling, like the gunslinger who survives the shootout but then falls down the stairs.

  • Arsenal a încercat să iasă la joc dar n-a fost în stare, făcând o primă repriză jalnică, în care n-a trimis nici un şut spre poarta adversă. La fel că în meciurile recente cu Chelsea şi Man City, Arsenal a dat drumul la joc când era deja prea târziu. O jumătate de oră mai pozitivă în repriză secundă, începută cu golul norocos al lui Podolski, a fost anulată de golul la fel de norocos al lui Mandzukic.
  • la flurierul final stadionul era deja pe jumătate gol. Fanii tunarilor care au mai rămas au avut eleganţa de o aplauda pe Bayern, în timp ce nemţii din tribune cântau “Football’s Coming Home”.
  • e la fel de greu să spui cine a fost cel mai slab jucător al lui Arsenal pe cât e să spui cine a fost cel mai bun al lui Bayern. Mertesacker şi-a scăpat constant adversarul din marcaj, Ramsey şi Cazorla au fost anonimi, Podolski putea să-l ajute mai mult pe Vermaelen. La oaspeţi Lahm, Muller şi Kroos au fost impecabili.

  • să pierzi în faţa unei echipe de o asemenea calitate nu e nici o ruşine. Ruşine e să te pui singur în poziţia asta când ar fi trebuit să ştii mai bine. După două ediţii la rând în care a căzut cu Milan şi Barcelona, ai fi zis că Arsenal şi-a învăţat lecţia şi o să facă tot posibilul să termine pe primul loc într-o grupă mai mult decât accesibilă.
  • chiar după ce pierduse acasă cu Shalke, tot ce avea de făcut era să bată în deplasare pe Olympiakos. Wenger însă a apelat în Grecia la jucători că Squilacci, Meade, Arshavin sau Chamakh. Arsenal şi-a câştigat grupa o singură dată de două ori în ultimele şase sezoane şi plăteşte pentru asta.

[/cleeng_content]

Sursa foto: 101greatgoals.

Avancronică Arsenal – Bayern

By In Liga Campionilor

Nervii lui Wenger

Jurnaliştii englezi care se ocupă de Arsenal spun că nu l-au mai văzut niciodată pe Wenger la fel de nervos înaintea unei partide cum a fost la conferinţa de presă de ieri.

Francezului i-a sărit muştarul după ce a fost întrebat dacă e adevărat că îşi va prelungi contractul pe doi ani, cum a scris Sun-ul de ieri. Unii s-au grăbit să asemene arţagul lui Wenger cu celebrul meltdwown “I would love it if we beat them” al lui Keegan. Nu e cazul.

Reacţia lui Wenger a fost, dacă nu normală, oricum de înţeles. Un gunoi de ziar scrie o minciună care face înconjurul pământului până adevărul are timp să-şi tragă pantalonii pe el, vorba lui Churchill.

Wenger a insistat că nu l-a deranjat neadevărul, e probabil obişnuit de-acum, ci cu faptul că a fost o minciună plănuită să-i facă rău. Sensul îl putem doar bănui. Când tot mai mulţi fanii îi cer capul, negocierea unui nou contract nu poate fi luată decât ca tupeu şi sfidare la adresa lor.

O observaţie care cred că merită făcută: unii dintre ziariştii de tabloid asta fac, te calcă în picioare când te prind. Însă doar dacă le dai voie. Wenger s-a răstit la unul din ei spunând că nu ştie cine e autorul articolului respectiv.

Fergie a interzis jurnalişti pentru mult mai puţin de atât. Păi dacă-i faci o boacănă din asta nu mai intri zece ani la conferinţele lui de presă. E şi ăsta un fel de a-ţi proteja echipa.

Forma lui Bayern

Cuvântul imposibil mi-a ieşit din repertoriu după semifinala dintre Chelsea şi Barcelona de anul trecut, dar cred că are dreptate Cătălin când spune că, orice s-ar întâmpla pe Emirates, Bayern nu prea are cum să rateze calificarea.

Vorbim de o echipă care a câştigat ultimele cinci meciuri de campionat cu un golaveraj de 13-0. Una care a luat doar şapte goluri până acum în Bundesliga. Ca să înţelegeţi cât de greu e să le dai gol nemţilor iată un grafic cu defensivele din Europa, via experimental 3-6-1. Bayern pur şi simplu sunt in a class of their own.

În schimb Arsenal n-a bătut nici o echipă mare în acest sezon, şi înainte să se supere COYS pe mine, trebuie spus că 5-2-ul cu Spurs a fost făcut posibil doar de eliminarea prematură a lui Adebayor, deci nu prea se pune.

Red herrings

Când dai la o parte ghinioanele, arbitrii, accidentările şi începi să vezi pădurea de copaci, lucrurile sunt destul de simple. Sezonul lui Arsenal nu e suficient de bun pentru că lotul nu e suficient de bun:

Out of the League Cup to Bradford, out of the FA Cup to Blackburn, 21 points behind the league leaders – however you try and explain it or rationalise it it’s simply not good enough for a club like Arsenal. And we can talk about oil money or unlevel playing fields all we want, but we are where we are because of us, nobody else. We made the decisions, sold the players, bought the players who continue to fail, we refuse to invest the money we have to make the squad better (except in moments of panic – Monreal another ‘reactive’ signing), we suffer the consequences of having a weak squad reliant on players who’d have been shown the door elsewhere.

Sursa foto: 246-You