Europa

Mourinho ii implineste visul lui Moratti

By In Liga Campionilor

Inter câştigă meritat Liga Campionilor, după ce a învins campioanele Angliei, Spaniei şi Germaniei.

Meciul în sine n-a fost tocmai de povestit la nepoţi. Poate doar eficienta all’italiana a „Principelui” Milito – suturi: 2, pe poarta: 2, goluri: 2. Inter a jucat adânc, la fel ca în returul cu Barça, preferând să controleze spaţiul şi nu posesia. Astfel italienii devin prima echipă care cucereşte trofeul având o posesie mai mică de 35% în ultimele trei meciuri ale competiţiei. Se prea poate să fie una din cele mai importante inovaţii tactice ale deceniului.

Ca mai peste tot pe unde a trecut, Mourinho a venit, a cucerit, şi a plecat. „Vreau să devin primul antrenor care cucereşte Liga Campionilor cu trei cluburi diferite. Nu părăsesc Interul, părăsesc Italia.” Spuneţi ce vreţi despre portughez, dar când se trage linie el e omul pe mâna căruia aţi vrea să vă lăsaţi clubul. El e cel care face lucrurile să se întâmple. Fără scuze, fără sezoane de tranziţie, fără fotbal dantelat dar cu multe cupe şi medalii.

Zicea cinvea revoltat într-un comentariu pe Guardian: „Dom’€™le e bun Mourinho asta, nu zic, dar şi voi, presa, îi ridicaţi statuie. You all think the sun shines out of his arse.” Daţi-mi voie să anticipez că Marca va demola orice barieră în privinţa osanalelor mouriniene. Mutarea lui la Madrid şi metanarativele care derivă din asta -€“ ce sezon ne așteaptă în Spania! Mourinho are tendinţa asta de a-şi face din echipă un trib, de a porni nişte scântei că să-şi motiveze jucătorii, noi-împotriva-lor… Ei bine, la Madrid s-ar putea să nu fie nevoie să spună nici măcar un cuvânt pentru că adversitatea catalano-castelană îi oferă deja cadrul perfect. Abia aştept!

Un cuvânt şi despre Cristi Chivu, care iese călit şi fericit dintr-un sezon la mijlocul căruia nu ştia dacă va mai putea juca fotbal. El devine astfel primul câştigător al Ligii Campionilor sub noul format. Înaintea lui a fost Belodedici. Amândoi s-au încăpăţânat să creadă în muncă, respect şi discreţie, când atâţia alţii din generaţia lor erau convinşi că talentul e de ajuns. Privindu-l pe Cristi cum îşi azvârle boneta în Big Old Ears au înţeles probabil că nu e.

Aguero şi Forlan rup blestemul lui Atletico

By In Europa League

Vorba lui Sergio Ramos, câteodată e păcat că se dă un singur trofeu.

Pentru Fulham scenariul a fost acelaşi ca în mai toate meciurile de după grupe: aveau de anulat handicapul tehnic printr-o organizare defensivă impecabilă. Şi aşa s-a şi întâmplat -€“ efortul colectiv şi devotamentul cu care au respectat planul tactic i-a ţinut în joc vreme de 116 minute. Nu e puţin când te gândeşti că Aguero o va costa pe Chelsea mai mult decât tot lotul lui Fulham la un loc. Până la urmă însă, a câştigat echipa care a căutat mai mult golul, care a încercat să joace mai ofensiv şi care i-a avut pe singurii doi jucători de clasă mondială de pe teren, perechea sclipitoare Aguero – Forlan.

„Nu credeam c-o să ne facă să suferim atât!” declara Forlan la conferinţa de presă de după meci. Ce cuvânt potrivit! Atletico s-a văzut anulată aproape un meci întreg de o echipă ermetică, organizată impecabil tactic şi defensiv. Până la urmă, diferenţa a făcut-o calitatea excepţională a vârfurilor sud-americane a lui Atletico, care au expus limitele cuplului de fundaşi centrali ai englezilor. Şi în dubla cu Wolfsburg, Dzeko a dansat pe lângă Hangelaand, a cărui înălţime îl face vulnerabil în faţa atacanţilor agili.

