anglofil.ro

Unul din lucrurile care fac din Premier League un campionat special e că, pe o vreme când oamenii normali preferă să stea înfofoliţi în casă, în Anglia se joacă fotbal. Mult fotbal: 39 de meciuri în următoarele 12 zile mai exact. Pentru cine ţine cu Anglia la turneele finale aglomeraţia festivă de meciuri face mai mult rău decât bine, dar pentru anglofilii de campionat ca noi e un răsfăţ escapist:

Above all football offers not just a means of ritual exit from the bonds of celebration but also a chance to lose yourself in something larger. This is the deep soul of English football, that sense of communal escape from the horrors of the quotidian that is revived by the peculiar pressures of Christmas.

Etapa începe azi de la 14:45 cu Wigan – Arsenal. Mediocritatea acestui sezon se reflectă şi în faptul că Arsenal, care traversează cea mai dificilă perioadă a mandatului lui Wenger, are totuşi şansa să urce între primele patru dacă bate. Şi nu văd de ce n-ar bate, ţinând cont de accidentările din apărarea lui Wigan şi forma slabă din ultima vreme. De văzut şi dacă Theo îşi păstrează locul de vârf în primul XI.

Apoi de la 17:00 se joacă Man City – Reading, un meci aproape prea dezechilibrat ca să lase loc de ceva interesant. City are cotă 1.15 ceea ce vă spune tot ce trebuie să ştiţi despre şansele lui Reading, care vine pe Etihad după şase înfrângeri la rând.

De la 19:30 Liverpool, care nu joacă mare lucru acasă, o primeşte pe Fulham, care nu joacă mare lucru în deplasare. Liverpool are prima şansă, but then again la fel o avea şi cu Aston Villa. Trupa lui Rodgers are doar trei victorii în faţa Kopului în acest campionat, şi toate trei cu echipe de la coadă: Wigan, Reading şi Southampton. E drept că nici Fulham nu e de speriat după ce a devenit prima echipa bătută de QPR în acest sezon.

Swansea – Manchester United, duminică de la 15:30, mi se pare cel mai interesant meci al etapei, mai ales că îi pune faţă în faţă pe Michu şi Van Persie, golgeterii Premier League cu câte 12 bucăţi. Nici Chelsea – Aston Villa, care se joacă duminică de la 18:00, nu-i de lepădat. Chelsea vine după trei egaluri în campionat dar Gary Cahill şi Ramires revin după ce au bifat etapă de suspendare în Cupa Ligii. Dacă Weimann şi Benteke vor arăta aceeaşi poftă de joc că pe Anfield, might be a tricky one for Chelsea.

Dacă goana după cadouri nu vă lasă laţi, vă aştept gândurile, ranturile şi întrebările pe marginea acestei etape.

Sursa foto: rogiro.

Cluburile din Premier League au ajuns la un acord de principiu în privinţa limitării cheltuielilor. Acordul are în vedere două reguli: una de break-even similară celei impuse de UEFA şi una de limitare a creşterii salariilor de la un sezon la altul.

Fair-play-ul financiar al lui Platini e bazat pe sancţiuni care merg până la excluderea din cupele europene. Dar dacă nu joci în cupele europene, UEFA nu te are la mână cu nimic. Asta dă posibilitatea unui investitor să pompeze sute de milioane în primii ani într-un club precum QPR şi apoi, cu cât se apropie de primele locuri, lucrurile să devină cuşer. Cam ce face Chelsea acum şi ce va face Man City peste câţiva ani. Aşa că o lege internă de break-even e binevenită pentru a se asigura că nici un club, nu doar primele şapte, nu cheltuie bani pe care nu-i are.

A doua regulă vizează ţinerea salariilor sub control în contextul în care veniturile din drepturile de televizare vor exploda începând cu 2013. E o măsură preventivă, gândită să oblige cluburile să facă şi altceva cu banii care vor veni decât să-i trimită direct în conturile jucătorilor, care şi aşa câştigă ridicol de mult.

