Luați-vă jumătate de oră din timp pentru acest documentar excelent care captează tensiunile și frustrările vieții de arbitru la cel mai înalt nivel. E povestea suedezului Martin Hansson, care deși și-a sacrificat familia în dauna arbitrajului, va rămâne în memoria colectivă drept arbitrul care n-a văzut hențul lui Henry.
Corintenii londonezi
*am scris acest text în ianuarie 2009 pentru EVZ, când încă îmi închipuiam că angajamentul cu Talentul Anului înseamnă ceva. Fără să-l citească, Matei Udrea, care e acum redactor-șef adjunct, cred, la Prosport, mi-a reproșat că ii lipsesc anumite detalii de culoare. Rușinat de rușinea lui, l-am rugat să recitească textul pentru tot ce imi cerea el sa adaug era deja acolo. Mi-a răspuns că e adevărat dar, de fapt, textul e slab, și nu știa cum sa mi-o spună. I-am spus că nu vreau sa fiu o povară pentru nimeni și asta a fost.
Undeva într-o suburbie din sud-vestul Londrei se ascunde o felie din istoria fotbalului: Corinthian Casuals. Fondat în 1882, Corinthian FC avea să devină cel mai faimos club de amatori din lume. Nu e nimic peiorativ în amatorismul clubului, ci doar o trimitere către începuturile romantice ale jocului. Numele nu e împrumutat de la vechea cetate greacă, ci de la un arhaism al limbii engleze care se referă la „un om al modei şi al plăcerii”.
Primii jucători erau gentlemeni desăvârşiţi care refuzau să fie remuneraţi şi nu vedeau rostul comepetiţiilor. Legenda spune că ratau până şi penaltyurile care li se acordau, convinşi că un gentleman nu îşi poate lovi deliberat adversarul. Şi încă ceva: erau cei mai buni. De fapt, erau atât de buni încât în 1894, naţionala Angliei a aliniat un XI compus doar din „corinteni”.
Turneul lor brazilian din 1910 a inspirat formaţia Corinthians Paulista să le împrumute numele iar Charles Miller, omul creditat cu aducerea fotbalul în Brazilia, a jucat într-o vreme pentru ei. Chiar şi echipamentul alb al lui Real Madrid a fost introdus în onoarea „corintenilor”. Pentru statisticieni, Corinthians sunt trecuţi în dreptul celei mai umilitoare înfrângeri din istoria lui Manchester United – un 11-3 în 1904.
Astăzi Corinthians ocupă locul 17 în cea de-a şaptea divizie din Anglia. Înainte să ridicaţi din sprâncene, ţineţi cont că amatorismul s-a păstrat. De la jucători până la preşedintele clubului, nimeni nu primeşte o liră. Ceea ce e mai vrednic de apreciere decât s-ar putea crede, într-o divizie în care un fotbalist ia şi 500 de lire pe săptămână.
Pare suprarealist când vii din ţara stenogramelor şi valizelor, dar băieţii ăştia, tâmplari şi faianţari în timpul săptămânii, vin sâmbăta la stadion doar dintr-o pasiune pură pentru jocul de fotbal. Clubul se finanţează doar din vânzările de bilete şi cele de la bar unde lumea se adună după meci pentru o halbă de Fosters. E un club care supravieţuieşte prin încăpăţânarea anacronică de a nu renunţa la aspiraţiile şi valorile fotbalului de acum un secol.
Stadionul nu are nimic din arhitectura contemporană a marilor arene londoneze, ci mai degrabă o notă artizanală. Turnicheţii sunt de la vechea piaţă de flori din Chelsea, copertinele tribunelor de la fostul gard al Woking FC iar cele trei rânduri de scaune au fost ale AFC Wimbledon în anii ’80. Poate părea o încropeala pauperă, dar pentru o echipă care timp de 106 ani s-a plimbat pe terenurile Londrei ajungând să joace chiar în parcuri, e o binecuvântare.
I-am prins pe Corinthians într-o zi bună, dezmembrând ultima clasată – Crowborough Athletic, într-un meci care i-a eliberat de presiunea retrogradării. A fost un joc fizic mai mult decât orice, cu mingi lungi aruncate pe vârfuri, aşa cum era fotbalul insular acuma câteva decenii. Dacă ar fi să găsesc un reper cu orice preţ, aş zice că Cetate Suceava i-ar alerga bine de tot pe Corinthians.
O primă repriză absolut lipsită de faze de poartă s-a încheiat şutul în diagonală de la 20 de metri al lui Joe Funicello care s-a oprit în plasa porţii oaspeţilor. Produs al Academiei Salernitana, Joe a jucat pentru New York Red Bulls înainte să traverseze Oceanul în căutarea unui contract profesionist. Săptămâna asta tocmai refuzase o bursă de la LA Galaxy – ştie că fotbalul adevărat e în Anglia.