Dacă e să ne luăm după clasamentul șuturilor la poartă, Fulham a fost una din cele defensive echipe ale acestei ediţii de Europa League. Atu-ul lor a fost de-a lungul sezonului o posesie prelungită, dublată de o eficienţă remarcabilă în puţinele situaţii de gol. Ieri au gestionat posesia un pic cam neglijent astfel că singurele şanse au venit la cele două şuturi ale lui Simon Davies, unul din ele aducând egalarea. Mai ales în ultima jumătate de oră, Fulham ar fi putut să pună mai serios la încercare defensiva spaniolilor, care a încasat 58 de goluri în 37 de meciuri în Primera. Englezii sunt însă la capătul unui sezon care a început în iulie 2009 şi au cam scos limbă pe-afară din minutul 70 încolo.

O finală nu atât spectaculoasă cât cinstită, cu două echipe jucând în spiritul fotbalului curat. A lipsit cinismul tragerilor de timp sau al simulărilor, poate şi datorită arbitrului Rizzoli care, după mine, a condus superb meciul. Ne-am obişnuit să punem arbitrii la zid, dar aseară am văzut unul din cele mai bune arbitraje ale sezonului. Fluierul final i-a găsit pe Lilly Allen şi Hugh Grant sfâşiaţi de şansa ratată, şi pe fanii lui Atletico sărbătorind ruperea blestemului în piaţa Neptuno, pe care după 14 ani, de la dubla din 1996, au făcut-o pentru din nou a lor.

Basmul lui Fulham in Europa continua

By In Europa League

Panaceul pentru fotbalul blindat pe care Mourinho l-a arătat lumii pe Camp Nou, a venit la doar o zi distanţă. Dacă fotbalul a murit miercuri la Barcelona, el a înviat joi în sud-vestul Londrei.

Nu, n-am ajuns cu toţii într-un univers paralel, Fulham chiar e echipa engleză care ajunge cel mai departe în cupele europene.Ca să avem măsura întreagă a ce s-a întâmplat aseară pe Craven Cottage trebuie întâi să aruncăm o privire peste cazierul fotbalistic al clubului din SW6. Fulham e o echipă care n-a câştigat nimic în 131 de ani de istorie. Dar absolut nimic. Cel mai aproape au fost în 1975 când au pierdut în faţă lui West Ham finală cupei.

Cineva povestea că, având doar 12 ani atunci, s-a simţit strivit plecând de la stadion alături de maica-să. Încercând să-l consoleze, dânsa i-a arătat un moşulică de 80 de ani care plângea: „Vezi tu, omul ăsta a aşteptat toată viaţa ca s-o vadă pe Fulham într-o finală.” Povestea lui Fulham e povestea unei echipe remarcabile prin desăvârşirea cu care a reuşit să fie mediocră mai bine de un secol. Fulham a ajuns la fundul sacului în sezonul 95-96 când a terminat pe locul 17 din 24 în a patra divizie a fotbalului englez.

Un retur pentru istorie

Acum înţelegeţi de ce semifinala cu Hamburg era un eveniment de dimensiunea unei eclipse de soare. Bobby Zamora, vârful care înviase în acest sezon un sud-vestul Londrei, era dat accidentat înaintea meciului. Un examen fizic cu doar două ore înainte de start şi o injecţie în tendonul lui Ahile, l-au făcut apt pentru titularizare, deşi se vedea cu ochiul liber că a pierdut din fluenţa mişcării. Zamora marca în secunda 20 împotriva lui Wolfsburg, dar n-a probat acelaşi sânge rece în minutul 2 al partidei cu Hamburg, când, după un un-doi cu Gera, a rămas singur cu Frank Rost, pe care n-a reuşit să-l învingă. Hanseaticii au pus apoi stăpânire pe meci, mult mai autoritar decât o făcuseră pe propriul teren în tur.

La mijlocul primei reprize, lovitura liberă a lui Petric de la 25 de metri, cu o traiectorie în semn de fulger pe orizontală s-a înfipt în vinclul lui Schwarzer, deşi părea că se va opri în Hammersmith End. Englezii oftau. Bloody Petric, acelaşi vârf croat care în noiembrie 2007 pedepsea Anglia pe Wembley tot cu un şut de la distanţă.

Timp de o oră Hamburg a continuat să-şi ţină adversarul la respect. Zamora fusese schimbat şi Fulham nu dădea nici un semn că ar avea de gând să întoarcă rezultatul. Nici că ar fi fost un moment mai potrivit pentru fani să se resemneze cu ce era deja o performanţă unică în istoria clubului. Dar ce au făcut suporterii ăştia admirabili? S-au ridicat toţi în picioare şi au început să cânte: „Stand up if you still believe!” Cum putea fotbalul să le refuze fericirea unor fani cu un asemenea spirit?

