Aerul din România e din ce în ce mai irespirabil. România a devenit un ospiciu. Oameni care până acum nu-şi puseseră niciodată problema emigrării, se gândesc să plece dintr-o ţară care îşi schilodeste fără milă locuitorii. Am prieteni care deja au plecat, în Olanda, Franţa, Danemarca sau Dubai. „Ce să faci la noi, frate, nu vezi că e depresie generală?”Cei care au rămas nu ştiu cum să plece mai repede. Pe cei care-şi văd viitorul în ţara asta, pot să-i număr pe degetele de la o mână.
Emigrarea până la urmă înseamnă să pleci undeva „în străinătate” din acel loc pe care tu îl consideri „acasă”. Cum „acasă” poate înseamna şi Ferentari dar şi Sighişoara, iar „străinătate” poate înseamna şi livezile din Castellon dar şi birourile corporatiste din Stockholm, avem de-a face cu o pluralitate teribilă a emigrărilor.
Asta îmi dă certitudinea că nu se poate discuta despre emigrare la fel ca despre opţiunea de a-ţi pune anvelope de iarnă la maşină, când e limpede că una dintre variante e mai bună decât cealaltă. E un subiect sensibil, care trebuie tratat cu multă grijă, dacă vrem să ne ferim de ideile preconcepute care tind să bruieze acest tip de dezbateri.
Când ai de-a face cu destine, axiomele nu-şi au locul, soluţiile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea. Aşa că tot ce pot să fac e să vă spun pe scurt povestea mea şi cum văd eu problema plecatului.
Am crescut la bloc în Copou, într-o zonă privilegiată a unui cartier şi aşa privilegiat din Iaşi. Până hăăăt spre sfârşitul facultăţii am dus o viaţă dulce,având o gaşcă mişto cu care am petrecut bine de tot. Băute, inside jokes, vacanţe în afară făcute pe banii câștigați la poker. Life was pretty much brilliant…
Apoi, undeva prin ultimul an de facultate, deşi nu pot să fixez exact momentul, a pus stăpânire pe mine un feeling că trebuie să fac ceva, cumva. Lehamitea începea să mă pişte. Căutam, fără să-mi dau seama, un soi de sabbatical. El a venit sub forma masterului la Londra, făcut posibil de nişte potriviri neverosimile.
Anul la Londra a fost, în lipsa unei expresii mai bune, de puta madre, însoţită obligatoriu de gestul iberic de fluturare relaxată a palmei. Too much of a good thing. Am înţeles ce înseamnă să trăieşti frumos. Ţineam un blog personal în perioada aia, pe care îmi pare rău că l-am şters, dar încă mai am o versiune printată. Ziceam aşa în ultima postare, încercând să rezum ce trăisem în ultimul an, după tiparul în care nea Vanea Chirilă îşi povesteşte viaţa în „Maratonul meu”:
Le-am strâns mâna lui Doyle şi lui Negreanu, sugrumat de emoţie că nici n-am mai apucat să le spun cât îi admir. Am ascultat „God save the Queen” pe templul fotbalului. L-am văzut pe Kanye pe O2 şi mi s-a făcut pielea de găină când a inceput “Good morning”. L-am văzut pe Schumi rupând maşinuţele în două. I-am văzut pe Clarkson et co la Top Gear Live. L-am văzut pe Hendry pierzând la Robertson. Am fost la Italia - Brazilia şi am văzut de ce e în stare Robinho când vrea. Am văzut marea de pe ponton la Brighton. Am cântat al doilea cel mai frumos cântec din fotbalul englez. Am făcut insolaţie urmărindu-l pe Hănescu la Wimbledon. Am plecat la 9 dimineaţa din Fabric, când Luciano încă punea. Am fost la Noisettes şi l-am văzut pe chitarist cum fuma relaxat o ţigară în faţă la Koko. Am fost la Konninginedag în Amsterdam.
