Europa

Barcelonei i-ar fi plăcut să treacă de Inter la fel ca de majoritatea echipelor care vin pe Camp Nou: sin despeinarse, cum zic spaniolii, adică fără să-şi strice frizura. Iată că Inter a ciufulit-o bine de tot.

Mourinho n-avea de gând să încheie conferinţa de presă de marţi fără să toarne un pic de vitriol peste mândria catalană: Inter, puristii fotbalului contemporan erau echipa cu un vis, Barca, discipolii lui Scaraoţchi, echipa cu o obsesie. „Ese portugues, hijo puta es” i-au cântat cules-ii care-l aşteptau la iesire, un refren pe care CR9 l-a auzit des anul asta. Oricum, o paradigmă caraghioasă pentru cine-l cunoaşte pe Massimo Moratti, care avea să-l tragă discret de mâneca pe portughez: „Finala Ligii Campionilor e mai mult decât un vis pentru noi.”

Cu Motta eliminat, Inter trece la 4-5-0

Suprins de 3-4-3-ul ultra-ofensiv pregătit de Pep, Mourinho l-a „accidentat” pe Pandev înlocuindu-l cu Chivu, salvând practic o schimbare pe care ar fi fost nevoit s-o facă foarte devreme. A fost o noapte memorabilă pentru Cristi, care rămâne singurul nostru ambasador în fotbalul mare. După primul sfert de oră, în care raportul paselor era 130 la 10 în favoarea Barçei, toată lumea avea o idee clară despre cum urma să curgă meciul. După ce Busquets a căzut de parcă l-ar fi lovit Joe Frazier, Interul a executat cu şi mai multă determinare planul iniţial: apărare ultra-aglomerată pe două linii, în sistemul 4-5-0. „In dieci si vince meglio!” obişnuia să le strige magul Hererra jucătorilor săi. Patru decenii mai târziu, Inter-ul lui Mourinho nu putea decât să spere că în zece va pierde mai greu.

86% posesie. Si cu asta ce-am făcut?

La fel ca şi cu Chelsea în semifinala de anul trecut, Barça n-a reuşit să desfacă o defensivă asfixiantă. Numerele nu spun toată povestea, vorba americanului, şi meciul de ieri e dovadă chintesenţială. 86.4% a fost posesia Barçei, în timp ce raportul paselor a fost 555 la 67. Cea mai mare parte din meci însă, Barça a tras cu gloanţe de lemn într-un Inter cu o defensivă din kevlar. Italienii au absorbit inteligent în treimea lor de teren o presiune pe care atâtea echipe au găsit-o sufocantă. A fost, trebuie spus, una din cele mai impresionante demonstraţii defensive din istoria fotbalului recent. Dacă atacul e o artă, Inter ne-a adus aminte că la fel e şi apărarea.

Pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas. Pe gazonul scurt şi bine udat al Camp Noului, tiki-taka a părut un scop în sine fără acele penetrări care despică de obicei defensivele oaspeţilor. La fel de static şi absent ca în prima manşă (când statisticile au arătat că a fugit mai puțin decât Valdes!), Ibrahimovic nu şi-a justificat nici ieri prezenţa în teren. Suedezul e un fotbalist extraordinar dar pur şi simplu nu de calităţile lui era nevoie împotriva Interului. Pep n-a înţeles asta nici în tur, şi, mai grav, nici în retur. Planul B, cu Bojan si Jeffren a funcționat mult mai bine decât planul A.

Barça se trezește prea târziu

Cea mai bună echipă din lume de la mijloc în sus a avut nevoie de un fundaş ca să deschidă scorul. Servit la limita off-side-ului de Xavi, Pique i-a făcut o „veronică” ca la coridă lui Cordoba, după care împins balonul cu latul în poarta goală. 93.000 de catalani cântau din nou. Mai sunt 5 minute, hai 10 cu tot cu prelungiri. Suturile pe poartă care mai degrabă lipsiseră, vin acum la foc automat de la Messi şi Xavi. Şi, în minutul 91, Bojan găseşte până la urmă vinclul lui Julio Cesar din mijlocul careului. Camp Noul explodează degeaba. De Bleeckere fluieră henţ la o minge care-i vine în mână lui Yaya Toure dintr-un metru. Eronat, dar ce mai contează, Inter e în finală.

