Europa

Meciul cu Bayern încheie o săptămână în care sezonul lui Man U s-a dezintegrat aproape total. Câteva gânduri despre ce s-a întâmplat aseară:

Un meci absolut ciudat, prea ciudat chiar şi pentru clişeul unui „game of two halves”! Man U a început seara ca prinţ şi a terminat-o ca broscoi. Am văzut în prima repriză acelaşi Bayern constipat care a pierdut tur-retur cu Bordeaux. Francezii au ieşit, zie germans, care au deja 4 eşecuri în acest sezon din Ligă, sunt în semifinale. Cum a ajuns Bayern cu o apărare atât de dezordonată până aici, asta nu mai pricep.

Deja-vu. O dublă manşă croită după acelaşi tipar ca Bayern – Fiorentina: gol în prelungiri pe Allianz Arena, gol decisiv Robben în deplasare. Acelaşi Robben despre care Sir Alex spunea anul trecut pe când juca la Real: „Ar fi Robben, singurul care le poate da ritm, dar nu e foarte curajos”. Pentru o aripa „timidă”, Robben a prins un voleu a naibii de curajos, o capodoperă balistică. La fel ca la voleul lui Zidane, în timp ce balonul centrat coborâ, am avut timp să ne imaginăm lovitura perfectă, doar ca s-o vedem executată în secunda următoare. Biomecanica loviturii olandezului merită (şi probabil va fi) studiată la Universitatea din Amsterdam.

„Nici o şansă!”. Asta spunea ieri Ferguson despre posibilitatea recuperării lui Rooney în timp util. Classic Fergie! A fost desigur o strategie de adormire a presei, căci după ce jurnaliştii au plecat de la Carrington, Wazza a jucat într-un 11 la 11 şi s-a antrenat intensiv pe bicicletă. Faptul că SAF a ales să înceapă cu el chiar şi într-un picior, e edificator pentru câtă încredere are în Berbatov, atacantul pe care a platit £30m.

„Faint heart never won fair lady!” e una din expresiile preferate ale lui Fergie. Altfel spus „no guts, no glory”. El a riscat enorm începând cu Rafael, Gibson, Nani şi Rooney şi toţi au avut un rol decisiv în golurile lui United. Pe cât de ştearsă sâmbătă cu veteranii în teren, pe atât de efervescentă a fost Man U în prima repriză fără ei. Iuţeala şi energia de pe benzi aproape că a fost de ajuns. Aproape.

Nani a fost colosal aseară. Şi nu mă gândesc la goluri cât la travaliu. Orice s-ar spune, nu l-am văzut niciodată pe CR7 ameţind pe Old Trafford de la efortul depus. Şi totuşi, United-ul de anul trecut, cu Ronaldo şi Tevez, n-ar fi îngăduit niciodată o asemenea chiflă .

Ţapii ispăşitori.Rafael a arătat aseară că nu e cu mult mai inteligent decât tizul sau din Testoasele Ninja: ambele galbene, acel şut când trebuia să-i paseze lui Rooney, plasamentul la primul gol al nemţilor şi felul în care a ieşit de pe teren. Cred că pentru el hairdry-erul se va transforma în wind-tunnel. Carrick a făcut încă un meci mizerabil, al câtălea oare sezonul ăsta?

Greşelile se plătesc. Man United a ieşit din Ligă pentru ca a greşit mai mult decât Bayern. A greşit Neville când s-a apucat de handbal la Munchen, a greşit Fergie când a vrut să-i umilească pe nemţi la ei acasă cu o schimbare ofensivă, a greşit Rafael ca nu şi-a reprimat instinctele de favelă, a greşit Carrick că n-a stat ca lumea pe picioare.

