Barcelona – Arsenal 3-1

Arsenal a mizat pe ceea ce-i lipseşte, o apărare metronomică, şi a pierdut.

Detest să văd cum discuţiile în bobote despre arbitraj ne răpesc fotbalul şi ne ascund lucrurile care contează. Dar asta s-a întâmplat ieri. Aşa că daţi-mi voie să fac scurt „procesul etapei” ca să putem să ne vedem de-ale noastre.

Al doilea galben al lui Van Persie a fost o tâlhărie sinistră (trecuse doar o secundă de la fluierul arbitrului când olandezul a lovit mingea), deşi el e singurul vinovat pentru că şi-a pierdut controlul în prima repriză. Dar după mine, golul valid anulat Barcei în tur şi penalty-ul neacrodat din prima repriză ar trebui să fie suficiente pentru a domoli corul care acuză arbitrajul. A se slăbi, vorba lui Caragiale.

În tunel, Wenger i-a spus lui Guardiola să-l felicite pe arbitru nu pe el. Pep i-a răspuns elegant la conferinţa de presă:

„Înțeleg perfect nemulţumirea lui Wenger. Roşul a fost frustrant. Dar dacă vrea să discutăm despre fotbal, e binevenit.”

Să discutăm despre fotbal, zic. Barcelona a făcut o prima repriză crispată şi mai degrabă nereuşită, în care i-a lipsit penetrarea obişnuită, deşi a marcat, a avut o bară, o ocazie clară şi un penalty neacordat.

Pentru toate neajunsurile lor din prima parte, pressingul catalanilor a fost pur şi simplu asfixiant. Nu se terminau reluările fazelor, că mingea deja reinstrase în posesia Barcei (cheers Zonal Marking pentru grafic). Arsenal, în mod normal atât de fluidă şi coerentă, a fost redusă la o echipă care „n-a putut să lege trei pase”. Jonathan Wilson spunea că dubla de anul trecut a fost câştigată de echipa care s-a mişcat mai bine fără minge. Cu atât mai mult e valabil anul asta.

E facil să pui succesul Barcei pe seama talentului de care musteşte echipa, dar nu e nici o îndoială că talentul e dublat de un efort pe măsură. Barça e o echipă de violonişti care muncesc ca nişte mineri.

Forumurile au dat în clocot după călcâiul lui Fabregas, dar ce mă preocupă pe mine sunt secundele care i-au urmat. Iniesta se face că trage, fentează, ciupeşte mingea printre 3 „tunari” şi îl găseşte pe Messi, care jonglează cu delicateţe peste plonjonul lui Almunia şi trimite din voleu în poarta goală. În cinci secunde de geniu, doi băieţi au dezlegat rebusul care fusese timp de o repriza întreagă apărarea lui Arsenal.

Apoi a venit repriza secundă, cu autogolul lui Busquets şi eliminarea lui Van Persie, pe care a stat scris cu litere de-o şchioapă: GAME OVER. Cu un om eliminat la fel de nedrept, ba chiar mai devreme, Interul a strâns din dinţi şi a alergat mai mult anul trecut. Pentru Arsenal 11-la-11 era o sarcină copleşitoare, 10-la-11 de-a dreptul imposibilă.

Statisticile OPTA relevă superioritatea covârşitoare a Barcelonei, care rămâne o pălărie prea mare pentru Arsenal, şi probabil pentru majoritatea echipelor de pe continent: şuturi 20-0, pase reuşite 724-119, posesie 76%-24%, atingeri în careul advers 47-2.

Impresia mea e că Arsenal a pierdut meciul şi calificarea dinainte să intre pe teren, când Wenger şi-a pus echipa să joace împotriva ADN-ului ei. La conferinţa de presă de ieri Wenger a acceptat că e nerezonabil să vii pe Camp Nou ca să ţii de rezultat:

€œIs it realistic to try to play a 0-0 from the first minute? It would be against our nature.

€œTactically, I don’€™t think it’€™s defendable. We don’t have a team of 11 defenders who are happy to defend.

Pesemne că s-a răzgândit de pe o zi pe alta, căci Arsenal asta a făcut, a fost nerealistă şi a încercat să apere indefensibilul. Întrebarea pe care Wenger şi-a pus-o fără îndoială în timp ce pregătea meciul a fost: „Crezi că ai vreo şansă să nu iei gol pe Camp Nou?”