Întâi Gera l-a căutat pe Davies cu minge în D-ul de la marginea careului. Galezul, de care se îndoise atâta lume pe Craven Cottage, preia subtil cu călcâiul, îşi întoarce adeversarul şi trimite mingea pe lângă Rost. Un gol de care Berkamp ar fi fost mândru. Şase minute mai târziu, Davies centrează din corner, mingea ricoşează norocos la Gera care o împinge în poartă din câţiva metri.

Unchiul Roy – nespecialul

Când a intrat la conferinţa de presă de după meci, Hodgson a avut de aşteptat câteva minute bune până când toată lumea din sală s-a oprit din aplauze. Un omagiu sincer, născut din respectul şi admiraţia pe care o breaslă întreagă de gazetari sportivi a ajuns să i le poarte unui antrenor pe care nu înţelegeau cum l-au subapreciat atâta timp. Roy Hodgson, barem cu cariera lui nomadă, are toate calităţile marilor antrenori pe care Anglia i-a dat atât de rar, dublate de un caracter de sfânt. După fluierul final, Hodgson şi-a îmbrăţişat secunzii după care a traversat terenul strângându-le mâna adversarilor prăbuşiţi pe gazon. Fără descătuşări revansarde, doar mult bun-simţ.

Cu un ochi pentru chilipiruri demn de un bijutier, Hodgson a compus o echipă glorioasă cu un carnet de cecuri care avea doar câteva file. Iată cât au costat eroii de aseară: Schwarzer – gratis, Konchesky – £2m, Pantsil -€“ £1.5m, Hangeland – £2.5m, Hughes – £1m, Murhy -€“ neconfirmat, Gera -€“ gratis, Duff – £2.5m, Etuhu -€“ £1.5m, Davies -€“ £2.5m, Zamora -€“ £4.8m. Ăştia-s oamenii cu care a plecat la drum Hodgson la sfârşitul lui iulie anul trecut, într-o campanie care debuta la Vilnius cu Vetra. Au urmat pe rând Roma, Sahtior, Juventus, Wolfsburg şi Hamburg.

Cel mai important meci din istorie

Urmează Atletico, în ceea ce GSP-ul numeşte obscen „o finală second-hand”. Apropo de discuţia de acum câteva zile, aproape c-aş zice că suntem destui, citind comentariile care remarcau aproape unanim că singurul lucru de mâna a doua din ecuaţie e autorul articolului, în care aflăm că Gera a marcat cu capul din corner, specialitatea casei (au corectat între timp). Nu poţi să cobori atât de jos nivelul scriiturii fără să te aştepţi să fii penalizat. N-ai cum! N-ar strica ceva mai puţine anchete politice şi ceva mai mulţi jurnalişti care chiar să vadă meciurile despre care scriu. Depăşind momentul, cred că avem o finală de prima mână sub toate aspectele, cu Fulham întâlnind una din echipele cu cei mai loiali fani din Europa, în ciuda faptului că au suferit atât de-a lungul istoriei. Va fi al 63-lea meci al sezonului pentru Fulham!

Barcelona eliminata de Inter Milano: cinismul bate estetica

By In Liga Campionilor

Barcelonei i-ar fi plăcut să treacă de Inter la fel ca de majoritatea echipelor care vin pe Camp Nou: sin despeinarse, cum zic spaniolii, adică fără să-şi strice frizura. Iată că Inter a ciufulit-o bine de tot.

Mourinho n-avea de gând să încheie conferinţa de presă de marţi fără să toarne un pic de vitriol peste mândria catalană: Inter, puristii fotbalului contemporan erau echipa cu un vis, Barca, discipolii lui Scaraoţchi, echipa cu o obsesie. „Ese portugues, hijo puta es” i-au cântat cules-ii care-l aşteptau la iesire, un refren pe care CR9 l-a auzit des anul asta. Oricum, o paradigmă caraghioasă pentru cine-l cunoaşte pe Massimo Moratti, care avea să-l tragă discret de mâneca pe portughez: „Finala Ligii Campionilor e mai mult decât un vis pentru noi.”