Două reprezentaţii opuse ale Barçei în sferturi: un cor pe mai multe voci la Londra şi un recital Messi la Barcelona

Arsenal avea cotă 8 în returul cu Barça, o cifră neverosimilă pentru o echipă care se bate la titlu în Premier League. Chiar dacă nici casele de pariuri şi nici jocul din tur nu le dădeau prea multe şanse, fanii tunarilor şi-au adus aminte de victoriile nescontate din trecut: semifinala de Cupa Cupelor cu Juve din 1980, finala aceleiaşi competiţii împotriva Parmei în ’94, sau mai recent, deplasarea pe Bernabeu din 2006.

Cu jumătatea mai bună a echipei în cârje, tunarii şi-au legat speranţele de iuţimea puştiului care aleargă mai bine decât loveşte mingea. Cele 20 de minute de pe Emirates din tur, cântăriseră evident mai greu decât un întreg sezon mediocru. N-a mai contat nici că Walcott nu mai făcuse un meci mare ca titular de câţiva ani buni. Dacă eram la fotbal american majoretele londoneze ar fi cântat: „Theo Walcott, he’€™s our man, if he can’€™t do it, no one can!” Guardiola a marşat la circul mediatic orchestrat de presă engleză, pentru a muta presiunea de la echipa sa pe umerii lui Walcott. Pep l-a măgulit pe mijlocaş remarcându-i viteză uimitoare, dar hai să fim serioşi, cât de îngrijorat poţi să fii în privinţa lui Walcott când îl ai pe Messi în echipă?

Dacă ar fi să împrumutăm termeni simfonici, returul a început domol că un adagio faţă de intensitatea de prestissimo veritabil a turului. Messi putea deschide scorul în două rânduri, dar suturile sale au ocolit de puţin poarta lui Almunia. După un sfert de ceas în care abia atinsese mingea, Arsenal a părut că-şi va călări norocul la fel ca în tur, marcând la prima fază de atac. Diaby a recuperat în cercul de la centru, l-a găsit pe Walcott care ţâşnise de la limita offside-ului, lăsându-l pe puştiul lui Arsenal singur cu Valdés. Dintr-o poziţie în care cei mai mulţi ar fi şutat, Theo a ales să îi paseze lui Bendtner, o decizie chestionabilă, şi ca idee, şi ca execuţie. A ieşit bine până la urmă, mai ales datorită tenacităţii danezului.

Pişcaţi în punctul de onoare, vorba lui Arghezi, catalanii n-aveau de gând să îngăduie încă o anomalie ca cea de pe Emirates. Trecuseră doar două minute când Messi a făcut un un-doi perfect cu Silvestre după care a şutat cu o viteză pentru care putea să-şi piardă permisul – 105 km/h. Peste un sfert de oră Abidal scapă singur pe flancul stâng, centrează slab dar balonul ajunge fortuit la Pedro, spaniolul îi aşază mingea lui Messi care vine din spate finalizează simplu. Tot Messi a ciupit delicios mingea peste Almunia pentru 3-1 şi calificarea era rezolvată încă de la pauză. Trecuseră deja două săptămâni întregi de la ultimul hattrick, nepermis de mult.

Cu lecţia învăţată din tur, Barcelona a anesteziat jocul în partea secundă. După o oră, catalanii aveau aproape de trei ori mai multe pase reuşite decât londonezii (345-132). Doar incontinentul Messi a părut să nu fie informat de strategia Barçei, aşa că a continuat să hârjonească o defensivă care pur şi simplu nu l-a putut ţine în frâu. La golul patru, venit în ultimele minute, am văzut la Messi ceva din geniul ludic al lui Georgie Best, acel nărav de a complica o fază doar pentru că e prea uşor să marchezi singur cu portarul. Unu la unu cu Almunia din poziţie centrală, Messi a intrat în unghi, i-a împletit picioarele lui Vermallen şi i-a dat lui Almunia ceea ce pe maidan se cheamă atât de explicit…€“ craci.

