Vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a șaișpea.
Blackpool – Man United a fost anulat din cauza ninsorilor crunte din nord-vestul Angliei și a faptului că terenul gazdelor nu beneficiază de încălzire subterană. 1 down, 9 to go.
Rusia şi Qatar vor fi gazdele Campionatului Mondial din 2018 şi 2022. Meritau?
Deserve ain’t got nuthin’ to do wit’ it. N-a câştigat cine merita să câştige, a câştigat cine trebuia să câştige. La fel că în Chile ’62 la fel ca în Argentina ’78. Ca să înţelegeţi ce înseamnă asta, trebuie să înţelegeţi cine e FIFA cu adevărat.
FIFA e o organizaţie gangsterească, condusă la vârf de mafioţi în costume italieneşti, mafioţi care „nu mai împuşcă, nu mai rachetează, dar fac bani de unde nu ştie nimeni”. Problema e că în general, mafioţii sunt căutaţi de guvern. În fotbal e invers, guvernele stau capră în faţa FIFA, care pentru a acorda un Mondial unei ţări, îşi ia garanţii că atât ea cât şi sponsorii, vor fi scutiţi de orice fel de impozite pe teritoriul ţării respective. Dacă Anglia ar fi câştigat concursul pentru 2018, ar fi fost nevoită să adopte o excepţie legislativă prin care FIFA, Coca Cola sau Visa să nu intre sub incidenţa legilor engleze de spălare de bani.
Şi nu în ultimul rând, FIFA e o organizaţie profund coruptă. Sunday Times a demonstrat că doi membri ai Comitetului Executiv erau dispuşi să îşi vândă voturile. BBC-ul a demonstrat că alţi trei membri au primit mită în valoare de milioane de dolari pe perioade lungi de timp. Ăştia sunt oamenii care au votat ieri.
Acceptând toate astea, cui avea să dea FIFA Mondialele din 2018 şi 2022, decât celor mai corupte candidate şi celor mai capabile să genereze bani pentru FIFA? Pieţe emergente, vasăzică.
Rusia. Un „stat mafiot” conform ultimelor documente WikiLeaks, un stat în care jurnaliştii mor împuşcaţi în cap. Marea problemă a Rusiei, în contextul în care până în 2018 unu din patru jucători va fi de culoare, e rasismul. Când Odemwingie a plecat de la Lokomotiv, fanii au pregătit un banner cu o banană pe care scria „Thanks, West Brom”. Există şi destule înregistrări cu fani moscoviţi scandând „Sieg Heil” la derbyuri.
Un alt argument împotriva Rusiei, ar fi că o ţară cu 9 fusuri orare e prea mare pentru a organiza o competiţie. Dar suprafaţa în care se vor desfăşura meciurile nu va fi mai mare decât cea din Africa de Sud.
Una peste alta, pot să mă împac cu Rusia, deşi are destule schelete în dulap. Mi-ar fi plăcut Anglia, normal, sau măcar Spania/Portugalia, dar Rusia nu e o algere de-a dreptul odioasă. Sigur, au de construit 9 stadioane aproape de la zero, au de investit în infrastructura substandard, dar acolo chiar vorbim de o moştenire. Rusia are o tradiție, are pedigree fotbalistic, iar fundația pe care o va pune Mondialul ii va ajuta să dezvolte acest pedigree.
Qatar. Dacă Rusia nu e o alegere odioasă, ei bine, Qatar-ul e. Un furnal aşezat in the middle of fuckin’ nowhere, o țară fără nici un fel de cultură fotbalistică. Raportul FIFA de săptămâna trecută, evalua Qatarul drept singura candidatură „de mare risc”, din cauza temperaturilor care ajung la 50 de grade în iulie. Ei promit că stadioanele vor fi ventilate, dar dacă nu reuşesc să ventileze întreaga ţară, Mondialul va fi un calvar pentru suporterul de rând.