Ţin să dezavuez din start două idei care ştiu că vor fi repetate până la lehamite în presa de azi: neputinţa Barçei şi geniul lui Mourinho. Să le luăm pe rând.

Neputinţa.Nu atât necalificarea cât sterilitatea Barcei din primele 80 de minute, duc la concluzia că Barcelona n-a făcut destule că să se califice. E fals. Să ne înţelegem: Barça a făcut bucăţi echipe naive tactic şi defensiv că Stutttgat sau Arsenal. Cine se aştepta ca Interul să fie disecată cu aceeaşi uşurinţă e naiv la rându-i. Barça a întâlnit regina fotbalului negativ, cinic, urât. Şi ce a făcut? A marcat. O dată. De două ori. Doar că arbitrul a fluierat când trebuia să tacă. Şi ce a mai făcut? A avut două ocazii uriaşe la şutul lui Messi din prima repriză şi devierea cu capul al lui Bojan. Să recapitulăm: în faţa uneia din cele mai ermetice defensive din istoria fotbalului, şi nu zic vorbă mare, Barca a marcat de două ori şi şi-a creat încă două ocazii clare. Vi se pare puţin?

Geniul. O spun din start: Mourinho a pregătit impecabil ambele manşe. A înţeles că nu poate controla mingea împotriva catalanilor, aşa că a controlat spaţiul. Când toată lumea pleda pentru un gardian la Messi sau la Xavi, Mourinho a rămas fidel apărării în zonă. „Nu suntem la baschet să ne apărăm om la om”. Până la urmă, portughezul a înţeles că kriptonita catalanilor e o apărare foarte joasă, aglomerată, cu cele două linii defensive lipite aproape una de alta. Aşa se face că Barça trebuia să treacă mereu de 10 jucători, toţi cu faţa la minge.

Dar vă rog nu credeţi Truman show-ul regizat de presa noastră leneşă. După tur, Andrei Niculescu a avut grijă să ne explice cât de specială a fost tactica portughezului şi cât de bine au funcţionat surprizele pe care i le-a pregătit lui Pep. Mourinho l-a contrazis chiar la conferinţa de presă de marţi: „Toata lumea aștepta o surpriză, dar câteodată surpriza e că nu e nici o surpriză. N-am schimbat absolut nimic. Echipa avea nevoie de un mesaj de încredere.” Astăzi, acelaşi registru encomiastic folosit de Andrei: Mourinho a mizat pe cartea câştigatoare şi e iar în finală. Cum ar fi arătat cronica dacă nu se dădea henţ în prelungiri? Simplu, tăiam Mourinho şi băgam Pep. Avantajele jurnalismului prefabricat.

Mourinho n-a avut un plan revoluţionar, ci unul curat, simplu, machivellic chiar. Să anuleze handicapul de îndemânare printr-o apărare compactă, extrem de compactă. Vă zic o chestie pe care am învăţat-o de la poker: de fiecare dată când faci ceva care îl enervează pe adversar, înseamnă ca faci ceva cum trebuie. Cheia a stat la jucătorii interisti care au executat acest plan cu o precizie şi o determinare sublimă. E uşor să spui că Inter a parcat autobuzul şi pentru mulţi dintre privitori va fi fost un meci anost, de nivelul Ligii I. Dar cei care înţeleg fotbalul vor şti nivelul efortului şi coordonării pe care îl presupune un mecanism defensiv atât de eficient. N-o fi plăcut ochiului, nu pentru asta plăteşte lumea biletul, dar a fost o lecţie de apărare emfatică din partea Interului. Acea paradă a lui Julio Cesar a fost, pentru mine, la fel de frumoasă ca oricare din golurile lui Messi cu Arsenal.

A fost Interul echipă mai bună? Merita să ajungă în finală? Probabil că nu, dar vorba lui Will Munny, personajul lui Clint Eastwood în Unforgiven: deserve’€™s got nothing to do with it.

După cum ne-am obişnuit, s-a scris mult şi prost în presa noastră despre meciul de aseară. Avem jurnalişti care reciclează acelaşi limbaj standardizat pentru că nu sunt echipaţi pentru a decoda fiecare meci în parte. Ei au câteva sertare şi fiecare meci trebuie să între în unul din ele. De fiecare dată când citesc o cronică stereotipă ca asta, îmi aduc aminte de sfatul lui David Randall către jurnalişti:

Pentru a explica ceva altora, trebuie mai întâi să înţelegi tu însuţi, pe deplin, acel lucru. Până nu reuşiţi, nu scrieţi nimic.