Ban la ban trage

La fel ca în cazul fair-play-ului financiar al UEFA multă lume crede că adevăraţii beneficiari vor fi tot cluburile mari, că regulile de acest tip nu fac decât să întărească status-quo-ul. Cred şi eu că vrei ca toată lumea să nu se întindă mai mult decât le e plapuma când tu stai în baldachin iar alţii se învelesc cu o batistă. Graham MacAree:

Both plans put up for adoption merely enforce the current state of affairs, stratifying the Premier League as we prepare for the cash injection that the new television deal will bring. This explains why all the top teams save Manchester City, who are still in the process of weaning themselves off Sheik Mansour’s riches, are in favour of cost-control — the proposed scheme is a formal endorsement of their place as the giants of the league.

Când primele patru cluburi din Anglia câştigă cât celelalte 16 la un loc, e limpede ele vor fi cele mai avantajate de un sistem care corelează cheltuielile cu veniturile. Dar nu despre asta e vorba. Finanţele cluburilor de fotbal din toată Europa sunt atât de disfuncţionale încât nici o regulă nu poate îndrepta lucrurile pe termen scurt. Dar de undeva trebuie început.

N-o să avem dintr-o dată un campionat în care toate echipele vor avea şanse egale la titlu. Dar măcar n-o să mai avem exemple ca Portsmouth sau Leeds, vrăjite până la faliment de mirajul primelor locuri. N-o să mai avem directori care aruncă £35m pe Andy Carroll sau care-i dau £170k pe săptămână lui Balotelli. Wigan n-o să câştige campionatul dar măcar n-o să dea faliment. Ăsta e rostul acestor reguli. Asta e fundaţia pe care se poate reglementa mai departe un sistem cât mai fair.

Sursa foto: Matt Juriado.

Brendan Rodgers a impresionat din primul minut al primei conferinţe de presă din camera trofeelor de pe Anfield. Să-i urmezi lui King Kenny Dalglish ar fi fost un coşmar pentru mulţi antrenori, dar Rodgers a dansat cu graţie cu întrebările reporterilor. A spus că o întrecere cu Dalglish e una deja pierdută, a vorbit despre Liverpool ca instituţie fotbalistică şi a promis că se va bate până în pânzele albe pentru club.

A urmat o vară de interviuri, cu Rodgers vorbind despre ADN-ul clubului, despre o anumită cultură, o filosofie de joc care presupune educaţie. Numai să-l auzi discutând despre fotbal era o gură de aer proaspăt faţă de limba de lemn a lui Mark Hughes and the like.

Look the part, be the part

Rodgers e făcut din alt aluat. Văzându-şi cariera de jucător terminată înainte să înceapă, la 20 de ani, nord-irlandezul a devenit un student al jocului. A petrecut mult timp în Spania, unde a devenit un admirator al jocului bazat pe tehnică individuală şi posesia mingii:

I went to Barcelona, Valencia, Sevilla, clubs which hâd that tradition of playing and youth formation. I wanted to see the connection between the first team and… the child. I wanted to see from close how the club worked on developing the under-9s, how they put that ethos of technical continuity into practice. (The Blizzard – Issue Six)

Când nu mai ai de tras la antrenamente în fiecare zi, ca fotbalist, începi să-ţi dezvolţi celelalte aptitudini. Rodgers n-a fost doar un student al tacticii, ci al întregii maşinării fotbalistice, în care suporterii şi presă contează uneori la de mult precum rezultatele. Dacă nu mă credeţi, gândiţi-vă că Rodgers a adunat în 17 meciuri tot atâtea puncte cât Hodgson, care mai avea un pic şi era lapidat de Kop.

Martin Lipton de la Mirror, povesteşte cum Rodgers petrecea mult timp la masa presei în perioada Chelsea, discutând cu jurnaliştii, căutând să înţeleagă felul în care gândesc. Pe lângă asta, cei câţiva ani de ucenicie sub Mourinho au făcut din el un comunicator abil şi elocvent. Aproape prea elocvent. Cineva spunea că Rodgers devine deranjant prin felul în care toate lucrurile pe care le spune sunt parcă făcute să ajungă cândva pe o plachetă de pe Anfield. Ca şi cum s-ar proiecta singur drept noul Shankly.

Când elocvenţa e dublată de rezultate, ca în cazul lui Guardiola, devii cel mai vânat antrenor din lume. Când n-ai rezultate, cum s-a întâmplat cu Razvan Lucescu, nici în Qatar nu rezişti prea mult. Rodgers spune mereu lucrurile potrivite dar e pe 12 în campionat, ceea ce îi face pe unii să se întrebe dacă nu cumva e mai bun orator decât antrenor:

Some of his critics feel that rather than be the real deal, he talks himself up too much; a kind of football salesman, dazzling uş with advertising when the product fails to live up to the hype.