După meciul din tur, am văzut mulţi gooneri criticându-l pe Messi, un bau-bau supralicitat în opinia lor. Nici măcar nu marcase, acest argentinian făcut mare de fundaşii mediocrii din Primera. Absenţa sa de pe lista marcatorilor a fost însă o pistă falsă. Messi, beneficiind de o dexteritate electrizantă, ţine ocupaţi mereu trei-patru adversari. Prin simplă mişcare în teren argentinianul a eliberat spaţii imense pentru colegii săi pe Emirates. Pe Camp Nou, Xavi et co i-au întors serviciul. Or, în forma în care e acum, Messi e de neatins. Poţi să-l tragi de tricou, să-i pui piedică sau să i te sui în spate, dar de oprit nu-l opreşti. Silvestre a încercat şi a semănat cu un amărât care crede că poate să stingă un vulcan cu o stropitoare.

Pe Barça o aşteaptă Inter-ul lui Mourinho în semifinale, o dispută aproape maniheistă între ceea ce brazilienii numesc futebol arte şi futebol de resultados. De care parte va fi Barça ştim dintr-o declaraţie a lui Pep, evanghelistul fotbalului pur:

„Pentru mine, totul are sens, efortul, munca, planificarea, concentrarea si disciplina au sens doar dacă le faci pentru oameni. Maniera în care jucam e mărturia respectului nostru fata de oamenii care plătesc bilete sau plătesc ca să vadă meciurile noastre la tv. E o filozofie a fotbalului, fie ca pierdem sau câștigam. Vrem să vă arătăm fotbalul în care credem noi.”

„O să jucăm la fel cum am jucat şi până acum” anunţa Wenger în dimineaţa meciului, în faţa unei audienţe care ridica din sprâncene. Puţini l-au crezut. Ar însemna să fii un pic inconştient că să-ţi închipui că poţi să pui probleme Barcelonei atacând-o. E că şi cum te-ai bate cu mâinile goale cu un samurai.

Repriza in care s-a inclinat terenul

De când mă uit la fotbal, nu mi-a fost dat să văd o echipă luată pe sus mai abitir decât a fost Arsenal în prima jumătate de oră. Superioritatea Barçei a fost atât de pătrunzătoare încât a redus-o pe Arsenal la nivelul lui Scunthorpe. Prima ocazie a venit în secunda 40, primul şut pe poartă 30 de secunde mai târziu. Fazele au curs la poarta lui Almunia de parcă am fi urmărit rezumatul unui meci care deja se jucase. Într-un atac prelungit la capătul primului sfert de ceas, Barça avea să tragă pe poartă de cinci ori, mai mult decât a făcut-o Arsenal în întreaga partidă. Şi totuşi, cumva, nu mă puneţi să explic cum, Arsenal a ieşit din acest calvar plină de cucuie, dar fără capul spart. 0-0 la pauză, după o repriză în care Barcă a avut posesie 70% şi a şutat de şapte ori pe poartă. Nimeni în istoria Emirates-ului, şi probabil nici a Highbury-ului, nu monopolizase posesia într-o manieră atât de jenantă pentru gazde. Asta e tiki-taka-ul hipnotic care face din această Barcelonă, una din marile echipe ale istoriei, după Real-ul anilor ’50, Ajax-ul anilor ’70 si Milanul lui Arrigo Sacchi!

Imediat după pauză, Ibrahimovic scapă din marcajul lui Song, urmăreşte pasa lobată a lui Pique şi îl lobează la rându-i pe Almunia. Trecuseră 23 de secunde de la reluare. Ceva mai târziu vine şi bisul – pasă lobată peste apărare, Ibra scapă din marcaj, doar că de data asta are timp să preia şi să șuteze cu sete pe lângă Almunia. Dacă suedezul ar fi fost la fel de clinic şi în prima parte, calificarea ar fi fost rezolvată.