Cu Motta eliminat, Inter trece la 4-5-0

Suprins de 3-4-3-ul ultra-ofensiv pregătit de Pep, Mourinho l-a „accidentat” pe Pandev înlocuindu-l cu Chivu, salvând practic o schimbare pe care ar fi fost nevoit s-o facă foarte devreme. A fost o noapte memorabilă pentru Cristi, care rămâne singurul nostru ambasador în fotbalul mare. După primul sfert de oră, în care raportul paselor era 130 la 10 în favoarea Barçei, toată lumea avea o idee clară despre cum urma să curgă meciul. După ce Busquets a căzut de parcă l-ar fi lovit Joe Frazier, Interul a executat cu şi mai multă determinare planul iniţial: apărare ultra-aglomerată pe două linii, în sistemul 4-5-0. „In dieci si vince meglio!” obişnuia să le strige magul Hererra jucătorilor săi. Patru decenii mai târziu, Inter-ul lui Mourinho nu putea decât să spere că în zece va pierde mai greu.

86% posesie. Si cu asta ce-am făcut?

La fel ca şi cu Chelsea în semifinala de anul trecut, Barça n-a reuşit să desfacă o defensivă asfixiantă. Numerele nu spun toată povestea, vorba americanului, şi meciul de ieri e dovadă chintesenţială. 86.4% a fost posesia Barçei, în timp ce raportul paselor a fost 555 la 67. Cea mai mare parte din meci însă, Barça a tras cu gloanţe de lemn într-un Inter cu o defensivă din kevlar. Italienii au absorbit inteligent în treimea lor de teren o presiune pe care atâtea echipe au găsit-o sufocantă. A fost, trebuie spus, una din cele mai impresionante demonstraţii defensive din istoria fotbalului recent. Dacă atacul e o artă, Inter ne-a adus aminte că la fel e şi apărarea.

Pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas-pas. Pe gazonul scurt şi bine udat al Camp Noului, tiki-taka a părut un scop în sine fără acele penetrări care despică de obicei defensivele oaspeţilor. La fel de static şi absent ca în prima manşă (când statisticile au arătat că a fugit mai puțin decât Valdes!), Ibrahimovic nu şi-a justificat nici ieri prezenţa în teren. Suedezul e un fotbalist extraordinar dar pur şi simplu nu de calităţile lui era nevoie împotriva Interului. Pep n-a înţeles asta nici în tur, şi, mai grav, nici în retur. Planul B, cu Bojan si Jeffren a funcționat mult mai bine decât planul A.

Barça se trezește prea târziu

Cea mai bună echipă din lume de la mijloc în sus a avut nevoie de un fundaş ca să deschidă scorul. Servit la limita off-side-ului de Xavi, Pique i-a făcut o „veronică” ca la coridă lui Cordoba, după care împins balonul cu latul în poarta goală. 93.000 de catalani cântau din nou. Mai sunt 5 minute, hai 10 cu tot cu prelungiri. Suturile pe poartă care mai degrabă lipsiseră, vin acum la foc automat de la Messi şi Xavi. Şi, în minutul 91, Bojan găseşte până la urmă vinclul lui Julio Cesar din mijlocul careului. Camp Noul explodează degeaba. De Bleeckere fluieră henţ la o minge care-i vine în mână lui Yaya Toure dintr-un metru. Eronat, dar ce mai contează, Inter e în finală.

Ţin să dezavuez din start două idei care ştiu că vor fi repetate până la lehamite în presa de azi: neputinţa Barçei şi geniul lui Mourinho. Să le luăm pe rând.

Neputinţa.Nu atât necalificarea cât sterilitatea Barcei din primele 80 de minute, duc la concluzia că Barcelona n-a făcut destule că să se califice. E fals. Să ne înţelegem: Barça a făcut bucăţi echipe naive tactic şi defensiv că Stutttgat sau Arsenal. Cine se aştepta ca Interul să fie disecată cu aceeaşi uşurinţă e naiv la rându-i. Barça a întâlnit regina fotbalului negativ, cinic, urât. Şi ce a făcut? A marcat. O dată. De două ori. Doar că arbitrul a fluierat când trebuia să tacă. Şi ce a mai făcut? A avut două ocazii uriaşe la şutul lui Messi din prima repriză şi devierea cu capul al lui Bojan. Să recapitulăm: în faţa uneia din cele mai ermetice defensive din istoria fotbalului, şi nu zic vorbă mare, Barca a marcat de două ori şi şi-a creat încă două ocazii clare. Vi se pare puţin?