Repriza secundă a curs într-un singur sens, cu „corintenii” marcând la aproape fiecare fază de poartă. 5-1 şi Corinthians pun trei puncte între ei şi zona retrogradării. La meci au asistat 104 spectatori şi ştiu asta pentru că îngrijitorul terenului are şi misiunea de a da o tură şi a număra privitorii. Willie mi-a mărturisit că uneori pune şi câinii la socoteală că să dea bine în ziarul de a doua zi.
Finalul partidei m-a găsit îngheţând în peluza improvizată alături de o duzină de „moşulică” nostalgici. „Fotbalul nu e fotbal dacă nu e jucat într-o zi geroasă de ianuarie pe un teren mlăştinos” mi-a zis unul din ei.
Fotbal bun – part 4
Editia “when they were young”.
Primul interviu al lui Giggsy:
Primul interviu al lui Becks:
Debutul lui Milner in 2002:
Good Night and Good Luck
Diseară la 22:15 pe TVR1, un film despre jurnalismul adevărat:
Our history will be what we make it. And if there are any historians about fifty or a hundred years from now, and there should be preserved the kinescopes for one week of all three networks, they will there find recorded in black and white, or color, evidence of decadence, escapism and insulation from the realities of the world in which we live. I invite your attention to the television schedules of all networks between the hours of 8 and 11 p.m., Eastern Time. Here you will find only fleeting and spasmodic reference to the fact that this nation is in mortal danger. There are, it is true, occasional informative programs presented in that intellectual ghetto on Sunday afternoons. But during the daily peak viewing periods, television in the main insulates us from the realities of the world in which we live. If this state of affairs continues, we may alter an advertising slogan to read: LOOK NOW, PAY LATER. (Edward R. Murrow)
Tolo n-o fi mancat usturoi, dar GSP-ul miroase
Una din rezoluţiile începutului de an a fost să evit să mai scriu despre pseudo-gazetăria de sport de la noi. Când ai în faţă un maldăr de bălegar, devine redundant să tot spui că pute. Da, mahalagismul deversat în cotidianele de sport cu greu se mai poate numi jurmalism, da, presarii de azi sunt incompetenți şi venali, dar n-aveţi nevoie să vă spun eu toate astea. Le ştiţi, şi îmi place să cred că v-aţi făcut canale alternative de informare, preferabil occidentale.
Nu voiam deci să mai scriu despre cât de jos a coborât presa sportivă. Dar articole precum cel al lui Cătălin Tolontan de astăzi, încă mă revoltă. E prea mult! Textul se înscrie în propaganda bine-cunoscută - patronul nu se amestecă în conținutul editorial (nu asta e logica supapelor din stenogramele lui Vântu?), suntem curaţi ca lacrima şi mai ales, nu suntem tonomate! Greu de înţeles de ce e nevoie să repeţi asta la fiecare două săptămâni. În orice caz, regularitatea acestui tip de articole le împiedică să mai capteze în mod legitim atenţia.
Ce deranjează e finalul, asumarea neruşinată a regulilor impuse de unul din cele mai bune manuale americane de etică jurnalistică. Când face asta, Tolo seamănă cu Samuel L. Jackson în Pulp Fiction, care le cita victimelor din Biblie înainte să le tragă un glonţ în cap.
E mai greu să pretinzi că aderi la un anume set de valori, când conduci o organizaţie care îl terfeleste deliberat şi constant. Orice cititor cu capul pe umeri care citeşte întâi poziţia lui Tolo, apoi deschide pagina principală a Gazetei se confruntă cu ceea ce în termeni psihologici se cheamă disonanţă cognitivă. El aşteptă şampanie şi primeşte moare de varză.
E mai greu să spui că esenţa jurnalismului constă în disciplina de a verifica, când îl dai pe titularul Zicu în afară lotului în ziua meciului, având drept unică sursă un patron cu intenţia clară de a induce în eroare. E mai greu să spui că jurnaliştii pe care-i conduci se străduiesc să facă lucrurile importante interesante şi relevante, când ei scriu o zi întreagă despre bătaia cu săbii din discoteca din sat. În fine, e mai greu să spui că prima obligaţie a jurnalismului e adevărul, când nu eşti nici măcar în stare să traduci o ştire cum trebuie. Exemple tot sunt, înainte puneam la bookmarks gafele gesepiste, dar au devenit atât de frecvente încât nu mai are nici un haz.
Ce rămâne e fractura vădită între ce vrea Tolo să ne convingă că e GSP-ul şi ce vedem în fiecare zi că e – o fiţuică nocivă care respectă o singură regulă, cea a profitului făcut cu orice preţ.