Cu toate astea, nu luasem niciodată în serios varianta de a rămâne dincolo de durata cursurilor. Mă trăgea înapoi un dor infeabil, un sentiment de belonging pe care unii din cei plecaţi îl ştiu sigur. M-am întors absolut convins că totuşi aici e locul meu, şi la fel de convins că dacă eşti atent, poţi să te fereşti de scârnăviile din jur. Acum, când mi-e clar că asta e imposibil, am ajuns la concluzia lui Cosmin Alexandru:
Ne găsim şi ne protejăm fiecare locşorul nostru aici, cât mai departe de lumea nebună de la televizor şi de pe stradă. Dar cât de protejaţi suntem cu adevărat? Şi de ce să ne trăim viaţă ferindu-ne de alţii când am putea să o trăim bucurându-ne de prezenţa lor?
Când m-am întors, mi-am zis că prăpastia nu e chiar atât de mare: avem şi noi Diesel, avem Ikea, avem Guiness la pint şi până la urmă The Wire e acelaşi şi aici şi acolo. What else is there?
Pierdusem din vedere faptul că ne lipseşte ce era mai important: relaţiile de bunăvoinţă dintre oameni. Acele random acts of kindness, atât de frecvente la Londra încât ajunsesem să nu le mai bag în seamă. În România, vă jur că primul gest de tipul ăsta a venit după mai bine de un an: eram la un bancomat ING care mi-a respins o bancnotă de un milion. Cineva de lângă mine a observat şi s-a oferit să mi-o schimbe.
Viaţa în România e alienantă. Nu pentru că se trăieşte prost, n-ar fi capătul lumii, dar se trăieşte urât. Clasamentul mondial al fericirii demonstrează clar că fericirea nu e condiţionată de afluenţă. Costa Rica, Panama sau Brazilia sunt printre cele mai fericite ţări din lume. Turkmenistan-ul e imediat după Marea Britanie. Dar la noi e ceva, dincolo de sărăcie, care face din România o ţară urâtă.
E, în peisajul cotidian, ceva confuz şi neașezat. Suntem neașezați. Şi am pierdut câteva virtuţi importante: respectul pentru celălalt, admiraţia genuină, autentică pentru calitatea şi reuşita umană, bunacuviinţă, politeţea, bunătatea. Mi mi se pare că în România lipseşte tot mai acut bunătatea inimii. (Andrei Pleșu)
Eu, unul, am obsesia asta, că nivelul de civilizaţie al unei naţii se reflectă în trafic. Păi gândiţi-vă ce se întâmplă pe străzile noastre: bătrânii sunt omorâţi în bătaie pentru că traversează prea încet, femeile care îşi plimbă copiii sunt scuipate şi birjărite dacă încurcă cu câteva secunde traficul, pistele de biciclete, făcute de ochii europenilor sunt ocupate de şoferi cu cilindreea invers proporţională cu IQ-ul. Pe şosele în vieţile noastre e măcel, free for all, scapă cine poate.
Ştiu, există felii din România care sunt altfel. Dar fapt e că nu stau în Sibiu sau Timişoara, stau în Iaşi, având în preajmă trei case de ţigani, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai agresivi. Îşi fac nevoile în scări de bloc şi la ieşire fură ştergătorul de la intrare ca să-l vândă la fier vechi. Asta e România pe care o văd în jurul meu.
Ceea ce nelinişteşte este, aş spune, predispoziţia sau vocaţia României pentru mahala: întrucât există o aplecare specială, un instinct al mahalalei şi al grobianismului la români. Elitele nu lipsesc nici ele (din fericire), dar existenţa lor nu poate nicidecum să camufleze invazia barbară a mahalalei. Abundenţa periferieri, provincialismul agresiv şi acaparator, tonele de gunoaie (naţionale), nămolul stradal, civilizaţia de tip kitch, invazia mitocăniei (nelipsiţii mâncători de seminţe şi scuipători de coji), insalubritatea, lipsa de instruire consacră România ca pe o stare de periferie combinată cu o mahmureală socială şi politică, o ţara ce pare să fie făcută mai mult din excluşi decât din incluşi. (Ruxandra Cesereanu)
Ok, şi dacă ştim toate astea, la ce folos? Dacă e un lucru pe care l-am învăţat din poker, e că lamentatul nu ajută la nimic. Oricât de defavorizat ai fi într-un moment al jocului, e esenţial să-ţi păstrezi lucididatea pentru că rezultatele or să se vadă.