Geniul. O spun din start: Mourinho a pregătit impecabil ambele manşe. A înţeles că nu poate controla mingea împotriva catalanilor, aşa că a controlat spaţiul. Când toată lumea pleda pentru un gardian la Messi sau la Xavi, Mourinho a rămas fidel apărării în zonă. „Nu suntem la baschet să ne apărăm om la om”. Până la urmă, portughezul a înţeles că kriptonita catalanilor e o apărare foarte joasă, aglomerată, cu cele două linii defensive lipite aproape una de alta. Aşa se face că Barça trebuia să treacă mereu de 10 jucători, toţi cu faţa la minge.

Dar vă rog nu credeţi Truman show-ul regizat de presa noastră leneşă. După tur, Andrei Niculescu a avut grijă să ne explice cât de specială a fost tactica portughezului şi cât de bine au funcţionat surprizele pe care i le-a pregătit lui Pep. Mourinho l-a contrazis chiar la conferinţa de presă de marţi: „Toata lumea aștepta o surpriză, dar câteodată surpriza e că nu e nici o surpriză. N-am schimbat absolut nimic. Echipa avea nevoie de un mesaj de încredere.” Astăzi, acelaşi registru encomiastic folosit de Andrei: Mourinho a mizat pe cartea câştigatoare şi e iar în finală. Cum ar fi arătat cronica dacă nu se dădea henţ în prelungiri? Simplu, tăiam Mourinho şi băgam Pep. Avantajele jurnalismului prefabricat.

Mourinho n-a avut un plan revoluţionar, ci unul curat, simplu, machivellic chiar. Să anuleze handicapul de îndemânare printr-o apărare compactă, extrem de compactă. Vă zic o chestie pe care am învăţat-o de la poker: de fiecare dată când faci ceva care îl enervează pe adversar, înseamnă ca faci ceva cum trebuie. Cheia a stat la jucătorii interisti care au executat acest plan cu o precizie şi o determinare sublimă. E uşor să spui că Inter a parcat autobuzul şi pentru mulţi dintre privitori va fi fost un meci anost, de nivelul Ligii I. Dar cei care înţeleg fotbalul vor şti nivelul efortului şi coordonării pe care îl presupune un mecanism defensiv atât de eficient. N-o fi plăcut ochiului, nu pentru asta plăteşte lumea biletul, dar a fost o lecţie de apărare emfatică din partea Interului. Acea paradă a lui Julio Cesar a fost, pentru mine, la fel de frumoasă ca oricare din golurile lui Messi cu Arsenal.

A fost Interul echipă mai bună? Merita să ajungă în finală? Probabil că nu, dar vorba lui Will Munny, personajul lui Clint Eastwood în Unforgiven: deserve’€™s got nothing to do with it.

Liverpool pierde în deplasare, de ce nu ne miram?

By In Europa League

Liverpool a făcut încă un meci mizerabil în deplasare, fiind învinsă de o echipă care nu mai câştigase în Europa din august 2009. Iertaţi-mă că nu scriu o cronică întreagă, dar a fost un meci plictisitor ca o meditaţie la chimie. Liverpool a reuşit să fie mai mediocră decât de obicei, reprimandu-şi orice intenţie de juca ofensiv. Fără Torres, cormoranii sunt la fel de periculoşi ca Stoke. Apropo de Nando, Mancini a sugerat public pentru prima dată că City au £50m puşi deoparte şi un salariu săptămânal de £200 de mii pentru a-l aduce în Eastlands.

Fanii vor mai mult de la N’Gog, dar dacă el e omul pe care-l aştepţi să decidă calificarea într-o semifinală europeană, e clar că ai greşit pe undeva. Francezul e un puşti de 21 de ani, adus cu £1.5m, şi livrează exact ce te-ai aştepta la banii ăştia -€“ adică nu prea mult. Calificarea nu e nici pe departe jucată, să nu uităm că fundaşii centrali ai spaniolilor sunt de-a dreptul caraghioşi, dar cineva va trebui să-i încerce pe Anfield ca să le dea şansa să greşească. Dacă Liverpool ratează finala, n-aş vrea să fiu acolo când se va trage linie după acest sezon. Vara îi prinde pe „cormorani” având nevoie de jucători noi, de un antrenor nou, de proprietari noi şi de un stadion nou. Însă cu Torres, Gerrard şi Benitez pe picior de plecare, Liverpool îşi vede dizolvate ambiţiile de a îşi păstra poziţia în elită.

Partea bună acestui meci e că mi-a dat şansa să aflu mai multe despre Atletico, o echipă fermecătoare despre care am să scriu mai multe în ajunul returului de săptămâna viitoare.