Nu un şarlatan, dar nici la fel de bun pe cât lasă impresia în interviuri. Cum clasamentul nu spune toată povestea în această perioadă a sezonului, am fost curios să văd ce spun statisticile despre mandatul lui Rodgers de până acum.

Just to clear this up: I think Brendan Rodgers is a good manager. I just don't think he's quite as good as is sometimes made out.

— Rory Smith (@RorySmith) December 17, 2012

[cleeng_content id=”912426399″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

De ce atât de jos?

Liverpool e a treia echipă din Premier League ca posesie, şi a cincea ca acurateţe a paselor. Procentul paselor reuşite în treimea finală a crescut de la 70% în sezonul trecut la 74%. Şi cel mai important, raportul suturilor pe poartă, 86 date vs 59 primite, e al patrulea din campionat.

Problema e că deşi Liverpool a şutat semnficativ mai mult decât a primit, trupa lui Rodgers a dat tot atâtea goluri câte a luat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Liverpool are nevoie de mai multe suturi decât adversarul că să marcheze. Înseamnă că dă gol greu şi primeşte uşor. Că problemele sunt la capetele terenului, lucru care iarăşi se reflectă în statistici.

Trei probleme mari şi late

Prima problemă e forma lui Pepe Reina, care a făcut până acum un sezon mizerabil, având cel mai mic procentaj de mingi apărate din campionat, sub 60%. De la începutul sezonului trecut şi până acum spaniolul a acumulat şapte erori care au dus la gol, în condiţiile în care în cele trei sezoane anterioare acumulase o singură greşeală. Pepe Reina a fost un portar excelent în mandatul lui Rafa Benitez, dar acum o costă pe Liverpool goluri şi puncte. La primul gol al lui Villa, cel de la care s-a rupt totul, Reina pleacă târziu şi împinge slab din picioare, ajungând să rateze o minge trimisă de la 20 de metri pe colţul lui.

L0-1Benteke de ourmatch

A doua problemă a lui Liverpool, moştenită din era Dalglish, e că are nevoie de prea multe ocazii ca să marcheze. După un sezon diabolic, Luis Suarez şi-a recuperat o parte din pragmatismul pe care l-a arătat la Ajax, dar continuă să rateze prea mult. Cu 14% din ocazii transformate în gol, nu e în primii zece jucători din campionat la acest capitol. Iar când uruguayanul nu-şi găseşte ghetele de dat goluri, n-are cine să-i ţină locul. Următorul marcator e Gerrard cu doar două goluri.

Liverpool ajunge bine în preajma careului advers, dar mai departe totul devine confuz. Sterling e crud şi fundaşii i-au cam luat numărul. Shelvey e rudimentar şi prea rough around the edges, iar Jose Enrique nu e tocmai Gareth Bale. Băieţii de la Anfield Wrap se întrebau cum arată un gol care să aibă stampila lui Liverpool şi nu găseau un răspuns. Genul de gol pe care City ar putea să ceară drepturi de autor, cu Aguero care primeşte central la 30-35 de metri de poartă, pasează în flacul drept şi se demarchează în careu.

A treia problemă, care a apărut o dată cu venirea lui Rodgers e numărul uriaş de erori defensive. Liverpool a adunat deja 28, cele mai multe din campionat, faţă de 16 în întreg sezonul trecut. Asta se întâmplă pentru că sistemul de joc e cât se poate de diferit de cel din timpul lui Benitez, Hodgson sau Dalglish. Unii jucători au nevoie de timp să şi-l insuseasca, alţii, precum Skrtel sau Gerrard, probabil n-o s-o facă niciodată.

Puse cap la cap, numerele confirmă impresia generală, că Liverpool progresează sub Brendan Rodgers, că joacă mai bine decât în ultimele sezoane. Asta nu se reflectă în clasament din cauza acomodării dificile cu sistemul de joc, a incompetenţei lui Reina şi a lipsei unui atacant de 20 de goluri pe sezon, în fata lui Suarez. Rodgers joacă un 4-3-3 care nu cadrează cu lotul pe care-l are, aşteptând întăriri în iarnă. Dacă ele nu vor veni… no eggs – no omlette, vorba unui antrenor special. [/cleeng_content]

Sursa foto: Ben Sutherland