Cum e Qatarul, până la urmă? E o ţară de mărimea Dobrogei cu o populaţie mai mică decât a Bucureştiului. Trei sferturi din populaţie e formată din imigranţi. Are un singur oraş mare, Doha, restul ţării fiind practic o suburbie a acestui oraş. 10 din cele 12 stadioane vor fi înghesuite într-un spaţiu cu o rază nu mai mare de 30 de km. Ce se va întâmpla cu stadioanele astea după ce caravana va pleca? Cui îi pasă?
Qatarul e o ţara musulmană, cea mai liberală din zonă islamică, dar totuşi o ţara musulmană. Consumul de alcool în spaţii publice nu e interzis, dar nici agreat, la fel cum nu sunt nici pantalonii scurţi sau semnele de afecţiune în public. Aş bănui că toate aceste nesicronizari culturale se vor regla până în 2022, mai ales că Qatarul a promis deja că va permite consumul de alcool cât şi participarea Israelului.
După toate astea, cum a putut FIFA să acorde 2022-ul Qatarului? Răspunsul e simplu: pentru că sunt cea mai bogată ţară din lume, după produsul intern brut pe cap de locuitor.
În 1950, Qatarul mai avea doar 16.000 de locuitori şi părea o ţară blestemată, un deşert secetos fără nici un fel de resurse naturale. La început a venit petrolul, iar mai târziu gazul. Qatarul are cel mai mare rezervor de gaze naturale din lume.
În 40 de ani, cât vor mai dura rezervele de gaz, oamenii ăştia trebuie să-şi construiască o ţară. Pentru asta i-au adus pe nemţi să le facă autostrăzile, iar pe americani i-au invitat să deschidă filiale ale celor mai bune universităţi. De la Blatter et co n-au avut nevoie decât să împrumute un pic Mondialul. All in the game, yo.
Pentru o mărturie autentică a ceea ce înseamnă Qatarul, vă recomand execentul interviu al lui Mihnea Măruţă cu un român care se ocupă de festivalul de film din Doha.
Gazeta Sporturilor avea azi 23 de reclame pe pagina principală.
Tom Bowman, vicepresedinte, Strategy&Operations, Global Advertising Sales, BBC Worldwide, pentru HotNews.ro:
Credem ca audienta este pe primul loc, înaintea publicitarilor. Tipurile de publicitate pe care le acceptăm nu vor interfera niciodată cu experiența întrării pe site și accesării informației oferite. Nu folosim publicitate intruzivă, nu permitem o aglomerare de mesaje publicitare ieftine.
Încercam sa ne păstram poziția brandului nostru pe piață. Si credem, într-un fel, că mai puțin înseamnă mai mult. Credem ca multe website-uri încearcă un pic prea mult, uneori fac prea multe în favoarea publicitarilor și în detrimentul experienței vizitatorilor.
Cătălin Tolontan, director general al Gazetei Sporturilor:
Suportul informației devine mai puțin important, esențial este un model de business echilibrat și un conținut care să meargă acolo unde merg noile obiceiuri de consum ale publicului.
Matt Kelly, Trinity Mirror digital content director:
Advertisers and commercial partners want engagement from the customer online. Which is what, I think, makes it something of a crime when a newspaper with rich, long-established values decides to chuck those values overboard in favour of a massive disengaged audience.
I think it is editorial prostitution and long-term commercial suicide.
Scriu cu o oarecare întârziere despre clásico, pentru că am aşteptat că serotonina să revină la parametri normali. Privind meciul la pub (sună englezit, dar chiar am pe aproape un pub care serveşte Guinness la halbă) mi s-a întâmplat un lucru ciudat: în tot fumul de ţigară, ciocnitul de halbe şi banterul inerent au fost câteva minute aproape hipnotice, fixate de acele două călcâie consecutive, în care hărmălaia s-a oprit. N-a spus-o nimeni dar o gândeam toţi: „Frate, tu vezi ce se întâmplă?”