Iar răspunsul lui a fost „da”, când orice ageamiu din pub ştia că de fapt e „nu”. Nu cu Barça, nu pe Camp Nou, şi în nici un caz nu era Arsenal echipa care să facă asta. Ultimul meci fără gol primit al tunarilor în deplasare în Liga Campionilor datează din noiembrie 2007, intr-o grupa cu Steaua și Slavia Praga. Or, să crezi că următorul clean-sheet o să vină tocmai cu Barça pe Camp Nou, e nebunie curată.

După primele 20 de minute, când mi-am dat seama că Arsenal a venit să parcheze autobuzul, mi-am dat seama ca e o tactica suicidală. Ca un bătăuş de maidan în faţă unui boxer de categorie grea, Arsenal a băgat bărbia în piept şi a aşteptat lovitura. Problema e că alţii cu bărbii mult mai tari, recte apărări mai solide, au fost trimişi la podea pe Camp Nou.

Rubin Kazan şi mai ales Interul au rezistat anul trecut, dar italienii veneau la adăpostul celor două goluri din tur. Interul era o echipă de soldaţi hârsiți în tranşeele din Serie A, în slujba unui antrenor meticulos până la obsesie, care a venit pe Camp Nou şi a spus: „Luați mingea, eu n-am nevoie de ea!”.

Or, ca să-şi permită să facă asta a fost nevoie de un antrenament lung de doi ani, în care înțelegerea dintre fundaşi, ieşirile la offside şi marcajul la oameni s-au calibrat perfect. Asta face ca demonstratia de fotbal blindat a Interului de anul trecut să fie aproape irepetabilă. Cum si-a închipuit Wenger că o poate imita cu alde Clichy si Koscielny, e greu de înțeles.

Barcelona – Arsenal

E mult spus avancronică, dar câteva gânduri şi o recomandare tot pot să îmi permit. Here’s my two pence:

Meciul tur a fost o excepţie, a one-off. Arsenal overachieved, Barça underachieved. Catalanii au greşit mult, londonezii aproape deloc. Wilshere a făcut meciul vieţii, în timp ce Messi a fost necaracteristic de risipitor. Dar înainte de toate, turul a fost în februarie, luna în care Barça pierde câteva viteze, în deplasare în Europa, unde n-a avut niciodată tracţiune cu Guardiola.

Şi apoi mai e ceea ce englezii numesc „bottle”, care ar fi opusul tracului, îndrăzneala de a merge până la capăt. Barça a demonstrat că o are, Arsenal dimpotrivă.

Încerc să-mi imaginez un scenariu plauzibil în care Arsenal să meargă mai departe. La fel ca anul trecut, cred că „tunarii” au nevoie de un mic miracol, care deja s-a întâmplat în tur. În retur urmează firescul. Ca să-mi verific instinctul, arunc o privire peste cote şi văd că Arsenal are aproape aceeaşi cotă (8.00) pe Camp Nou, pe care o are Copenhaga pe Stamford Bridge (9.00).

Ca să vă încălziţi, vă recomand excelentul material al lui Sid Lowe din Observer, despre Guardiola:

Every time he is asked the secret of success he responds: “The players are very good.” When Messi scored a wonderful goal at Real Zaragoza, he turned to a fan and said: “If it wasn’t for Messi, I’d be coaching in the third division.” Nothing to do with me, mate.

He is fooling no one. Guardiola’s contribution is huge and has been recognised.

Zbor deasupra unui cuib de cluji

Einstein spunea că definiţia nebuniei e să faci mereu acelaşi lucru şi să aştepţi rezultate diferite. Dacă acceptăm asta, atunci CFR-ul nu e o echipă de fotbal, e un ospiciu.

Să recapitulăm: în Liga Campionilor acum 2 sezoane, CFR bate în primul meci pe Roma, dar termină grupa pe ultimul loc. Sezonul trecut în Europa League, CFR bate în primul meci pe Copenhaga, dar termină grupa pe ultimul loc. Sezonul ăsta, CFR face un meci abject, dar reuşeşte cumva să bată în prima rundă, dar termină grupa pe ultimul loc.

După turul cu Basel, Iuliu Mureşan declara:

Am avut multe ocazii, am fost mai buni decât Basel, puteam să mai înscriem. Aceste trei puncte sunt fantastice. Cred că vom face treabă bună cu Sorin Cârţu, este un antrenor extraordinar, care ştie mult fotbal.