Doar două idei despre ce s-a întâmplat aseară:

– Ibrahimovic nu avea ce căuta în teren. Letargia lui a subminat întrega maşinărie de fotbal a Barcei, care e nevoită să joace un alt fel de fotbal cu suedezul în teren. În primul rând, Ibra limitează foarte mult spaţiul în care operează Messi – dacă argentinianul n-a strălucit aseară, e mai dergabă „€œmeritul” lui Ibra decât al lui Mourinho. În al doilea rând, prezenţa lui Ibra în careu îi obligă pe mijlocaşi să joace pase ceva mai lungi, un joc care nu convine întotdeauna catalanilor. În al treilea rând, a lăsat flancul stâng expus, problemă corectată prin introducerea lui Abidal. Dacă Barca ar fi început în această formulă, e greu de crezut că Interul ar mai fi marcat de trei ori.

– Andrei Niculescu crede că anihilarea lui Xavi a fost cheia meciului, dar statisticile UEFA arată că Xavi a dictat ritmul partidei cu aceeaşi autoritate ca de obicei – cu 93 de pase reuşite, Xavi a fost detaşat cel mai bun pasator al meciului. Şi încă un detaliu impresionant: cu excepţia lui Ibrahimovic, care a fost schimbat, orice jucător al Barcei, inclusiv Valdés, a pasat mai mult decât orice jucător al Inter-ului! 521-158 e raportul paselor reuşite în favoarea Barcei.

A curs şi va mai curge multă cerneală după ce s-a întâmplat la mijlocul săptămânii, despre declinul Premier League. Fapt e că Anglia a rămas fără nicio echipă în semifinalele Ligii pentru prima dată din 2003 încoace. O dezmeticire subită pentru un campionat care şi-a trimis câte trei ambasadori în semifinale în ultimele trei sezoane. Cum s-a ajuns aici? E simplu, s-au terminat banii, sau, mă rog, creditele.

Motivul principal pentru această stare de fapt e prăbuşirea lirei. În ultimii doi ani, pe fondul crizei economice, lira sterlină şi-a pierdut 25% din valoare. Practic, pentru cluburile engleze totul a devenit mult mai scump. O dominaţie europeană atât de autoritară a fost posibilă doar aspirând an de an cele mai sclipitoare talente de pe continent. Dintr-o dată, le vine teribil de greu să mai facă asta. Alex Ferguson tocmai a renunţat la David Villa pentru Javier Hernández, un vârf mexican de £8m. Asta după ce anunţase că nu va băga prea adânc mâna în buzunar în vară, deşi e destul de evident că ar fi cazul. E o capitulare sub presiunea creditelor şi a dobânzilor copleşitoare.

Pentru prima dată în era post-Abramovici, Big Four-ul a căutat mai degrabă să vândă decât să cumpere. Aruncând un ochi peste tranzacţiile din vară observăm că Man United i-a pierdut pe Ronaldo şi Tevez, Arsenal pe Adebayor şi Toure, Liverpool pe Xabi Alonso. Chelsea, care ne obişnuise cu chltuieli văratice obscene, a devenit rezonabilă -€“ l-a adus doar pe Zhirkov, o aripă stânga. Cumulând, cvartetul care a dominat Anglia in noughties, a terminat vara cu un profit de £73m.

Cine îşi închipuia că asta n-o să se reflecte în parcursul european e naiv. Cluburile din Anglia s-au comportat în Europa exact cum indicau analizele financiare. Şi nu doar în Europa. Şi în campionat, echipele din Big Four pierd teren faţă de anii precedenţi. De fapt, termenul de Big Four nu prea mai are sens în contextul actual. Liverpool are deja 10 eşecuri în 33 de meciuri, faţă de 2 în tot sezonul trecut. „Cormoranii” alunecă din elită către acel grup de 5-6 echipe care se bat pe ultimul loc de Liga Campionilor. Arsenal şi Chelsea au pierdut deja tot atâtea partide cât în tot sezonul trecut, United -€“ cu trei mai multe.

Dacă ar fi să găsesc un sâmbure pozitiv în toată povestea asta, e că echipele de pe podium sunt acum libere să se concentreze pe titlu şi mă aştept să avem o cursă fascinantă până la capăt.