Viteza arzătoare a lui Walcott o ţine pe Arsenal in joc

They think it’s all over, e poate cea mai celebră replică din folclorul fotbalistic britanic. Barça credea că s-a terminat. Wenger însă a avut inspiraţia să facă singura mutare care mai putea da peste cap un mecanism atât de bine lubrifiat -€“ l-a băgat pe Walcott, un velocista prin excelenţă, care după câteva minute de la intrare s-a desprins de Maxwell şi a şutat mai degrabă slab, dar de ajuns cât să-l învingă pe Valdés.

Un pic iritată de obrăznicia adversarei, Barça n-a reușit să revină la ritmul pe care îl dictase până în acel moment. Cu cinci minute înainte de final, Bendtner judecă foarte inteligent o centrare deviată, şi îi pasează cu capul lui Fabregas, care rămâne singur cu Valdés; Cesc pendulează pregătindu-şi voleul dar Puyol, venit din spate, îi agăţă piciorul în aer. Penalty şi roşu (cam mult) pentru Puyol. Fabregas ia mingea, o așază, şi în timp ce îşi face paşii are privirea unui are privirea unui matematician care încearcă să rezolve o ecuaţie contratimp. Se vede că răsfoieşte în minte toate opţiunile pe care le are. Alege să şuteze tare, cu ristul, o execuţie care are ceva din revolta puştiului alungat de clubul pe care a fost crescut să-l iubească.

Arsenal v Barcelona

Cum a ajuns Arsenal sa fie sufocată pe Emirates?

Explicaţia stă în autismul tactic cu care Wenger a abordat partida. Francezul n-a învăţat nimic din lecţiile echipelor care învinseseră Barça sezonul asta, el ştia una şi bună, că Arsenal are datoria să câştige frumos. Or când încerci să câştigi frumos cu Barça, rişti să pierzi şi mai frumos. Pentru statisticieni, Barcelona a avut de doua ori mai multe pase reușite decât Arsenal, 533-265!

Catalanii au probleme când întâlnesc echipe care ţin liniile aproape una de cealalată (Atletico Madrid), care se apără aglomerat (Rubin Kazan) şi care le pun mijlocaşii într-o cămaşa de forţă (Sevilla). Arsenal a făcut totul de pe dos: a lăsat un hectar între apărare şi mijloc, a jucat cu trei vârfuri şi, cel mai grav, i-a lăsat spaţiu lui Xavi, nepunandu-i nici un gardian. Wenger nu putea să o ajute mai mult pe Barça decât dacă le lăsa catalanilor şi nişte sticle de bere la gheaţă în vestiar.

A două greşeală a fost prezenţa lui Fabregas în primul XI. Testul fizic la care a fost supus Cesc în ziua meciului n-a implicat atingerea balonului, iar decizia asupra titularizării lui a fost luată abia după încălzire. Influenta lui asupra jocului a fost limitata serios de condiția fizica precara. Concret, Xavi a dat de trei ori mai multe pase reușite decât Fabregas, care e văzut drept urmașul său natural la națională. Forţându-l pentru un meci, Wenger s-ar putea să-l fi pierdut pentru restul sezonului. Fabregas a ieşit în cârje de la vestiar, mărturisind că se teme că şi-a rupt piciorul.

2-2 inseamnă practic că Arsenal e obligată să bată pe Nou Camp, ceea ce ar fi un mic miracol. Dar ceva îmi spune că „tunarii” şi-au consumat deja miracolele pentru sezonul in curs, căci cum altfel să ieşi cu un egal dintr-un meci pe care puteai la fel de bine să-l pierzi cu 7-2?

Doar un gând despre meciul de ieri. Minutul 70. Ai 1-0 în deplasare, dar adversarul simte miros de sânge şi vine peste tine. Ce faci? Scoţi un mijlocaş care excelează in pressing şi bagi un atacant cu glezna fină? This can’€™t be right. Foarte ciudată mutarea lui Fergie! E clar că a simţit că e loc de încă un gol, dar fapt e că şi-a lăsat echipă să se apere cu un om mai puţin. Dacă e cineva care merită hairdryer-ul, e Bătrânul Nas Roşu însuşi.