Ce înseamnă asta pentru mine? Înseamnă că aş fi idiot să renunţ în grabă la o meserie pentru care mă pregătesc de atâta timp. Am plecat la drum cu lecţia lui de Niro din „Poveste din Bronx” bine învăţată: cel mai rău lucru în viaţă e talentul irosit. De când am ştiut că vreau să fiu jurnalist sportiv, am băgat la cap chestia asta. N-am un talent sclipitor, ca al domnului Cupen spre exemplu, dar cred că am o chemare către meseria asta.
Aveam 9 ani când am rugat-o pe mama să-mi ia o carte cu istoria meciurilor naţionalei de la Junimea. Nu ştiu de ce am făcut asta, dar de atunci mă tot mişc într-o direcţie care pare prestabilită. Am adunat în timp rafturi întregi de cărţi şi reviste de fotbal şi am un hard extern 1.5TB umplut cu documentare şi meciuri, unele obscure rău de tot. După mine, ca toată expertiza câştigată de pe urma acestor resurse să treacă nefolosită, ar fi o mică dramă. Dar mici drame din astea sunt la tot pasul, asta o ştiu de la Banksy: „Nothing in the world is more common than unsuccessful people with talent, leave the house before you find something worth staying in for. ”
În concluzie, mai aştept câteva luni, probabil până în vară, cât să mai îmi fac mâna scriind aici şi cât să am timp să citesc cărţile care mi-au mai rămas. Dacă până atunci nu reuşesc să fac cumva să fiu plătit pentru ceea ce scriu, n-am să am de ales decât să plec.
Nu de România fug, de fapt, ci de ceea ce a ajuns să scoată din mine. Nu sunt suficient de tare pentru a trăi în propria mea ţară, pentru a face faţă apetitului ei de dezumanizare. Iar fata mea îi face faţă încă şi mai puţin. Plecarea mea nu e un semn nici de curaj nici de spirit de aventură, aşa cum au apreciat unii dintre cei care au comentat-o (deşi le mulţumesc pentru aprecieri). E un abandon. Mi-am pierdut şi speranţa ca voi apuca o altfel de ţară şi răbdarea de a trăi în ea şi de a-i gusta frumuseţile, spiritul şi umorul, pierdute printre râuri înecate de PET-uri, şoferi agresivi şi mitocănie generalizată. Pur şi simplu nu mai fac faţă avalanşei zilnice a urâtului. Am ajuns să trăiesc într-un strat ultra-subţire al societăţii, un fel de exilat în propriul meu oraş natal. Nu mai pot şi nu mai vreau asta. Nu mai vreau să rezolv dilema dacă e bine să-mi cresc fata în principii umaniste, sau trebuie să o înrăiesc ca să facă față lumii în care va trăi. (Adrian Stanciu)
Până la urmă, de la sicilienii plecaţi cu vaporul la New York până la căpşunarii noştri, ce-i face pe oameni să-şi lase familia şi prietenii în urmă? Ei caută un viitor mai bun. Abia asta e cel mai îngrijorător la România: că e o ţară înapoiată atât de profund, la absolut orice nivel al societății, încât eu, unul, desi sunt mult mai tânăr decât domnul Pleșu, sunt la fel de convins că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări.
Dacă nu v-am plictisit, aş fi curios să aflu cum vedeţi voi toate astea. Ăştia de aici, vă gândiţi să plecaţi? Voi ăia de dincolo, vă gândiţi să vă întoarceţi? Viitorul ăsta mai bun, unde vi-l vedeţi? Culmea, al meu n-ar fi la Londra, ci in San Sebastián, orăşelul basc cu cele mai multe stele Michelin pe cap de locuitor.