Toţi am avut senzaţia că suntem martori la ceva unic, care se întâmplă la un alt nivel decât norma cu care eram obişnuiţi. A doua zi, am revăzut meciul, am citit cronicile, şi bănuiala mi s-a confirmat: fusese cea mai vădită demonstraţie colectivă de superioritate din fotbalul modern, comparabilă doar cu primele 20 de minute din turul cu Arsenal. Pure fuckin’ class, nec plus ultra, caviarul Beluga al fotbalului.
Într-un articol excepţional, despre care unii au spus că e cea mai bun bucată de jurnalism sportiv american, David Foster Wallace definea ceea a intrat în jargonul tenisului drept „Federer moments”:
„Almost anyone who loves tennis and follows the men’s tour on television has, over the last few years, had what might be termed Federer Moments. These are times, as you watch the young Swiss play, when the jaw drops and eyes protrude and sounds are made that bring spouses in from other rooms to see if you’re O.K.
The Moments are more intense if you’ve played enough tennis to understand the impossibility of what you just saw him do.”
Acelaşi lucru se întâmplă de câţiva ani cu Barça. Viziunea lui Xavi, flerul lui Messi sau autoritatea lui Puyol furnizează împreună ceea ce s-ar chema „momentele Barça”. El Clásico a fost o supradoză de astfel de momente. David Villa, Messi şi Xavi au primit toţi 9 în L’Equipe, o notă pe care francezii o dau o dată la câţiva ani.
Pentru un neutru, fotbalul nu poate fi cu mult mai frumos decât a fost luni seară. Dar ce neutru mai sunt eu, când îmi place atât de mult echipa asta?
În primul rând, îmi place Barça pentru că e o instituţie construită pe mândria rezistenţei anti-fasciste. Îmi place aluzia la democraţie a sistemului cu socios şi faptul că directorii clubului nu sunt plătiţi pentru munca lor. Îmi place ideologia din spatele fotbalului, antagonismul la filozofia madridistă că totul are un preţ.
„If Barça were going to hire an untested young coach, a beloved former player for the club, and shower him with faith and support, Madrid were going to hire a successful outsider and keep him beholden and terrified. If Barça were going to build a team carefully around a specific, articulated style of play, Madrid were going to build a team by devouring superstars and foaming in a sea of money. If Barça were going to make themselves a joyful superpower, dedicated to openness and beauty and everything else Més que un club is supposed to represent, Madrid were going to abandon all pretense of valuing anything but crushing their opponents at soccer.”
Un domn care ştie mai mult fotbal decât noi toţi la un loc, recunoştea recent că Barcelona e modelul de urmat:
„Barcelona is the role model. It is a model for players and holds a philosophy that I like. It is the model to follow.”
Dar mai ales, îmi place echipa de acum. Vreau ca ea să ia titlul în Spania şi Liga Campionilor, pentru că e o echipă teribilă, joacă un fotbal estetic şi ludic în acelaşi timp, care nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum.
Cu toate astea, nu ţin cu Barça în sensul clasic, până la moarte şi dincolo de ea. Peste 15 ani, când Iniesta se va îngriji de o grupă de pitici la cantera, o să-mi fie egal cine ia titlul în Spania. Dar până când echipa asta va începe să joace la fel de unidimensional ca toate celelalte, neutralitatea mă obligă sa țin cu ei.
Pare contraintuitiv, dar arătaţi-mi un neutru căruia să nu-i placă Barça. Sunt o specie rară, pentru că e ceva în jocul catalanilor care îţi captează atenţia şi imaginaţia. Deşi n-or s-o recunoască, haterii Barçei sunt exclusiv cei care au fost călcaţi pe coadă de catalani într-un anumit punct al existenţei lor.
Madrileni care îţi spun că fotbalul n-ar avea haz dacă toate echipele ar juca precum rivalii lor. Gooneri încă traumatizaţi după dubla din sezonul trecut, care se amăgesc că Messi n-ar mai fi Messi dacă îl scoţi din La Liga, dar care se dezumflă când îşi dau seama că argentinianul iar a ieşit golgheter în Liga Campionilor.