Asta deşi CFR-ul nu jucase absolut nimic în faţa unui adversar care a pasat de 3 ori şi ceva mai mult decât ea. Faptul că un om cu o înţelegere atât de limitată a jocului e cel care face şi desface la Cluj e deprimant. Dar cum 3 puncte sunt 3 puncte, cine mai avea timp să se preocupe de bagatele cum ar fi faptul că echpa pasează cu fluenţa unei echipe de divizie secundă? Viaţă şi acordeoane, nene! Să vină primăvara europeană!

Meci după meci, poziţia în clasament s-a calibrat pe măsura (anti)jocului clujenilor. Dacă ar fi intrat şutul lui Traore de la Roma, dacă nu ne-am fi bătut singuri la Munchen…

În ultimii 4 ani, de când iese cu băieţii mari la joacă, CFR-ul a schimbat câteva duzine de jucători şi 8 antrenori. A început sezonul asta cu un antrenor de Serie C, pe care l-a înlocuit altul care a retrogrdat trei echipe de lungul carierei. Să aştepţi de la Cârţu să te ducă în primăvara europeană e ca şi cum ai aştepta un corijent la fizică să ia premiul Nobel.

Chiar cu handicapul unui antrenor mediocru, CFR-ul ar fi avut dreptul să spere dacă ar fi avut un lot decent. Dar cât de departe îţi închipui că ai să ajungi, când îl ai în poartă pe Nuno Claro, care era a treia rezervă de la Pacos Ferreira când l-ai adus, când îl ai apărător central pe Piccolo, luat din Serie B pe 300 de mii, când îl ai mijlocaş stânga pe Veloso, adus de la Willem II care a retrogradat în Olanda? No eggs, no omlettes

Spuneam că CFR-ul a rulat duzine de jucători şi 8 antrenori în 4 ani. Un singur om a fost de neclintit: cel care înainte să fie preşedinte de club, nu văzuse un meci de fotbal în viaţa lui. Iuliu Mureşan e preotul care stă pe un munte de zahăr, vorba lui Rafa.

Mourinho ii implineste visul lui Moratti

Inter câştigă meritat Liga Campionilor, după ce a învins campioanele Angliei, Spaniei şi Germaniei.

Meciul în sine n-a fost tocmai de povestit la nepoţi. Poate doar eficienta all’italiana a „Principelui” Milito – suturi: 2, pe poarta: 2, goluri: 2. Inter a jucat adânc, la fel ca în returul cu Barça, preferând să controleze spaţiul şi nu posesia. Astfel italienii devin prima echipă care cucereşte trofeul având o posesie mai mică de 35% în ultimele trei meciuri ale competiţiei. Se prea poate să fie una din cele mai importante inovaţii tactice ale deceniului.

Ca mai peste tot pe unde a trecut, Mourinho a venit, a cucerit, şi a plecat. „Vreau să devin primul antrenor care cucereşte Liga Campionilor cu trei cluburi diferite. Nu părăsesc Interul, părăsesc Italia.” Spuneţi ce vreţi despre portughez, dar când se trage linie el e omul pe mâna căruia aţi vrea să vă lăsaţi clubul. El e cel care face lucrurile să se întâmple. Fără scuze, fără sezoane de tranziţie, fără fotbal dantelat dar cu multe cupe şi medalii.

Zicea cinvea revoltat într-un comentariu pe Guardian: „Dom’€™le e bun Mourinho asta, nu zic, dar şi voi, presa, îi ridicaţi statuie. You all think the sun shines out of his arse.Daţi-mi voie să anticipez că Marca va demola orice barieră în privinţa osanalelor mouriniene. Mutarea lui la Madrid şi metanarativele care derivă din asta -€“ ce sezon ne așteaptă în Spania! Mourinho are tendinţa asta de a-şi face din echipă un trib, de a porni nişte scântei că să-şi motiveze jucătorii, noi-împotriva-lor… Ei bine, la Madrid s-ar putea să nu fie nevoie să spună nici măcar un cuvânt pentru că adversitatea catalano-castelană îi oferă deja cadrul perfect. Abia aştept!

Un cuvânt şi despre Cristi Chivu, care iese călit şi fericit dintr-un sezon la mijlocul căruia nu ştia dacă va mai putea juca fotbal. El devine astfel primul câştigător al Ligii Campionilor sub noul format. Înaintea lui a fost Belodedici. Amândoi s-au încăpăţânat să creadă în muncă, respect şi discreţie, când atâţia alţii din generaţia lor erau convinşi că talentul e de ajuns. Privindu-l pe Cristi cum îşi azvârle boneta în Big Old Ears au înţeles probabil că nu e.