Mancunieni încă măcinaţi de impotenţa din finala de la Roma care te întreabă mereu unde ar fi Messi fără Xavi, Xavi fără Iniesta, sau Pep fără toţi la un loc. Vorba lui Ray Hudson: „Who cares? Just enjoy it, man!”
Sursa foto: Flickr, Francisco Vargas – Haripako
1. Chelsea e pe drojdie. Subţirimea lotul londonez a fost dezvăluită de absenţele din ultimele săptămâni ale lui Lampard, Terry, Essien şi chiar Drogba, care a ajuns să i se cânte „You’re just a shit Andy Carroll”. Dacă ne gândim că în vară au plecat Ballack, Deco şi Carvalho, Carletto pare să-şi fi pus toate ouăle în acelaşi coş. Ancelotti a încercat să amâne investiţiile serioase până în vara lui 2011, însă orice echipă are o dată de expirare, chiar şi una construită de Mourinho.
Unii din accidentaţi o să revină iar Chelsea o să recupereze o parte din acea eficienţă nemiloasă. Dar fapt e că principalii oameni de atac (Lamps, Malouda, Drogba, Anelka) au împreună 125 de ani. Pensioners indeed.
2. Pentru neutri, Spurs a devenit în acest sezon echipa pe care îţi face cea mai mare plăcere s-o priveşti. Jucând ca Harlem Globetrotters, şi-au făcut un prost obicei din a nu mișca nimic până la pauză, doar pentru a declanşa acele curse de urmărire gung-ho în partea secundă. Tottenham a ajuns în sezonul actual la 16 puncte recuperate după ce a fost condusă.
3. A fost primul weekend din istoria Premier League în care au marcat toate echipele.
4. El Clásico. În mod normal, un secol de antipatie reciprocă e suficient pentru a face din Barcelona - Real cel mai mare meci al sezonului. Dar anul ăsta e mai mult de atât. Pare hiperbolic, dar va fi cel mai mare meci din istoria fotbalului de club.
Niciodată un singur gazon n-a mai adunat atâta calitate: 11 campioni mondiali, ultimii doi Balon d’Or, genul de echipe pe care le poţi compune doar dacă trişezi la Championship Manager, vorba lui Sid Lowe. Tot el spune că va fi un meci, nu de 6 puncte, ci de 96 de puncte, ţinând cont că celelalte echipe din Primera par să fie acolo doar pentru a lămuri problema golaverajului, în caz că el va decide campioana.
5. Panorama. În săptămâna în care se vor vota la Zurich gazdele pentru Mondialele din 2018 şi 2022, BBC-ul difuzează un documentar controversat în care investigheaza corupţia de la cel mai înalt nivel din interiorul FIFA. Unii au spus că e nebunie să subminezi în halul asta candidatura Angliei, mai ales după ce Sunday Times-ul a făcut acea înscenare care a dezvăluit că reprezentanţii Nigeriei şi Tahiti erau dispuşi să îşi vândă voturile. La MOTD, Gary Lineker a punctat clar că măcar BBC Sport susţine candidatura Angliei.
Alţii au spus că BBC-ul sau Times-ul nu au o datorie decât faţă de adevăr şi de cititorii lor, nu faţă de candidatura Angliei. E o zonă gri a eticii jurnalistice şi, sincer, nu reuşesc să-mi dau seama cine are dreptate. Cât despre câştigători eu cred că vor fi Spania şi Qatar, dar nu sunt decât bănuieli pentru că e multă politichie în asigurarea voturilor necesare.
6. Ieri s-a efectuat tragerea la sorţi pentru a treia rundă din FA Cup, care se va desfăşura pe 8-9 ianuarie. Acestea sunt cele mai importante meciuri:
Reading v West Brom
Arsenal v Leeds
Sheffield United v Aston Villa
Leicester v Manchester City
Blackburn v QPR
Millwall v Birmingham
Stoke v Cardiff
Si desigur, Manchester United v Liverpool. Mai tineti minte?
